Capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU
Date, evenimente și narațiuni inedite
Despre Şantierul Naval Olteniţa, apărut şi evoluat în peisajul citadin economic şi social al oraşului nostru,
s-au scris, aşa cum era şi firesc, mai mult impus decât normal pentru acea pe rioadă, când a cunoscut o
dezvoltare generală ce nu poate fi ignorată şi nici pusă la îndoială – atât lucruri adevărate dar şi “le gende’’, în
perioada de început, care l-au situat în centrul atenţi ei pe răposatul Cristea V. Ion, fost director timp de 40 de
ani consecutiv, în jurul căruia s-a creat un mit şi au polarizat păreri pro sau contra cu privire la aportul său
asupra activităţii de an samblu a acestei mari şi complexe întreprinderi industriale de stat care timp de cinci
decenii a reprezentat fanionul industrial al o raşului şi judeţului, fiind considerată şi cotată pe drept, printre
întreprinderile fruntaşe de profil din ţară.
Indiferent de doza de obiectivitate – mai mică – sau su biectivitate – mai mare – caracteristică şi chiar
definitorie fiecărui profil uman – trăsături care depind de conduită, de nivelul de cultură şi de caracterul
fiecăruia, şi – mai pe direct spus -de felul cum a dus-o fiecare, mai bine sau mai rău, pe timpul cât a fost salariat
în şantier, părerile sunt împărţite.
Pentru a-mi face o imagine mai veridică, am stat de vorbă cu mai mulţi pensionari, foşti salariaţi în şantier
ani de zile, şi am văzut că în timp ce unii îl laudă pe fostul director Cristea, alţii îl blamau, încât eşti pus în
situaţia de a nu trage vreo con cluzie, pentru a nu greşi.
Stând de vorbă cu diverşi oameni, faţă de argumentele aduse, de motivele invocate, sau culpele aduse,
fiecare, în felul lui, pare să aibă dreptate. Depinde de maniera de prezentare a problemei şi de felul în care îşi
expune convingerea.
Cert este însă că, între curajul și tupeul dat de lipsa lui iniţială de inteligenţă şi doza de diplomaţie
acumulată în timp, din experienţa vieţii, dar mai ales a funcţiei, căpătată de-a lungul anilor, incontestabil că a
existat şi o substanţială doză de noroc, apă rută în împrejurări care l-au urmărit – aproape – în permanenţă.
Respectându-le dorința celor cu care am discutat despre directorul Cristea V. Ion, caracterizându-l mai
întâi ca un om politic al timpului, ponderat și înțelegător, și apoi ca un meseriaș profesionist mă conformez
acestora, păstrându-le anonimatul.
Apreciez însă faptul că, concetăţeanul nostru Cristea V. Ion, a fost directorul autohton cu cea mai mare
durată de timp, în cea mai mare întreprindere industrială de stat din Oltenița, unitate care- şi la propriu și la
figurat – a crescut odată cu proprii ei salariaţi pe care şi i-a format în domeniile, profesiilor specifice, chiar în
interiorul ei. Oricum aportul lui la evoluția Șantierului a fost, considerabil hotărâtoare.
De asemeni, directorul Cristea V. Ion, a fost, poate.- cel mai cinstit dintre directorii unităţilor economice
de la nivelul oraşului, judeţului și nu este exclus, al ţării.
Altfel nu se explică menţinerea sa pe funcţie de la încadrare până la pensionare.
Cu toate că a fost timp de 40 de ani consecutiv directorul celei mai mari întreprinderi industriale de stat
din oraș, din județ și din puțini din țară, cu un salariu de 6000 lei, plus prime trimestriale și neplata impozitului
pe salarii, primind importante decorații cu care a fost distins, totuși nu a avut decât o casă modestă care există
și în zilele noastre, nu s-a plimbat prin străinătate, nu a avut case de vacanță și în plus, niciodată nu și-a efectuat
integral concediul de odihnă de 30 de zile lucrătoare.
Și din acest punct de vedere directorul Cristea V.Ion n-a putut fi egalat de omologii.
Din aceste considerente, apreciez că el trebuie lăsat să-şi doarmă somnul de veci, fără a-i atribui ceea ce
nu-i aparţine,- chiar cu privire la înfiinţarea şantierului-şi nici de a-l acuza de ceea ce n-a făcut. În consecință
consider că a corespuns funcției și a făcut față acestui post cu brio.
Prin urmare, adevărul, îşi impune pe bună dreptate pretenţiile de a fi restabilit, mai cu seamă cu privire la
înfiinţarea acestei întreprinderi, considerată la vremea ei, de interes republican. Tocmai pentru risipirea multiplelor
variante, lansate de diverse persoane care n-au fost în perioada în care a luat fiinţă şantierul, deci nu
cunosc adevărata lui origine, m-am străduit, și în mare măsură cred că am reuşit, sperând să ofer cititorului,
adevărul cu orivire la geneza Şantierului Naval Olteniţa, care indisolubil, este legat de evoluția și dezvoltarea
acestei citadele navale, timp de 40 de ani când l-a avut la timonă pe directorul Cristea V. Ion. După ieșirea sa
la pensie a început declinul Șantierului până a fost declarat oficial în faliment. Trist, dar adevărat.
7
Iată deci geneza unică și adevărată a Șantierului Naval Oltenița
Era puţin trecut de ora prânzului în ziua de joi 4 aprilie 1944, când deodată, în Bucureşti, au început să
sune înfiorător şi ameninţător sirenele la maxim. Trenul de Olteniţa era tras la peron în faţa Gării Obor – căreia
îi mai spune şi gara de Est pentru că este situată în partea de est a Bucureştiului.
În tren, printre alţi olteniţeni, se afla şi Nicu Vornicu, pe atunci în vârstă de 17 ani. Toţi pasagerii erau
tentaţi să creadă că se repetă exerciţiul de apărare pasivă care avusese loc chiar în dimineaţa acelei zile când,
nu după mult timp, la intervale scurte de timp, s-au auzit bubuituri puternice. Când lumea a realizat ce se întâmplă,
într-o panică de nedescris, tenul a plecat din gară și nu s-a mai oprit decât mult după ieșirea din București.
La Oltenița trenul a ajuns în jurul orelor 16.
De la Nicu Vornicu ştiu că tatăl său, înspăimântat, îl aştepta la gară pentru că auzise despre bombardament,
şi potrivit înţelegerii, ştia că trebuie să vină cu acel tren.
După data de 4 aprilie 1944, aproape zilnic, toată vara, până la 23 august 1944, bombardamentele au continuat
asupra capitalei. Ziua în jurul prânzului bombarda aviaţia americană, iar noaptea – după miezul nopţii –
aviaţia britanică.
Avioanele decolau, din partea de nord-est, de la extremitatea Italiei, de pe aeroprtul Trieste, traversau
Yugoslavia şi partea de sud a Ungariei şi – în linie aproape dreaptă, spre a scuti consum de carburanţi şi a
câştiga timp, apăreau desupra Bucureştiului care era cam pe aceeaşi linie.
Ţin minte că acasă, în curte, spre poartă aveam un pom, un dud mai mare decât stâlpii de telegraf, în care
ne suiam cu prietenii din cartier – din care mai sunt în viață George Creţu şi Nicu Buzilă – şi vedeam noaptea,
pe direcţia şi deasupra Bucureşţiului, nişte paraşute luminoase, lansate din avioane care permiteau apoi piloţilor
să vadă mai bine obiectivele stabilite pentru a fi bombardate.
Erau cazuri când, ziua în amiaza mare, avioanele americane, întorcându-se de la Bucureşti, în drum spre
Trieste, trecând pe deasupra Olteniţei, aruncau butoaie goale de aluminiu în care avusese carburanţi, butoaie
care în razele soarelui străluceau uimitor, iar noi, până ne-am obişnuit, credeam că sunt bombe.
În acel an 1944, în Olteniţa, motocicletă cu ataș avea doar Petruş Coman. Era un om relativ tânăr, gras,
roşu la faţă, nu am altfel cum să-l descriu pentru că numai olteniţenii authtoni mai în vârstă l-au cunoscut şi
poate îşi mai amintesc de el. Ei bine, Petruş Coman, mergând în partea de sud a oraşului, spre periferie, spre
staţia de egrenat bumbac – care mai târziu a fost clădirea depozitului alimentar I.C.R.A.- cu ochii la un butoi
din aluminiu gol aruncat din avion, fără a se mai uita pe stradă, a intrat cu motocicleta în saivanul de oi al lui
Petre Ghiveci, un cioban de statură mică, căreia i-a omorât 2 – 3 oi.
* * *
Cum spuneam în acea zi de 4 aprilie 1944 – de la care iată au trecut 70 de ani (în 2014) pe care totuşi nu
putem să o uităm, asupra Bucureştiului a avut loc primul bombardament de anvergură care a vizat cu prioritate
Gara de Nord, principalul nostru nod strategic naţional şi internațional de cale ferată, unde și de unde pleacă
trenurile de călători – iar din Triaj şi de marfă – în toate direcţiile din ţară şi străinătate, cum şi alte obiective
strategice din capitală de interes naţional.
Acest bombardament – cel mai eficient şi consistent cât şi celelalte care au urmat zi şi noapte – din cărţile
pe care le-am citit ulterior – am aflat că au avut mai multe obiective în vedere și anume:
– au vrut să testeze şi să impresioneze, până la intimidare, puterea de reacţie a apărării antiaeriene, în acest
scop aruncând şi afişe
– distrugerea unor obiective care fabricau tehnică de luptă şi muniții pentru susținerea și continuarea
războiului cum și a unor obiective strategice şi de administrație naţională pentru deteriorarea funcționării normale
a instituțiilor statului. Se știe că în acea perioadă ministerele, prefecturile, marile orașe – ca și Oltenița –
mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, luase măsuri și erau conduse de generali și ofițeri superiori și
– deși ne aflam în stare de război – totuşi era ordine şi disciplină, iar cine nu se încadra în această ordine, era
ameninţat sau chiar trimis pe front
– prevestirea iminenţei apropierii frontului sovietic de hotarele ţării noastre ca efect al eşecurilor acţiunilor
militare pe teatrele de luptă şi a degringoladei apărute în rândul armatei germane şi române şi inevitabila pătrundere
pe teritoriul nostru în cât mai scurt timp şi
8
– ceea ce era mai important, efectul psihologic asupra moralului populaţiei Bucureştiului în special, și a
militarilor de pretutindeni în general.
A urmat apoi bombardarea masivă la metru pătrat, în mai multe rânduri a oraşului Ploieşti unde se aflau
rafinăriile şi zonele petroliere care asigurau furnizarea unor cantităţi tot mai mari de carburanţi necesare continuării
războiului.
* * *
Cu ocazia bombardamentului de la 4 aprilie 1944, tangenţial a fost atinsă şi FABRICA DE INSTRUMENTE
MEDICALE CHIRURGICALE, situată pe strada Popa Tatu – din spatele parcului Cişmigiu – proprietarul
acesteia fiind Lucian Stănescu.
Din cauza avariilor suferite şi fiind grav afectată, fabrica a fost pusă în situaţia de a nu-şi putea continua
activitatea, în condiţiile în care avea obligaţii faţă de stat, asumate prin con tracte.
