RESTAURANTELE, GRĂDINILE DE VARĂ, BODEGILE ŞI CÂRCIUMILE EXISTENTE ÎN OLTENIŢA ÎNAINTE ŞI DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Am avut în vedere perioada