A doua zi – deci pe 5 aprilie 1944 – de frica bombardamentelor, Jenica Stănescu, soţia patronului împreună
cu doamna Popovici, soția ministrului de finanţe, au luat cu ele două geamantane cu bani şi au plecat cu trenul
la Olteniţa, considerând că sunt mai în sigu ranţă decât în Bucureşti.
Și înainte şi după anul 1944, brijarii din Olteniţa care cunoşteau mersul trenurilor, orele de sosire şi plecare
ale acestora, erau la gară, pentru că în mod sigur aveau clienţi cu bagaje, pe care îi duceau spre centrul oraşului.
În anul 1944 cel mai sigur, rapid, confortabil, luxos şi apreciat mijloc de transport era trăsura vara și sania
iarnă.
Doamnele Jenica Stănescu şi Popovici, au venit la Olteniţa la întâmplare, fără o adresă precisă, fără a avea
rude sau cunoştinţe, aşa că, în momentul sosirii la Olteniţa, au rămas cu geamantanele cu bani şi bagaje pe
peronul gării, cu speranţa şi intenţia de a se interesa şi găsi o cameră de închiriat unde să locuiască provizoriu
o anumită perioadă de timp.
Birjarul Ganciu Chirlomez – frate cu Niculae Chirlomez, tatăl lui Gică Chirlomez – ducându-se pe peron
cum făceau toţi birjarii, a găsit pe cele două doamne cu bagajele pe care le-a invitat să le ducă cu trăsura în
oraş. Doamnele respective, spunându-i despre intenţia lor de a găsi o cameră cu chirie, birjarul Ganciu
Chirlomez le-a dus acasă la fratele său Niculae Chirlomez care locuia aproape de gară, pe strada Ion Heliade
Rădulescu nr.140 unde locuieşte în anul 2002 fiul său Gică Chirlomez.
În acest fel, cu totul întâmplător, familiile Lucian Stănescu şi Popovici aveau să facă cunoştinţă cu familia
lui Niculae Chirlomez cu care avea să rămână prieteni pentru mai mulţi ani.
În acea perioadă, dată fiind evoluţia rapidă a armatei sovietice pe toate fronturile care, preluând cu mult
timp înainte iniţiativa, stimulată efectiv de bombardamentele neîntrerupte ale aviaţiei anglo-americane – precizez
că aviaţia sovietică în al doilea război mondial nu a bombardat teritoriul naţional al României – probabil
din lipsă de avioane corespunzătoare – înaintând spre graniţele ţării noastre, autorităţile statului au luat măsura
evacuării populaţiei din unele oraşe cum au fost Galaţi, Focşani şi altele. Chiar noi – ca şi alte familii din
Olteniţa – am avut repartizate pentru găzduire pe timp nelimitat două familiide refugiaţi: una din Cernăuți și
alta din Galați, plutonier adjutant Șoldea Dorin și respectiv Vasilescu Traian.
În prima sâmbătă de după bombardamentul de la 4 aprilie 1944, a venit la Olteniţa Lucian Stănescu patronul
fabricii de instrumente medicale chirurgicale, împreună cu Popovici, ministrul de finanţe, ca să-şi vadă
soţiile şi să-i cunoască pe Maria și Niculae Chirlomez, părinţii lui Gică Chirlomez.
Lucian Stănescu era un bărbat bine, prezentabil, înalt, cu părul puţin cărunt, deşi avea numai 40 -43 de
ani. Ca dovadă a faptului că s-au simţit bine, au servit masa împreună, în curte, sub un păr. Lucian Stănescu
i-a spus lui Niculae Chirlomez că intenţionează să-şi aducă maşinile, utilajele şi instalaţiile de la București la
Olteniţa, să-și găsescă un loc adecvat unde să-și continue activitatea de fabricare a instrumentelor medicale
chirurgicale pentru că avea obligaţii asumate prin contracte faţă de stat.
Atunci Niculae Chirlomez – tatăl lui Gică Chirlomez – i-a spus că pe strada mare, care se numea atunci
Carol I (iar în zilele noastre Argeş), aproape de spital, există o clădire, fostă uzină electrică care nu mai
funcţionează, care poate s-ar preta acestui scop, proprietatea unui oarecare Condrescu, un om bătrân din
Bucu reşti. Lucian Stănescu a luat legătura cu Condrescu şi într-o săptămână au perfectat actele de vânzarecumpărare
la Judecătoria Ocol Olteniţa, care în acea perioadă funcţiona în patru camere situate în partea de
sud, deci cu faţa spre poştă, la parterul fostei și actualei şcoli de arte şi meserii.
La uzina electrică – deși nu mai funcţiona – fostul proprietar Condrescu îl menţinea în continuare pe elec-
9
tricianul Traian Negoiţă (pe care l-am cunoscut bine şi eu şi care după 1944 a devenit comunist înfocat, motiv
pentru care, deşi avea numai patru clase primare, ajunsese director politic la Gospodăria Agricolă de Stat
Chirnogi) electrician pe care l-a menţinut în continuare noul patron Lucian Stănescu.
În colţul format de intersecţia străzii Carol I, cunoscută de olteniţeni sub numele de strada mare – Argeş
cum se numeşte în zilele noastre – şi fosta stradă numită pasajul Primăverii, iar din 1997 îi spune strada dr.
Lucian Popescu, exista un loc de casă, terenul uzinei electrice al lui Condrescu.
Aici, pe acest teren, Lucian Stănescu a făcut prima dată o magazie, un fel de hală , unde şi-a adus utilajele
şi maşinile de la Bucureşti, pe care le-a montat şi cu care a început să lucreze. Totodată a adus şi salariaţii lui
de la Bucureşti care până la 4 aprilie 1944 lucraseră la fabrica sa din Bucureşti, printre care: Agapie Florescu,
Costică Tulcanu, Costică Bondoc, Sile Toropoc şi Mitică Mătăsaru, care de fapt erau din Olteniţa, pe majoritatea
dintre aceştia i-am cunoscut şi eu.
Într-una din discuţiile avute cu Niculae Chirlomez, tatăl lui Gică Chirlomez, Lucian Stănescu, de altfel
un om cu spirit de inițiativă, întreprinzător, de acţiune, a spus că intenţionează să facă la Olteniţa un şantier
naval, arătând considerentele care pledau în favoarea acestei idei: mâna de lucru ieftină, lipsa unui asemenea
şantier în zona Olteniţei, existenţa Dunării, oameni veniţi de la Turtucaia în urma cedării Cadrilaterului, familiarizaţi
cu construc ţiile de bărci, care se pot adapta construcţiei de ambarcaţiuni de dimensiuni mai mari şi o
seamă întreagă de alte condiţii care trebuiau avute în vedere şi puse în valoare.
Iată deci cum a apărut şi cum s-a născut prima ideie și cine este adevăratul iniţiator al înfiinţării Şantierului
Naval Olteniţa de mai târziu, nimeni altul decât fostul patron al Fabricii de instrumente medicale chirurgicale
de pe strada Popa Tatu, din spateleCișmigiului din Bucureşti, bombardat la 4 aprilie 1944 Lucian Stănescu.
Aceste simple discuţii şi idei, cu caracter de proiecte de viitor din luna aprilie 1944, aveau să se transforme
în scurt timp în acţiuni care aveau să prindă contur.
Înainte de perioada premergătoare “Armistiţiului de la 23 august 1944”, Lucian Stănescu, fiind hotărât să
treacă la execuţie, a comandat în Suedia utilaje specifice, necesare demarării acţiunii de înfiinţare a şantierului
naval.
Printr-o ironie a sorții şi a unei stranii coincidenţe, aceste utilaje – care au fost şi acontate – aveau să
sosească cu trenul de marfă în gară la Olteniţa, chiar în ziua de 23 august 1944.
Pe atunci şeful gării CFR Olteniţa era Dumitru Rizescu, un om trecut de 50 de ani, foarte gras, bine trăit,
cu un mers agale pentru că era prea gras, poate avea vreo 110 kgr, purta bretele în loc de curea, se lăsa condus
de soţie, îi plăcea să dea ordine subalternilor, însă era tare cumsecade. Avea obiceiul ca înainte de a da drumul
la tren să se uite de pe peron, prin sala de aşteptare, spre mijlocul străzii, şi dacă vedea vreun călător întârziat
care fugea să prindă trenul, îi spunea impegatului să mai aştepte puţin.
Printre cei care se întâmpla să mai întârzie se numărau şi cadre didactice de la liceu care pe atunci făceau
naveta la Bucureşti. Una din acestea era şi profesoara noastră de matematică, distinsa doamnă Dalvina
Bergheanu, care în anul 2012 trăieşte, are 97 de ani, este în plenitudinea facultăţilor mintale, a întocmit chiar
un proiect al Legii învăţământului (de la Grădiniţă până la doctorat) și locuieşte, împreună cu sora sa mai mică,
pe Aleea Lunguleţu nr.6 (prin Piaţa Iancului) bloc D.14,scara 8 apartamentul 308 sectorul 2 cod poştal 73266
telefon 021.64.22.575. ,
Pentru caracterul său de cadru didactic de excepție, în lucrare i-am consacrat, un capitol special, privind
perioada 1943-1948, cât a funcţionat la Oltenița, ca profesoară titulară de matematică, încadrată la vremea
respectivă prin Decret Regal.
* * *
Reluând firul evenimentelor şi naraţiunii, Lucian Stănescu a găsit înţelegere la şeful Gării CFR Olteniţa,
la domnul Rizescu şi a lăsat utilajele şi maşinile respective ambalate exact cum au venit din Suedia, în vagoanele
de pe ultima linie- pe linia moartă cum i se spunea atunci- până a trecut primul eşalon al trupelor sovietice,
spre port, traversând Dunărea în Bulgaria, grăbindu-se pentru a-i ajunge din urmă pe nemţi, care, intraţi în
degringoladă, se retrăgeau în dezordine, se ascundeau, cum şi pe unde puteau, în grup sau fiecare pe cont propriu,
pentru că rușii din prima linie, cum îi întâlnea, îi împuşca pe loc fără nici-o formalitate.
Și despre aceste împrejurări și comportăriale trupelor sovietice faţă de populaţia civilă, față de ostașii
armatei române și faţă de trupele germane dezintegrate am scris și voi avea prilejul să scriu în lucrarea de faţă.
De altfel, pentru persoanele acum trecute de 70 de ani, unele lucruri din cele pe care eu le voi prezenta, nu
constituie o noutate pentru că foarte mulţi le-au trăit, le-au fost martori oculari . Aşa zisa Armată Roşie, cu un
fals statut declarativ de “armată eliberatoare”, a avut în realitate un veritabil şi adevărat comportament, de
10
trupe de ocupaţie. Aceasta rezultă dintr-o înteagă literatură de specialitate scrisă după revoluţia din Decembrie
1989 cum și din registrul istoric aflat la Căpitănia portului Oltenița.
După ce a trecut primul val masiv de trupe ruseşti, la port, tarversând Dunărea, spre Turtucaia, în Bulgaria,
apreciind că cel puţin pentru moment pericolul a trecut, Lucian Stănescu a descărcat din vagoane utilajele și
maşinile respective primite din Suedia şi le-a transportat la fost uzină electrică de lângă spital, pe care în câteva
zile le-a montat spre a începe să lucreze la construcţia de nave.
Între timp Lucian Stănescu a mai angajat următorii meseriași: pe Costică Ganciu mecanic, Anton
Dumitrescu- cunoscut in Olteniţa sub numele de Tonel Mau,- iar din cei aduşi de la fabrica din Bucureşti, au
rămas angajaţi în continuare: Costică Țulcanu, Mitică Mătăsaru, Costică Bondoc (tatăl său a fost comisar de
poliţie la Turtucaia, iar apoi după cedarea Cadrilaterului în anul 1940 a fost comisar de poliţie la Olteniţa),
Traian Negoiţă electrician şi Niţă Bârzale, acesta din urmă un om priceput şi bun cunoscător în probleme de
navigaţie, provenit tot de la Turtucaia. Era familiarizat cu apa pentru că la Turtucaia, înainte de 1940, a avut o
moară de măcinat cereale pe apă. Niţă Bârzale era un om puternic şi curajos. Pe apă se simţea mai bine ca pe
uscat.
La început Lucian Stănescu pentru construcţia de vapoare a contractat tulpini de stejar de la o pădure de
lângă Ploieşti. Pe măsură ce activitatea evolua, Lucian Stănescu a angajat un trasor naval în persoana lui Borsati,
un proiectant italian bătrân, soţia sa era grecoaică şi avea o fată căsătorită cu comandantul submarinului românesc
“Delfinul” care staţiona la Constanţa în apele Mării Negre.
Prima realizare a acestui microşantier naval care a început să-şi desfășoare activitatea de producţie în fosta
uzină electrică -zidurile groase ale acestei clădiri existând şi în zilele noastre (vizavi de spital) – a fost construirea
integral- aici a unei șalupe cu motor, căreia patronul Lucian Stănescu i-a atribuit numele soţiei lui “JENICA”.
Aceasta a fost germenul uriașelor motonave ulterioare de 5000 DTW.
Şalupa a fost terminată cam pe la jumătatea anului 1945, avea 6 metri lungime, 2 metri lăţime şi 0,70 m.
adâncime,-mai corect spus-pescaj, dezvoltând o viteză de 8 km/oră, bineînţeles contra apei, când e vorba de
apă curgătoare, cum era cazul Dunării.
După ce Lucian Stănescu a cumpărat fosta uzină electrică, au intrat ca acţionari: Manițescu, Horia
Niculescu Furtună – care era director la Trezoreria Băncii Naţionale a României, Popovici, fost, ministru de
finanţe, comandorul Alexandrescu şi inginerul Niculae Cautiş, aceştia formând de fapt Consiliul de administraţie
condus de Lucian Stănescu.
Niculae Cautiş a fost comandor-inginer la Arsenalul Marinei Galaţi. Pe comandorul – inginer Cautiş l-a
adus la şantier în Cadrul Comisiei Aliate de Control, Statul Român, în anul 1946.
Odată cu el a venit şi maistru militar Loghin Pantelimon, care mai înainte fusese maistru electrician pe
submarinul “Delfinul”
Loghin Pantelimon a fost angajat la S.A.R.T.A.T – Societatea Anonimă Română de Transport pe Apă şi
Terestru.
Prin urmare, iniţial, atât comandorul – inginer Cautiş cât şi maistrul militar Loghin Pantelimon erau
reprezentanţi militari.
Revenind la situaţia şalupei “JENICA” construită integral în cadrul fostei uzine electrice, aceasta a fost
transportată la Dunăre, unde se contura pregătirea şi situarea viitorului şantier, cu o platformă improvizatăfăcută
dintr-un şasiu de autocamion- maşină pentru probe pe Dunăre. Platforma improvizată pentru transportul
şalupei a fost tractată de patru cai, iar proprietarii cailor erau Marin Rotaru, poreclit Onţică şi Sandu Odăiaşu.
Pe cel din urmă l-am cunoscut şi eu.
Cum a băgat şalupa în probe tehnologice, aceasta a corespuns din punct de vedere tehnic. Mecanic de
şalupă era Constantin Ganciu iar timonier Niţă Bârzale, provenit din Turtucaia.
În anul 1946 au mers cu şalupa “Jenica” pe Dunăre şi cu bacul “Decebal” al comandorului Cautiş la
comuna Gigherea, unde Mateescu , ca acţionar, avea o moşie mare, moară, de unde lua pentru economatul
şantierului,grâu și mălai în vederea pregătirii mesei muncitorii care lucrau în șantier, Lucian Stănescu însoţit
de Gică Chirlomez. Au mers până în Portul Cetatea, dincoto de Calafat, distanţa fiind parcursă în aproximativ
două zile.
Noaptea acosta la mal, pasagerii se odihneau, iar ziua îşi continuau drumul, cu oarecare dificultate pentru
că mergeau contra apei.
La plecare din Portul Olteniţa, – era chiar în ziua de 1 Mai 1946- Lucian Stănescu, separat de Gică
Chirlomez, a mai fost însoţit de Nicu Dumitrescu (cunoscut de olteniţeni sub porecla de “Nicu trei chibrite”),
11
Mielu Ganea din Chirnogi, Gheorghe Dulceaţă şi bineînţeles nelipsitul şi priceputul om de acţiune Niţă
Bârzale, un om cu mult curaj, cu multă experienţă şi cunoscător în toate. Se orienta numaidecât la faţa locului
şi rezolva orice problemă, oricât de complicată ar fi fost.
Au încărcat 30 de butoaie de sodă caustică, din care un butoi l-au ascuns să-l valorifice acolo la schimb
pe grâu şi porumb.
1946 era anul în care leul se devalorizase, iar inflaţia era în plină ascensiune. Pentru plata unor anumite
cantităţi de mărfuri, în special de natură alimentară, oamenii, lumea, negustorii, umblau după ei cu geamantane
sau cu saci de bani.
În anul 1947, de exemplu- un litru de ulei ajunsese la 1.000.000 lei, o pâine potrivită 100.000 lei etc. Se
practica în exclusivitate sistemul plăţilor în numerar şi numai cu plata pe loc. Plăţile pe credit – altfel spus pe
datorie – nu se mai practica de nimeni.
Înainte de anul 1946 la Olteniţa, şeful căpităniei portului fusese un oarecare Delcea, care a fost mutat
căpitan de port la Cetatea-Dolj. Astfel că la 1 Mai 1946, când au plecat din Olteniţa, Lucian Stănescu şi
însoţitorii săi mai sus menţionaţi, au luat pentru căpitanul Delcea, patru saci de mălai, o vadră de ulei de floarea
soarelui, veselă şi alte lucruri care îi rămăsese la Căpitănia portului Olteniţa.
Pe Dunăre, aproape de Corabia, Lucian Stănescu şi însoţitorii, au ajuns de la urmă o barcă în care era un
turtucăian pe care îl chema Bore, arhicunoscut în Olteniţa pentrucă erabețiv – împreună cu trei chirnogeni,
aveau cu ei vreo doi saci de bani, plecaţi în aceeaşi direcţie, să cumpere grâu şi porumb. Când a ajuns barca,
Gică Chirlomez era la timona bacului. Atunci Bore a strigat după el să remorcheze barca pentru că nu mai
avea putere să dea la opăci-băbăici. Bore i-a aruncat frânghia lui Gică Chirlomez, l-a remorcat şi aşa şi-au
continuat drumul.L-am cunoscut și eu pe Bore turtucăianul care era un bețiv notoriu.
Înainte de a ajunge la Calafat, Bore i-a spus lui Gică Chirlomez, că atunci când va striga la ei, să știe că
vrea să acosteze. Pentru ca să se achite de obligaţie fiindcă a fost remorcat, lui Bore i-a venit ideea să prindă
pește, însă Lucian Stănescu i-a spus că nu are cu ce.
Atunci Bore, l-a luat pe Gică Chirlomez, s-a îndepărtat puţin mai la vale de şalupă şi de bac, a aruncat
trotil în apă, și după o explozie, a aşteptat să iasă peştele la suprafaţă. Într-adevăr, în foarte scurt timp, peştele
a început să iasă zbătându-se, la suprafaţa apei.
Bore, pescar de meserie şi care mai făcuse asemenea isprăvi, a adunat peştele mare, aproximativ vreo 50
de kgr şi s-a retras cu barca lui în care-1 pusese la locul unde acostase şalupa şi bacul remorcher.
Niţă Bârzale a fost cel care a făcut ciorbă multă, într-un vas improvizat, şi toţi, poate pentru prima şi ultima
dată în viaţa lor, au mâncat ciorbă dulce de peşte pentru că nu au avut cu ce să o acrească, după ce au mâncat,
au plecat cu şalupa, cu bacul-remorcher şi barca lui Bore remorcată de ei, spre Cetate.
Ajungând în port la Calafat – cine a mai fost ştie că oraşul este chiar în port, Bore a spus că ar fi bine să
acosteze şi să ia pâine că nu ştie dacă găseşte în altă parte.
S-au dus toţi trei: Lucian Stănescu, Bore şi Gică Chirlomez pentru că, datorită crizei, nu se vindea decât
o pâine de persoană. Cei mai bătrâni ştiu, cred că îşi aduc aminte, că datorită secetei din anii 1946 şi 1947, cât
şi presiunii din partea ruşilor care începuseră deja să ne pretindă daune pentru despăgubiri de război, alimentele
erau raţionalizate- se eliberau bineînţeles contra cost – însă numai pe cartelă, iar spectrul foametei s-a abătut
asupra ţării noastre şi în anul 1948. •
Pe atunci lumea avea un singur obiect de discuţie,care se rezuma la o singură şi perpetuă întrebare chinuitoare:
“ ce mâncăm” ?…Curioasă coincidenţă !..În mod paradoxal această întrebare se pune, pentru majoritatea
populaţiei şi la 10-11 ani de la revoluţia din decembrie 1989. Iată cum, de data asta, istoria alimentară, se
repetă. Dar asta-i altă chestiune care rămâne să o judecaţi dumneavoastră cititorii, din care nu poate fi exclusă
clasa politică, indiferent de culoare.
Cei trei de mai sus – Lucian Stănescu, Bore şi Gică Chirlomez – s-au întors cu pâinea din oraş la şalupă,
care devenise casa lor, aveau şi peşte fript la ţăcălie pe care l-au mâncat tot dulce pentru că nici sare n-au avut.
Apoi au plecat cu toţii – bineînţeles și cu nelipsitul Bore – şi au ajuns în port la Cetate.
Lucian Stănescu s-a dus la Delcea căpitanul portului, i-a spus ce i-a adus de la Olteniţa şi că i-a luat din
mălai şi ulei, fără ca destinatarul să se supere.
Apoi Lucian Stănescu s-a dus în comuna Gigherea de unde a venit, cu o căruță și a încărcat butoaiele cu
sodă ale lui „Nicu trei chibrite” şi ale lui Mielu Ganea. După aceea s-au întors cu toţii la Gică Mateescu, fratele
lui Mateescu acţionarul de la Olteniţa. Despre scopul deplasării lor de la Olteniţa la Giurgiu, fusese anunţat
de fratele său şi anume, pentru a procura grâu şi porumb pentru economatul Șantierului Naval Oltenița.
12
Acest microechipaj a stat patru zile la Gigherea. I-a luat cu mașina Gică Mateescu și i-a dus la Balta
Nedeia situată la 7 km de comuna Gigherea. Acolo au mâncat peşte iar seara s-au întors la Gigherea, unde era
pregătită altă masă. Au mâncat, au băut şi au cântat. A venit timpul să se culce. Gheorghiţă Dulceaţă şi Gică
Chirlomez au dormit într-o fânărie pe motiv că Mirosea frumos şi că vor dormi toți bine.
Dimineaţa, după ce s-au sculat, Gică Mateescu i-a dus cu o căruţă la o cârciumă sătească la Potelu, unde
i-a lăsat pe Gheorghiță Dulceaţă şi pe Gică Chirlomez, iar pe Nicu „Trei chibrite” şi pe Mielu Ganea, i-a dus
cu căruţele şi butoaiele de sodă în altă comună. La acea cârciumă sătească Potelu, Gică Chirlomez şi Gheorghiţă
Dulceaţă au stat o zi şi jumătate. Datorita faptului că au stat mult la cârciumă, nu au avut timp să-şi cumpere
decât 10 duble de grâu şi 10 de porumb. A doua zi a venit Gică Mateescu cu o căruţă şi i-a luat pe Gheorghiță
Dulceaţă şi pe Gică Chirlomez, şi i-a dus de la Potelu la Gigherea.
Gică Mateescu i-a mai dat lui Gică Chirlomez 20 de duble de grâu fără bani pe motiv că Lucian Stănescu
mănânca la el acasa la Olteniţa.
La întoarcere până la Olteniţa, au făcut pe drum numai o zi şi jumatate, pentru că mergeau în sensul apei,
la vale.
Când a venit acasă, tatăl lui Gică Chirlomez, întrebându-1 câţi bani a dat pe bucate, Gică Chirlomez i-a
răspuns : “Nimic”…Pe timpul foametei 20 de duble de bucate valorau foarte mult, re prezenta o avere.
* * *
În anul 1946, când Lucian Stănescu şi-a mutat maşinile şi utilajele de la vechea uzina electrică din oraş,
de lângă spital, în port, a angajat şi primii ucenici: Niculae Negoiţă, Tudor Vânătoru, Mielu Moldoveanu,
Gheorghe Marinciu, Gheorghe Paraschiv, Vasile Calbălan şi alţii, care atunci aveau vârste cuprinse între 15 şi
17 ani.
Când a venit comandorul Cautiş la Oltenița, a adus de la Arsenalul Armatei, un prizonier italian, pe nume
Giovani care cân ta foarte frumos. Pe acesta Gică Chirlomez şi Nuță Mațal l-au luat şi au plecat cu o ceamuţă
(barcă de vapor), cu rame, pe Dunare. Au luat-o pe Gura Argeşului şi au intrat pe Dunarică să prindă peşte. A
prinde peşte era un fel de a zice pentru că ei, în fapt, au găsit și au scos vârşile puse de pescari şi au luat peştele
pe care l-au găsit în ele.
* * *
Italianul prizonier Giovani, pentru buna lui comportare, şantierul i-a întocmit dosar favorabil şi în cele
din urmă a fost repatriat în Italia.
În anul 1946 s-a primit comandă pentru două cabotiere (nave cu tonaj mic sau mijlociu care navighează
între porturile de pe coastă) pentru transport mărfuri.
Atenţie: Gică Chirlomez întrebându-1 pe patronul Lucian Stănescu pentru cine şi la ce folosesc acestea,
i-a spus ca este o comandă care va folosi pentru a-i transporta pe evrei în Izrael.
Pentru lansarea la apă a acestor cabotiere, a fost adus la şantier Pache Protopopescu, specialist în astfel de
operaţiani.Aceste cabotiere au fost construite efectiv, li s-a făcut probe tehnologice şi au corespuns, însă până
la urmă au fost luate de comisia aliată de control, mai pe direct spus, LE-A LUAT RUȘII FĂRĂ A LE
PLĂTI.
În mod oficial, din comisia aliată de control trebuia să facă parte delegaţi ai Marii Britanii şi S.U.A., dar
adevărul este că nu erau decât numai ruși.
Cam aşa începea “ajutorul Uniunii Sovietice” şi aşa va continua cât va sta la noi în ţară şi chiar după ce
vor pleca.
Pache Protopopescu care fusese adus la şantier ca specialist pentru lansarea la apă a navelor, nu-i plăcea
să stea în oraș, era un tip care iubea natura, un fel de aventurier şi locuia la cantonul 2 de pe dig în partea de
est a şantierului naval.
În 1947 Lucian Stănescu s-a mutat cu locuinţa de la Gică Chirlomez la profesoara Nanculescu Cecilia,
unde deja locuia proiectantul trasor Borsati, iar la scurt timp Lucian Stănescu s-a mutat în clădirea S.A.R.T.-
A.T. Nanculescu Cecilia a locuit pe strada mare, Carol (actuala stradă Argeşul) la nr.135, cam vizavi de clădirea
poştei.După revoluția din decembrie 1989, această casă a fost cumpărată de inginerul Dan Velescu fiul lui
Sandu Velescu, fost oficiant sanitar, care, are casa în fața casei lui Marin Bârzale, ambii veniți de la Turtucaia
după cedarea Cadrilaterului.
Îa perioada când Lucian Stănescu a locuit la S. A. R. T. A.T, prevăzând cam ce se va întâmpla, a început
să-şi vândă acţiunile, acționar principal devenind Mateescu şi aceasta pentru că comuniştii, primind directive
13
mai de sus, “începuse să tulbure ape le” în felul lor specific. )
Cine erau aceștia ? :Fraţii Ticu (Gheorghe şi Niculae), Ciocan soţul lui Lilica frizereasa sora lui Nicu
Năstase, frizer, Nae Codrea – care mai apoi ajunsese la peste 120 kgr.greutatea lui, şi mare director la
construcţii, apoi la prefectura judeţului Ilfov.
Nici unul dintre cei de mai sus şi nu numai ei, nu aveau mai mult, – sau poate nici atât – de patru clase
primare.
Cu aceştia partidul începea să construiască “Comunismul,viitorul de aur al întregii omeniri “ , în cadrul
viitorului șantier naval.
Dată fiind schimbarea multor situaţii în rău şi intuind cam ce va urma faţă de evoluţia și ascensiunea
regimului comunist, spre sfârşitul anului 1947, Lucian Stănescu, părăseşte după aproape patru ani şantierul şi
oraşul Oltenița, după ce lucrurile, au fost cât de cât – puse la punct, ducându-se, în Bucureşti spre a se ocupa
de alt gen de afaceri.
A locuit pe strada doctor Marcovici la nr.4, tot lângă Cişmigiu, cartier preferat de el, aproape de zona
unde, până la bombardamentul din 4 aprilie 1944 avusese fabrica de instrumente medicale chirurgicale.
ÎN LOCUL LUI LUCIAN STĂNESCU A RĂMAS MATEESCU.
La puţin timp, Lucian Stănescu a divorţat de soţia sa Jenica – al carui nume îl atribuise primei sale şalupe
construită la Olteniţa – care a rămas în casa lui. Lucian Stănescu a cunoscut o femeie pe al carui soţ îl chema
Tică Radu şi care era bogătaş cu multă stare. Avea carieră de nisip la Băneasa, avea restaurantul “Brotăcei” la
pădurea Băneasa, cai de curse şi multe altele.
Soția acestui Tică Radu, i-a luat o pungă cu cocoşei şi a plecat cu Lucian Stănescu la Gigherea la Gică
Mateescu, cunoscut cititorului din descrirea anterioară..
Între timp Tică Radu a reclamat-o la poliţie pe soţia lui că i-a furat “punga cu cocoşei”. Poliţia a venit cu
ancheta şi la Olteniţa, să se intereseze de Lucian Stănescu cu care aceasta se înhăitase.
Anghel Vlădescu fost comisar de poliţie la Turtucaia, iar după “cedarea”Cadrilaterului în 1940, a venit la
Olteniţa unde a fost numit tot comisar la poliţie. Ei bine, acest Anghel Vlădescu a ajuns cu ancheta şi la Gică
Chirlomez la care a fost acasă personal- s-a luat după cartea de imobil, însă Gică Chirlomez fiind întrebat a
spus ca habar n-are, deşi cunoştea toată situaţia.
După ce s-au liniştit lucrurile, Lucian Stănescu a cumpărat Circul “Franzinii” din Bucureşti, cu personal
cu tot, pe cocoşeii de la soţia lui Tică Radu.
În anul 1947, Gică Chirlomez fiind militar a fost trimis în delegaţie la Cluj. Plimbându-se prin oraş, a
văzut un afiş care anunţa prezenţa unui mare circ din Bucureşti, cu un program special, bogat şi select.
Gică Chirlomez s-a dus să-şi scoată bilet să intre la circ. La intrare, în faţa lui, s-a trezit cu Lucian Stănescu.
Bucuria revederii a fost imensă. Lucian Stănescu întrebându-1 pe Gică ce mai face, acesta a început să- i spună
că s-a interesat de el poliţia de la Olteniţa în legătură cu cocoşeii furaţi de soţia lui Tică Radu
Gică Chirlomez a intrat la circ şi s-a aşezat la loja din faţă. Când l-a văzut îmbrăcat militar, a venit un
civil şi l-a întrebat cine este pentru că ştie că militarii nu au bani, iar un bilet la lojă este mai scump. Civilului,
Gică Chirlomez i-a spus că este nepotul lui Lucian Stănescu.
La terminarea programului Lucian Stănescu s-a dus şi s-a aşezat lângă Gica Chirlomez. Apoi i-a zis să
meargă cu el în vagonul lui care îi servea drept locuinţă pe timpul stagiunii. Gică Chirlomez l-a urmat. În
vagon, Gică Chirlomez a vazut-o pe Maricica Radu (soţia lui Tică Radu cu cocoşeii), pe care o cunoştea, L-a
întrebat ce-i cu el şi Gică i-a povestit.
Gică Chirlomez o cunoştea pe Maricica Radu, pentru că, până să plece, venea cu Lucian Stănescu la
Olteniţa şi se ducea la Ioana Găină – sora lui Mielu Găină (el a decedat, ea nu) care locuia pe strada Mihai
Bravu spre regiment, în partea de sud a oraşului.
Maricica Radu când venea la Olteniţa, era însoțită de o rusoaică în uniformă militară sovietică cu grad de
maior pe care cunoscut-o şi Gică şi cu care s-a culcat, cel puţin aşa mi-a spus Gică Chirlomez, şi n-am motive
să nu-l cred mai cu seamă când îl ştiu cât era de zvăpăiat şi nu întâmplator, colegii din generaţia lui îl poreclise
„Gică balamuc”, iar cele de mai sus se întâmplau după ce se îmbătau cu toți, și în special rusoaica maior.
Era iarnă. Într-una din venirile sale la Olteniţa, Lucian Stănescu l-a trimis pe Gică Chirlomez după o sanie
de piaţă. Gică l-a găsit pe birjarul Ion Chirnogeanu. Acesta i-a plimbat prin oraş pe Lucian Stănescu şi Maricica
Rada (cea cu punga de cocoşei) după care au revenit acasă la Ioana Găină unde a urmat un banchet toată
noaptea. În anul 2012, Ioana Găină încă trăieşte, este foarte bătrână, este trecută de 90 de ani, iar Gică mi-a
14
spus ca în acea noapte, Ioana i-a fost parteneră ?…!
Pe Lucian Stănescu, Gică Chirlomez, după ocazia1 întâlnirii de la Cluj cu circul, nu l-a mai întâlnit niciodată.
De altfel nici nu mai trăieşte pentru că Lucian Stănescu ar însemna să aibă poate 100 de ani.
* * *
Prin urmare, iată cum se poate conchide. Şantierul Naval Olteniţa a luat fiinţă datorită unei întâmplări şi
anume, ca urmare a bombardamentului anglo-american de la 4 aprilie 1944, efectuat asupra Gării de Nord și
a altor obiective strategice, de importanţă naţională din Bucureşti când, întâmplător a fost atinsă și avariată
fabrica de instrumente medicale chirurgicale al cărei patron, Lucian Stănescu, forţat de împrejurări, a venit la
Olteniţa spre a-şi transfera utilajele şi maşinile din Bucureşti, după care – tot întâmplator, i-a venit ideea să se
profileze pe construcția de nave, așa cum am arătat mai sus.
Pentru că întâmplarea a făcut ca Lucian Stănescu, mai întâi soţia lui şi apoi el, l-a întâlnit prima dată pe
Gică Chirlomez, iar acesta inspirându-i încredere, a rămas printre primii oameni ai săi pe care a contat
ulterior.
Că Gica Chirlomez a fost omul lui de încredere, aceasta este confirmat șide faptul că Lucian Stănescu îl
lua cu el cu geamantanul cu bani la Bucureşti, că îl purta după el peste tot, având o servietă cu acţiuni şi “una
cu cocoşei” pe care îi tranzacționa la bursă, vânzând pe cei mai ieftini şi cumpărând pe cei mai scumpi, că îi
ştia o seamă de intimitaţi ale lui Lucian Stănescu, că a ”fost de faţă când a cumpărat arborii din pădurea de
lângă Ploieşti, pe care sub forma buștenilor, îi aducea cu tractorul la Olteniţa, îi băga la gater şi-i făcea scânduri
pentru bordul la vapoare de 4/100 şi că apoi a mers şi cu Tonel Mau care era şofer și multe altele.
De asemeni Gică Chirlomez a fost de față când Lucian Stănescu a cumparat autoturismul englez marca
BENTLEY, lasat de un străin amanet în vamă.
Salariaţii bătrâni ştiu că această maşina a rămas în şantier, şi că apoi umbla cu ea Ion Cristea când l-a
numit director cu ocazia naţionalizării la 11 iunie 1948, când îl avea ca şofer pe Gică Mercea. .
Iată că apar cu caracter inedit, lucruri, date, fapte întâmplări, evenimente dar mai ales, oameni pe care cei
mai în vârstă îi cunosc, au fost contemporani, situaţie care, indubitabil, conferă credibilitate și autenticitate
narațiunii de mai sus, cel puţin pentru tumultoasa evoluţie a Șantierului Naval Oltenița din „ perioada de
început”.
* ) Bibliografie: Lucruri povestite mie de Gică Chirlomez, născut în Olteniţa la 1 februarie 1925, la domiciliul
părinţilor săi din strada Ion Heliade Rădulescu nr.140, unde locuieşte şi la 1 februarie 2003, când a
împlinit vârsta de 78 de ani, fiind sănătos, în plenitudinea facultăţilor mentale, discernământ excedentar şi o
memorie demnă de invidiat. A lucrat la Şantierul Naval Olteniţa de unde s-a pensiona la 27 aprilie 1985, așa
după cum fac dovada cu fotografii primite de la ing. Marin Gagelea șef serviciu C.T.C.
P.S.: Dar, așa după cum se întâmplă în viață şi după cum spune şi proverbul: ”Nenorocirile vin una după
alta” (Ezekiel 7,5) un an mai târziu, în 2004, a făcut – nu ştiu cum şi nici de unde – o septicemie puternică şi
i-a amputat piciorul stâng sus de genunchi. Ei bine, cu toata vârsta înaintată şi cu toate că-i taiase piciorul,
totuşi, moralul îi era ridicat.
L-am vizitat acasă în mai multe rânduri pentru că – aproape fără să vreau – aflam noi informaţii interesante
din vremurile de demult din toate domeniile, aşa cum faceam şi cu Bebe Croitoru (Obilişteanu).
Îşi procurase căruţ special pe roate şi cu toţi cei 80 de ani ai lui, nu ştiu de unde avea atâta vigoare că se
deplasa singur prin oraş. Țin minte că ultima dată l-am întâilnit în faţa clădirii unde a funcţionat Banca
Internaţională a Religiilor şi unde de trei ani se află Casa de Pensii, Punctul de lucru Olteniţa. Stăteam de vorbă
cu Lică Eclemea şi cu Eftimie care a fost şef de personal la Şantierul Naval Olteniţa. Era ziua de 6 septembrie
2005. L-am servit cu o îngheţată de la magazinul din colţ de la Vornicu. Nici nu bănuiam că acea zi va fi ultima
când aveam să mai vorbesc cu el şi să-1 mai văd. Am aflat la vreo patru zile despre decesul său. Mi-a spus un
prieten Nelu Chenan. Nu-mi venea să cred, dar până la urmă am văzut că a fost adevărat. Mi-a părut rău că
n-am ştiut şi deci nu am fost la înmormântare. A încetat din viață la 15 septembrie 2005. Deci intrase în 81 de
ani. Dumnezeu sa-l ierte !
Peste o jumătate de an a decedat şi soţia lui, Tanţa Chirlomez, mai precis la 2 martie 2006, născută la 17
octombrie 1930, adică la vârsta de 76 de ani. La scurt timp a murit şi unicul lor baiat. Dumnezeu să-i ierte. Aşa
s-a terminat cu familia lui Gică Chirlomez şi aceasta a fost istoria adevărată de început a Şantierului Naval
Olteniţa care mi-a fost explicată în amănunt de cel care a fost martor ocular şi a luat parte la înfiinţarea lui.
Pe parcursul mai multor zile, acasă la Gică Chirlomez pe strada Ion Heliade Rădulescu la nr. 140 – la casa
15
bătrânească, sub un păr, Gică îmi povestea şi eu scriam de zor, căutând să reţin chiar şi cele mai mici amănunte.
Practic, îl descoseam şi căutam în adâncul memoriei lui, să descoper noi date, fapte, evenimente şi întâmplări.
La o întrebare, îmi dădea un răspuns, îl ascultam cu luare aminte fără să- l întrerup, din răspunsul lui se năştea
o altă întrebare de-a mea şi cam aşa se desfăşura dialogul dintre noi.
Din dialogul dintre noi, purtat în decursul mai multor zile, s-a născut această naraţiune fără ca marele şi
complexul subiect care se cheamă “Şantierul Naval Olteniţa” să fie epuizat. M-am bucurat că întâmplarea a
făcut ca eu să dau peste Gică Chirlomez cel care, indubitabil, s-a aflat – tot din întâmplare – în centrul genezei
originii cunoaşterii împrejurărilor în care a luat fiinţă Şantierul Naval Olteniţa cum și a celui căreia i-a aparţinut
această idee care până la urmă s-a materializat în ceea ce ulterior aveam să cunoaştem cu toții, iar prin intermediul
navelor construite aici, să devenim cunoscuți în Europa. Se vede treaba că timpul n-a mai avut răbdare
şi ni l-a luat din mijlocul nostru pe vigurosul Gică Chirlomez pe care nu mi-1 închipuiam că va muri vreodată
sau, în orice caz, nu u așa de repede. Există un proverb care spune că: “Nemulțumitului i se ia darul”. Prin urmare,
trebuie să mă mulțumesc chiar și numai cu “înfiinţarea Şantierului Naval Oltenița” şi este bine că Gică
Chirlomez n-a luat cu el în mormânt, aceste cunoştinţe, scutindu-i pe cei care vor mai scrie de acum înainte
despre S.N.O. să evite temeni evazivi, nesiguri de genul: e posibil…, se crede…,se vorbea despre…, se presupune…,
se apreciază…, se sconta etc.
Dat fiind faptul că familia lui Gică Chirlomez s-a stins ca ultimele pâlpâiri ale unei candele, cu regret constat
ca nu am cui să-i mulţurnesc pentru efortul lui, astfel că nu-mi ramâne decât să vă mulţumesc vouă, cititorilor,
pentru răbdarea de a parcurge aceste rânduri cât și pe cele care vor urma.
În spatele casei batrâneşti a lui Gică Chirlomez, a locuit la nr. 138 un elev de excepţie care se numeşte –
da, se numeşte – Spirea Roşca. A fost și este cel care a primit premiul întâi la şcoala pri mară din Olteniţa nr. l,
a urmat cursurile liceului teoretic “Constan tin Alimăneșteanu” din Olteniţa, tot ca premiant si şeful promoţiei
anului 1938. S-a născut la 8 septembrie 1919, a fost ofiţer superi or şi medic primar chirurg, l-a cunoscut pe
doctorul Lucian Popescu la care a făcut practică în spital la Olteniţa şi a fost sub alternul altui olteniţean de excepţie
prof. univ. dr. docent Florian Mandache, membru al Academiei Medicale Române si Franceze.
Doctorul Spirea Roşca a luat parte la 19 decembrie 1999 la Olteniţa la aniversarea a 80 de ani de la înfiinţarea
liceului “Constantin Alimăneşteanu”. În prezent este pensionar. Cu caracter de excepţie arăt că dr. Spirea
Roşca a fost căsătorit cu doctoriţa ”Monica Roşca cu precizarea că şi aceasta a fost tot medic chirurg.
Nu ştiu dacă în ţară – şi poate chiar în Europa – să existe o familie în care ambii soţi să fie chirurgi. Ceea
ce ştiu foarte precis este că, sunt extrem de rare cazurile în care doctoriţele sunt specializate în chirurgie, întrucât
precizia, stăpânirea de sine, hotarârea şi siguranţa trebuie să funcționeze mai mult de cât perfect, iar emotivitatea
trebuie eliminată cu desăvârşire.
Doctorul Spirea Roşca la liceu l-a avut profesor pe Marin Cernea, care preda limba germană şi filozofia,
l-a cunoscut pe fra tele acestuia doctorul Ilie Cernea, pe preotul Nicolae Andreescu, pe sportivii fotbalişti de
excepţie Vasile Hociotă, Gică Moise, Jean Ionescu şi pe alţii, apropiaţi de generaţia lui, iar pentru toate aceste
considerente în lucrare i-am consacrat un capitol separat. Este în plenitudinea facultăţilor mentale, are discernământ,
locuieşte în Bucureşti, bulevardul Dacia nr.102 .bloc, eta.I, apartament 11 telefon 021.210.22.64 la
care l-am sunat sâmbătă 8 septembrie 2012, urându-i multă sănătate şi ”La mulţi ani !” cu ocazia împlinirii
venerabilei vârste de 93 de ani. Nu l-a uimit telefonul meu, pentru că așa procedez de obicei, însă l-a impresionat
plăcut acest gest pe care mi-a spus că l-am făcut numai eu. Mă rog să-i ajute Dumnezeu să fie sănătos și să
aibă zile să citească lucrarea mea de monografie.
Doctorul Spirea Roșca a fost bun prieten cu Nicu Vornicu. De asemeni Nicu Vornicu este cel care l-a adus
la Oltenița pe doctorul Spirea Roșca, care a participat cu multă bucurie și plăcere, la Oltenița, la 19 decembrie
1999, cu prilejul aniversării pentru prima dată a 80 de ani de la înființarea Liceului Constantin Alimăneșteanu
din Oltenița.
În ceea ce mă privește, acest eveniment l-am trăit din plin cu plăcere, alături de alți oltenițeni care au
urmat cursurile acestui liceu, pe care îl prezint în lucrare așa cum s-a desfășurat. Din păcate, nu s-a mai aniversat
la 10 ani, adică în 2009, împlinirea a 90 de ani de la înființarea liceului, deși despre acest lucru, spre aducere
aminte, l-am înștiințat în scris pe directorul liceului domnul profesor Cristian Lichiardopol.
16
* * *
Am arătat în lucrare cum a venit la Bucureşti Andrei Ianuarevici Vâşinschi, prim adjunct al lui Molotov,
ministrul afacerilor externe şi cum i-a impus Regelui Mihai, suveranul României, guvernul acceptat de Moscova
al lui dr. Petru Groza, instalat la 6 martie 1945 în urma unui ultimatum de patru ore dat regelui.
A doua zi, la 7 martie 1945, sosea de la Moscova o delegaţie care i-a predat lui Petru Groza un plan de
acţiune în 10 puncte, iar la unul din acestea, clar, la obiect şi imperativ, Kremlinul spunea că se vor trece în
proprietatea statului toate fabricile, uzinele şi întreprinderile particulare, cât mai repede posibil.
Drept urmare, la 11 iunie 1948 a urmat aşa zisa “Naţionalizare” – considerată ”act revoluţionar al clasei
muncitoare” prin care în fapt s-a trecut la confiscarea, gratisă, integrală şi fără condiţii a tuturor întreprinderilor,
fabricilor şi uzinelor particulare, prin deposedarea adevăraţilor proprietari. Prin urmare, în locul patronilor proprietari,
au fost numiţi de partid oameni devotaţi regimului comunist cu origine socială sănătoasă, preponderent
element muncitor, pentru care studiile nu era o condiţie.
Ca dovadă, de exemplu, Gheorghe Vasilichi de profesie tinichigiu cu numai patru clase primare a fost
numit la 30 decembrie 1947 Ministrul Învaţamântului. Iar exemple de acest fel se pot da cu duiumul. Zidari,
tâmplari, lăcătuşi etc, au fost făcuţi peste noapte generali. Însuși Nicolae Ceaușescu, a fost făcut de Gheorghe
Gheorghiu Dej direct general, deși nu a făcut nici o zi de stagiu militar, fără să mai vorbim de studii, iar Elena
Ceaușescu, numai cu trei clase primare, a fost făcută academician doctor inginer.
Prin urmare, la Olteniţa, la şantierul naval, ocuparea postului de director i-a revenit lui Cristea V. Ion, de
profesie tâmplar, absolvent al şcolii de arte şi meserii din Olteniţa, aceasta la vârsta de 27 de ani. Cristea V. Ion
a fost făcut membru de partid de Mielu Găină, fapt care poate fi confirmat de fiica sa, pensionară, Mioara
Găină- căsătorită cu ing. Nicolae Plocon.
Ulterior Gristea Ion, devenind director, avea să urmeze la seral liceul din Olteniţa, iar mai târziu, la “fără
frecvenţă” a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti, devenind inginer.
După ce a fost numit director de organele partidului, pentru ca acestei numiri să-i dea o tentă de democraţie,
ocuparea funcţiei era supusă votului salariaţilor, spre a le lăsa falsa impresie că a fost numit de ei.
Anterior numirii lui Cristea V. Ion director, din perioada lui Lucian Stănescu şi a succesorului său
Mateescu,- şantierul avea circa 100 de angajaţi. Pe măsură ce şantierul evoluase, încadrau alţi oameni, iar cei
deja existenţi şi-au însuşit o seamă de deprinderi şi cunoştinţe capatate la locul de muncă, devenind pentru noii
angajaţi, maiştri sau meşteri cum le mai spunea.
Aşa stând lucrurile, în anul 1950 au început lucrările la navele – deocamdată- de capacitate mică. Tot din
1950 datează şi primele alocări de fonduri la investiţii pentru noi capacităţi de producţie.
Anii 1951-1953 corespund cu perioada în care în ţară s-au format unitaţile – aparent mixte ”SOVROM” –
arăt în lucrare împrejurările şi scopul real, nedeclarat, al acestora, specialiştii ruşi, în cadrul şantierului
ocupându-se în fapt de administraţie, planificare, raportare, etc, dar în mod deosebit de controlul producţiei ,
fără a-i interesa îmbunătăţirea procesului de fabricaţie.
Anul 1953 avea să fie ultimul când s-au mai executat nave pescăreşti din lemn, dar în acelaşi timp şi anul
când a început construcţia navelor pescăreşti metalice de tip “Şeinere”, a şlepurilor metalice împinse sau remorchere
de 1.000 tone.
În anul 1956 – se apreciază ca fiind o mare victorie eliminarea din procesul de fabricație a navelor nituite.
Din acest an 1956 s-au executat numai nave sudate. Tot atunci a fost înfiinţat în cadrul şantierului ”Serviciul
de Proiectare”.
În anii următori s-a trecut la mecanizarea masivă a unor procese tehnologice, s-au construit hale noi, s-a
mărit cala de lucru, s-au instalat macarale noi cu putere mare de ridicare.
Anterior momentului 11 iunie 1948 în Olteniţa existau două ateliere mecanice particulare. Unul al lui
Victor Zagăr şi celalalt al lui Lăzărică Mişoc. Ambele au fost naţionalizate, confiscate cu dotările pe care le
conţineau.
Victor Zagăr, neamţ de origine – care a avut atelierul mecanic vizavi de moara “Dunărea”din Olteniţa, în
partea de nord a bisericii Eroilor, luându-i atelierul “Întreprinderea de Industrie Locală” o unitate socialistă inventată
de regim şi care a luat fiinţă tot din confiscări – s-a angajat la şantier împreună cu fiul său cel mai mare,
Jean Zagăr, inginer mecanic. Ei bine, o serie de mecanizări au fost construite în regie proprie. Printre altele
amintesc aici presa “Apcant” de 1.000 tone, funiculare, dispozitive pentru lansarea mecanică la apă a moto-
17
navelor şi altele.
În 1958 (aniversând zece ani de la naţionalizare), şantierul a lansat la apă prima motonavă de 2.000 tone.
Muncitorii şi inginerii acumulând experienţă şi încredere în propriile lor concepții, în anii următori au construit
remorchere de 1.000 CP, vase de pasageri pentru litoral şi pentru croaziere pe Dunăre pe ruta Viena-Sulina aşa
cum a fost cazul cu modernele nave “Olteniţa” şi “Carpați”, care aveau câte 200 de locuri plus echipajul,
reprezentând unicat la nivel național.
Anii 1966-1970 sunt marcaţi de mari reconstrucţii, a re formelor în sectoarele de producţie şi în serviciile
de urmărire a producţiei. În această perioadă s-a trecut la construcţia motonavelor de 5.000 tone, a remorcherelor
salvatoare “Viteazul” şi “Voinicul”, concomitent înlocuindu-se munca extrem de grea de crăiţuire pneumatică
cu procedeul arc-aer, timp în care s-a dat în exploatare staţia de sablat tablă. În anul 1967 a fost lansat primul
remorcher și salvator maritim și spărgător de gheață românesc de 2.200 CP numit ”VOINICUL”. Al doilea remorcher
s-a numit ”VITEAZUL”.
În anul 1971 a fost livrată nava comandant “Mihai Viteazul”, navă construită prin program guvernamental.
Au apărut noi metode şi proceduri care au uşurat munca fizică a constructorilor de nave şi au ridicat calitatea
lucrărilor: sudura în mediu de argon a aluminiului, debitarea automată a tablelor pe maşina “CONDOR”,
trasarea navelor la scara 1-10, s-a dat în folosinţă hala de mecanică, hala de construcţii corp, staţia de oxigen
lichid. S-au construit cargouri maritime de 2150 TDW, drăgi maritime de 750 m.c./h, drăgi refulare de 3.500
mc/h, remorchere împingătoare de 2.400 CP.
În anul 1977 s-a dat în exploatare staţia de acetilenă, 2 macarale de 16 tone, construite prin autodotare,
4 poduri rulante în hala de construcţie şi depozitul de table. S-a extins procedeul de modernizare a agregatelor,
a panourilor de tubulatură, a saturării blocsecţiilor înainte de cuplare.
Pentru a-şi asigura forţa de muncă necesară calificată reclamată de procesul de producţie într-o continuă
creştere, şantierul şi-a construit propria şcoală situată pe şoseaua portului, lângă căminele şantierului. Această
şcoală, prin evoluţia ei, s-a transformat în liceu industrial. Liceul există şi în zilele noastre şi se numeşte
“Nicolae Bălcescu” fiind frecventat de circa 1.000 de elevi.
După cum probabil că se mai reţine, la data de 4 martie 1977 a avut loc la orele 21:20 un cutremur de
circa 6,7 grade pe scara Richter, aproximativ ca intensitate egal cu cel din 1941. Clădirile deja construite până
atunci în şantier nu au fost afectate, pe de o parte pentru că erau noi, iar pe de altă parte pentru că pilonii de
susţinere erau băgaţi în pământ până la adâncimea de 17 metri. Nici în oraş clădirile nu au avut de suferit avarii
deosebite. Totuşi, ca şi la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară, cutremurul a constituit un pretext şi pentru autorităţile
comuniste din Olteniţa pentru a demara acţiunea de demolare a imobilelor, care, aşa după cum se ştie,
a avut un caracter abuziv.
Dar nici regimul totalitar comunist, nici statul de drept – în curs de restaurare după revoluţie – la mai bine
de douăzeci de ani, sub diverse pretexte, n-au despăgubit pe cei cărora le-a demolat în mod abuziv casele.
După cum se cunoaşte indubitabil, pe măsura trecerii timpului, Ceauşescu, sub diverse justificări şi motivări
meschine, căuta să-şi consolideze puterea, urmărind să o extindă şi să o amplifice cu elemente dictatoriale,
îndreptându-se spre totalitarism.
Concomitent, prin diverse tertipuri, a căutat să o introducă în sfera puterii şi pe consoarta sa, atât pe linie
de partid cât şi în structurile statului. Importanța ei a crescut atât de mult încât la un moment dat se vorbea că
el, Ceauşescu, este Cabinetul nr. 1, iar ea numărul 2. Prin falsuri, de acum arhicunoscute, dintr-o dată ciracii
din jurul cuplului prezidenţial au început să-i atri buie ei titlul faimos de academician, doctor inginer, şi, mergând
pe aceeaşi exagerată ascensiune aveau să o numească chiar savant de re nume mondial, deşi ea nu avea decât
trei clase primare.
Tot în anul 1977, cuplul prezidenţial a efectuat o vizită în Franţa unde, la întrebarea ei “Care este secretul
creşterii econo miei ?” i s-a răspuns că: “O creştere economică eficientă se datorează organizării ştiinţifice”.
La întoarcerea în ţară ”savanta” a trimis un ordin prin care unităţile trebuiau să se organizeze ştiințific, ca și
când acestea până atunci ar fi funcționat haotic.
În Șantierul de la Olteniţa exista – cum era moda – un Plan de Măsuri Tehnico-organizatorice – banalul
MTO, nelipsit de la şe dinţele Consiliului Oamenilor Muncii (C.O.M.)., dar nu prea se ştia că acesta trebuia
“îmbrăcat” cu analize, cauze, soluţii, etc.
Savanta a mai cerut întreprinderilor dimensionarea perso nalului T.E.S.A. (tehnic, economic şi de specialitate,
administraţie) în valori relative faţă de totalul salariaţilor. În cazul şantierului procentul fiind de 8%, un
număr de 77 de salariaţi au fost transferaţi în producţie. Nu a trecut nici un an şi cei care au mai rămas au fost
18
recuperaţi si trecuţi la posturile lor iniţiale.
Un eveniment deosebit l-a constituit faptul că la 6 iulie 1978, prin decret prezidenţial, s-a conferit
Şantierului Naval Olte niţa Ordinul Muncii clasa a III-a pentru rezultatele deosebite ale anului 1977.
S.N.O., în decursul anilor, a primit de 6 ori titlul de întreprindere fruntașă și în fiecare an de întreprindere
evidențiată.
Iată altă ispravă a ”savantei de renume mondial”: la 1 august 1978, din ordinul ei, toate investițiile pentru
o turnătorie din București au fost transferate la Oltenița, chiar în curtea Șantierului Naval. CU acea ocazie
Șantierul Naval ltenița și-a schimbat denumirea în Întreprinderea de Construcții Navale și Piese Turnate
(I.C.N.P.T.) Oltenița, în perspecitva înființării noii turnătorii.
Şantierul, fiind nevoit să suporte cheltuielile de organi zare a noii întreprinderi, şi-a influenţat negativ
rezultatele şi nu au mai beneficiat de prime ca în anii anteriori, pentru rezulta te deosebite. Deabia peste şapte
ani, în 1985, şantierul a revenit la situaţia lui anterioară, iar noua întreprindere independentă s-a numit
Întreprinderea de Piese Turnate (I.P.T.) Olteniţa”.
Pentru şantier au continuat comenzilede vapoare, existau deja multe contracte pentru motonave de 5.000
tone, de 2.150 tone şi remorchere împingătoare de 2.400 CP, clientul majoritar fiind URSS.
La 16 aprilie 1987 Cristea Ion a fost luat prin surprin dere şi scos la pensie fără vrerea lui. Este drept că
avea 67 de ani, că legea era ca bărbații să iasă la pensie la cel mult la 62 de ani. Arăt la un capitol separat,
detailat, cum a avut loc acest eveniment neplăcut pentru Cristea care, oricum, muncise în acest şantier timp de
aproape 40 de ani, de la încadrare până la pensio nare şi nu merita să fie scos la pensie într-un mod care mai
degrabă semăna cu o destituire.
După ieşirea – mai mult scoaterea – la pensie a lui Cristea Ion, a urmat o perioadă scurtă de interimat a inginerului
George Bozeanu, iar apoi în funcţia de director a fost numit Avram Ion, ministrul Industriei
Constructoare de Maşini Grele, un om cu ordine în cap care în prealabil se informa, se documenta, apoi lua
decizii pe care le controla dacă şi cum se aplică, luând măsuri acolo unde era cazul. După aproape un an de
zile, Avram Ion a fost retras de la conducerea şantierului, însă acest timp a fost suficient ca el, fiind cunoscut
la nivelul ţării, să procure toate materialele necesare, după care direcţiunea Șantierului a revenit iar inginerului
George Bozeanu. Aceasta fiind situaţia, revoluţia din decembrie 1989 a găsit şantierul în plin avânt și flux de
producţie, cala plină de nave (aflate în diferite stadii fizice de construcţie)., dana la chei la fel cu nave în probă,
depozitele şi magaziile pline cu materiale pentru navele contractate.
La momentul revoluţiei la conducerea şantierului se afla directorul George Bozeanu. Iată însă că începe
să-şi facă apariţia nedoritul declin economic .O dată cu trecerea timpului , contractele se împuţinau, volumul
împrumuturilor la bănci cu dobândă mare creşteau, situaţie care a adus şantierul în stare de ineficienţă, fapt
care inevitabil a condus la scoaterea în şomaj a multor salariaţi. Evenimentele şi situaţia economică se precipitau.
Situaţia a ajuns şi la urechile şefului statului de atunci, Ion Iliescu, care în anul 1992 a făcut o vizită la
şantier, la care au fost prezenți directorul Bozeanu şi Ion Buciu, nu numai în calitate de şef serviciu organizarea
producţiei, sau de purtător de cuvânt al şantierului, ci şi ca fost coleg la şcoala primară nr. 2 din Olteniţa
cu Ion Iliescu în clasele întâi și a doua. Directorul Bozeanucare fusese în occident de mai multe ori pentru a
face rost de comenzi, de contracte, s-a plâns şefului statului de starea economică precară a şantierului, la care
Ion Iliescu i-a sugerat, redau textual: “începeţi privatizarea întreprinderii, dar cu multă prudenţă”. Dispăruse
comitetul de partid și Securitatea care până atunci aveau un rol preponderent și le luase locul Sindicatul ale
căror atribute erau în creștere.
Șantierul însă, cu fiecare zi care trecea, acumula tot mai multe pierderi, sindicatul – cum era atunci la
modă – cerea negocierea de salarii din ce în ce mai mari. La revoluţie salariul mediu lunar era de 2100 lei, iar
în urma negocierilor dintre sindicat şi patronat, salariul a crescut de 4-5 ori, fără o corelare corespunzatoare cu
productivitatea muncii, iar contractele erau de mică valoare, nu acopereau forţa de munca existentă.
În anul 1997, cu concursul Agenţiei de Privatizare de la Bucureşti, a început procesul de privatizare, unde
un rol important l-a avut şi fostul director şi ministru Avram Ion, care cunoştea de-acum şantierul foarte bine,
era şi în Consiliul de administraţie, dar care se pare că “a jucat la două capete”.
Dar, lasându-l pe Avram Ion în pace, realitatea este că nici conducerea din acea vreme nu a arătat un interes
deosebit – menţionând aici că imediat după privatizare, majoritatea dintre ei au plecat din oraş. Atunci s-a văzut
clar că nimeni nu avea interes să salveze şantierul, mai ales că în Parlament existau doi reprezen tanţi din judeţul
Călăraşi şi anume juristul Doru Ioan Tărăcilă, chiar din municipiul Călăraşi şi Munureanu Ion din Olteniţa
(care a fost ajutat la vremea respectivă de şantier să se califice şi sprijinit de majoritatea oamenilor din şantier
19
să ajungă în Parlament) care puteau să facă ceva ca să salveze şantierul, dar nu au făcut. Ce să mai vorbim de
domnul Ion Iliescu care era şeful statului- născut însă în Olteniţa la 3 martie 1930.
După zece ani de la privatizare şi urmare a unui miting organizat de salariaţi ai S.N.O. în faţa primăriei
municipiului Olteniţa, s-a declarat falimentul şantierului, aceasta întâmplându-se în 2007. Iată că ne-a fost dat
să fim contemporani cu acest nedorit eveniment care în fapt reprezenta decesul acestei minunate citadele
industriale navale care timp de o jumătate de secol nu numai că a deținut fanionul onoarei, dar a fost și mândria
orașului nostru, a județului și, de ce nu – a țării.
Între timp, noii proprietari ai întreprinderii au început să demonteze si să vândă utilajele, toate standurile,
ca fier vechi, au demolat clădiri, practic au distrus si vândut munca a mii de oameni de o jumătate de secol
fără nici o urmă de regret.
Bătrânii, vechii salariaţi ai şantierului, cu justificată nostalgie îşi aduc aminte că pe timpul directorului
Cristea V. Ion – Taica, cum îi spuneau toţi – şantierul era un adevărat rai: avea parcuri, gradină zoologică cu
căprioare, păuni, iepuri etc.) fanfară, gospodărie anexă cu teren agricol, astfel că muncitorii aveau asigurată
ziua de mâine cum se s pune.
Trecând la alt capitol şi anume la viaţa culturală, aceasta “e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. În incinta
clubului S.N.O. din centrul orașului construit de toți muncitorii din șantier, acum nu mai au acces pensionarii
şantierului şi nimeni altcineva.
IonBuciu a vorbit la vremea respectivă cu primarul Costinel Milescu, iar acesta i-a spus că a iniţiat un
dialog cu actuala conducere a şantierului, , însă nu este de acord cu aşa ceva.
La construirea clubului au muncit mai toţi salariaţii şantierului, au prestat muncă voluntară pentru ca să
aibă un loc în care să se recreeze, sau să-și petreacă timpul la bătrâneţe după ieşirea la pensie. Muncitorii care
au lucrat în şantier decenii de-a rândul acum se întreabă: “pentru ce au făcut toate acestea ? Pentru cine ? Se
întâlnesc și ei în centru, în agora oraşului, aceasta pe vreme frumoasă, pentru că atunci când este timpul rău nu
mai au unde să se ducă. Cine şi în baza cărui temei le-a luat acest drept sacru ?… La 23 august 1960 a avut loc
inaugurarea terminării și dării în folosință a Clubului S.N.O., lansarea la apă a unei motonave de 2.000 tone și
aniversarea a 16 ani de la ”Eliberarea României de sub jugul fascist”. Aceste trei evenimente, dar în principal
inaugurarea Clubului au fost marcate de sosirea la Oltenița a unor trupe de teatru din București, inclusiv manifestări
sportive.
Complexul sportiv construit în partea de est a oraşului pe terenul moşierului Calomfirescu, unde şi-a avut
sediul cu ani în urmă societatea “ASTRA ROMÂNĂ” format din două terenuri, unul pentru fotbal și altul
pentru rugby cu toate anexele necesare şi în plus cu dotări pentru asistarea comodă a publicului, având 10.000
de locuri și unde olteniţenii îşi petreceau aproape o jumatate de zi asistând la manifestările sportive, care era
şi împrejmuit, lu crare facută sub supravegherea maistrului principal Gheorghe Cotea, acum se află într-o situaţie
de nedescris. Împrejmuirea a fost deteriorată, iar pe terenuri pasc în voie vacile oamenilor. Noroc că scheletul
metalic pentru cele 10.000 de locuri a fost conceput şi executat foarte rezistent, întrucât cu toate încercările
infracto rilor si hoţilor de fier vechi, făcute de douăzeci de ani, nu au reuşit să-l deterioreze.
Și pentru că veni vorba de Gheorghe Cotea, nu pot să trec cu vederea personalitatea acestui om care, cu
puţin timp îna inte de a ieși ofiţer tehnic de aviaţie, a fost reclamat de un om de nimic din Olteniţa-Rurală cunoscut
sub porecla de Niță Piuliță cum că tatăl său Mitică Cotea, de profesie oficiant sanitar, un fel de medic practic
al fostei comune Oltenița-Rurală, arhicunoscut la vremea lui şi foarte util sub aspect social, că avea bi cicletă
nichelată, motiv ursuz pentru care Gheorghe Cotea a fost exclus din cadrele armatei. Mai târziu, peste ani,
mi-a arătat Gheorghe Cotea fotografii cu colegi de-ai săi ajunși generali. Iată cum oameni de nimic, cât puteau
să facă de rău la vremea respectivă unor oameni de valoare. Am stat de vorbă cu mulţi oameni de valoare din
şantier şi se întrebau nedumeriţi şi nemulţumiţi:”domnilor, în ce lume trăim ? Aţi uitat că Şantierul Naval
Olteniţa era cea mare unitatea industrială, cu cea mai mare producţie, cu cea mai mare pondere în produsul intern
brut (PIB) din judeţ şi din fosta regiune Bucureşti ? Domnilor care ne-aţi luat averea colectivului nostru,
de ce nu faceţi public “Contractul de privatizare” ? Câți bani au dat patronii pe Șantier rămâne un mister. Se
va ști după 50 de ani, fiindcă contractul este secretizat. Cum este posibilă această exscrocherie statală, domnule
Ovidiu Mușatescu, președinte F.P.S. ?
De altfel primarul oraşului, domnul profesor Ștefan Dumitru prin scrisoarea nr. 2369/08022001 (aflată în
lucrare înaintea capitolului cu S.N.O. adresată ministrului muncii, pe atunci Marian Sârbu (P.S.D.) de fel din
Budești, pe bună dreptate, în mod alarmant, sesiza situaţia economică şi socială, mai mult decât grea a oraşului,
aproape disperat, arătând că:
20
“Municipiul Olteniţa este într-o situație economică și socială grea. Nu mai pot stăpâni sărăcia oraşului.
Cei aproape 6000 de pensionari, 2270 de şomeri (aflaţi în diferite forme de plată) și aproximativ 4000 de salariaţi,
nu reuşesc să hrănească pe cei 32000 de locuitori. Până în anul 1997 situaţia era bună, peste 10.000 de oameni
aveau locuri de muncă:
– oraşul a început să resimtă din plin efectul declanşării privatizării şi a falimentului în interesul unor
grupuri. Cetăţenii oraşului ar dori să afle cum a fost posibil să se vândă pe nimic Combinatul de Creştere şi
Îngrâşare a porcilor, COMSUIN ULMENI S.A., cu un efectiv de 240.000 de capete porcine şi 1.700 de angajați,
în anul privatizării (1997) a ajuns în prag de faliment: au 25.000 de capete porcine şi 280 de angajaţi;
– la fel s-a întâmplat cu Şantierul Naval Olteniţa (devenit “Navol S.A.Olteniţa”) care mai are doar 800 de
angajaţi (din peste 5000). Nu cunoaştem nimic din contractul de privatizare, dar, din auzite, se pare că nici
datoriile nu le-a preluat și se pregătesc să mai facă o concediere masivă;
– S.C. OLFIL S.A. OLTENIŢA – filatura de bumbac şi fibre sintetice, unitate bine dotată tehnic şi cu contracte
pentru produc ţia fabricată, a fost declarată în stare de faliment şi vândută la fier vechi (motoare sigilate
din import vândute la fier vechi cu preţul de 200 lei pe kilogram).
Nici unităţile cu capital majoritar de stat nu stau mai bine. S.C. TUROL S.A. (Turnătoria din portul
Olteniţa), cu datorii de peste 100 miliarde lei îşi trăieşte ultimele clipe.
S.C. DAPHNES S.A. FABRICA DE CONSERVE Valea Roșie cu greu se menţine în funcţiune.
Doresc să fie traşi la răspundere cei care au adus oraşul pe care îl administrez în această stare jalnică și în
acelaşi timp să vă rog să găsiţi soluţii pentru relansarea activităţii eco nomice din municipiu.
Închei cu speranţa ca dumneavoastră împreună cu Guvernul României veţi face ceva pentru concetăţenii
și prietenii domnului Președinte al României Ion Iliescu. “
Vă mulţumesc,
PRIMAR
(ss) Prof. Ştefan Dumitru
Mai întâi cu o satisfacţie personală: Domnule profesor Ştefan Dumitru ! Deşi sunteţi profesor de matematică,
totuşi aţi compus o scrisoare de nota 10 (zece) ca cel mai erudit profesor de filologie, de drept şi de
economie. Cu un asemenea subiect, axată pe asemenea obiective, dezvoltat, vă puteaţi da doctoratul.
Cu o asemenea situaţie economico-financiară dezastruoasă, sintetizată în numai 28 de rânduri, aţi redat în
fapt începutul dezastrului economic si financiar al oraşului, mai mult decât îgrijorător. Scrisoarea aceasta
reprezintă o radiografie economică și socială, este un document oficial oportun și obiectiv, care în mod principial
exprimă și reflectă situația unităților economice la data de 8 februarie 2001, prezentată şi sesizată de cel
mai autorizat om, primarul oraşului.
Incontestabil că este vorba de o escrocherie de conivență între vânzător și cumpărător din moment ce contractul
de privatizare nu a fost făcut public, nu a fost – și nu este încă – cunoscut, cel puțin de salariații S.N.O.
care au realizat această unitate economică cu toate dotările și activele ei, care trebuia să se regăsească într-un
inventar general prealabil, făcut după toate regulile, care să constituie baza unui bilanț contabil, și nu a fost și
nu este cunoscut, fiind ținut la secret chiar față de primarul orașului, adică șeful autorității locale, respectiv
reprezentantul Guvernului la Oltenița. Iată că prin ”acest secret” am identificat și autorii malversațiilor și afacerilor
oneroase care au condus în final la dezastrul și distrugerea fizică – nu numai economică – a Șantierului
Naval Oltenița.
Este de observat că domnul primar, profesor Ștefan Dumitru, la vremea respectivă își încheia scrisoarea
de mai sus cu câteva fraze optative și anume: își exprima dorința imperativă de a fi trași la răspundere de
situația dezastruoasă a unităților economice oltenițene, cei vinovați și totodată își făcea cunoscută speranța și
încrederea în ministrul muncii, în Guvernul României, și în mod sentimental în domnul Iliescu, președintele
României pentru și față de cetățenii și prietenii (oltenițeni) ai domniei sale.
Domnule OVIDIU MUȘATESCU, numit în funcția de Președinte al Fondului Proprietății de Stat de domnul
prim ministru al Guvernului Adrian Năstase, cum explicați acest contract secret chiar față de primarul
orașului ? Nu dați de bănuit ?!…
Finalul !… Nu s-a primit nici un fel de răspuns de la nimeni niciodată. Iată că indiferența și dezinteresul a
fost și a rămas de sus și până jos. Trist, dar adevărat.
Prin urmare, aria culpei trebuie să-i cuprindă și pe cei cărora li s-a adresat scrisoarea, fără a întreprinde
21
nimic, făcând ca dezastrul de la Oltenița să se extindă, să se generalizeze și în final să fie total. Deci rămâne
valabil sănătosul proverb românesc: ”Câinii latră, ursul trece !…”.
Redau mai jos un pasaj -un fel de strigăt disperat- din cartea lui Ion Buciu, “Aici e viaţa mea” de la pagina
29 : “Domnilor care ne-aţi luat averea colectivului nostru , de ce nu faceţi public
“contractul de privatizare” ? Nu sunt clauze care vă obligă ?…
Suntem la începutul anului 2011 şi, din surse demne de încredere, am informaţia că
şantierul e scos la vânzare, de fapt ce a mai rămas din el, la preţul de 25 milioane Euro.
Comparaţi şi dumneavoastră, cei care aţi pus cel pu ţin o cărămidă la temelia şantierului,
prețul de vânzare cu valorile patrimoniului la 1 ianuarie 1990.
Escrocii, văzând că nu li se întâmplă nimic, ba mai mult, nici cel puţin nu sunt întrebaţi de nimeni, nu au
mai per mis accesul nimănui şi şi-au continuat nestingneriţi – de nici-o privire curioasă – „opera” și au desăvârşit
dezastrul. Pe locul unde a fost şantierul nu mai există nimic pe cele 40 de hectare de teren. Ori 40 de hectare
reprezintă o suprafaţă de 400.000 m.p. echivalentă cu 500 locuri de casă întregi a 800 de m.p. Dar în ul timii
20 de ani se fac case şi pe o jumătate de loc, adică pe 400 m.p. ceea ce ar corespunde cu 1000 locuri de casă.
În ultimii trei ani, primăria a atribuit locuri de casă în partea de sud a oraşului, în partea de vest a spitalului,
spre dig, paralel cu str.dr. Lucian Popescu, în suprafaţa de 300 m.p. (având dimensiunile de 25 m.lungime şi
12 m. lăţime,) dată fiiind criza de terenuri şi de complicatele formalități ca suprafețe arabile să fie scoase din
circuitul agricol şi afectate locurilor pentru construcții de locuințe.
Prin urmare pe o suprafață de 400.000 m.p. cât avea șantierul poate lua naștere o mini localitate, iar dacă
cu 10 ani în urmă, un metru pătrat costa un milion de lei, acum este mai scump.
Menționez că în suprafața de mai sus, nu este inclusă baza sportivă – cunoscută sub genericul de ”Stadion”
– care cuprinde terenul de fotbal, fâșia din jurul terenului aferentă alergărilor, terenul de rugby și anexele. De
asemeni, nu este inclusă nici suprafața pe care se află construit clubul din centrul orașului.
În vederea recuperării, pe cât posibil, a memoriei, prezint în continuare evenimente plăcute, oameni, locuri,
întâmplări, împrejurări, imagini imposibil de reeditat, dispărute pentru totdeauna. Supraviețuitorii, cu nostalgie
și plăcere, se vor regăsi și își vor aduce aminte de acele momente, atunci plăcute, iar acum triste, constatând
că, o dată cu clipele petrecute cu cei dragi se duc și amintirile frumoase. VA URMA !
Un palat. O epocă. O poveste. Joi, 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, Consiliul Județean…
De Ziua Culturii Naționale a avut loc inaugurarea oficială a Palatului Socio-Cultural, marcând redeschiderea unui…
Consiliul Județean Călărași publică punctul de vedere al istoricului Constantin Tudor privind inscripțiile istorice din…
Pe 23 ianuarie marcăm 𝟒𝟓 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐢̂𝐧𝐟𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐚̆𝐥𝐚̆𝐫𝐚𝐬̦𝐢, un moment care…
Ultima ședință a Consiliului Județean Călărași s-a desfășurat într-o atmosferă specială, încărcată de spiritul sărbătorilor…
22 decembrie este o zi a memoriei și a conștiinței. O zi în care ne…
This website uses cookies.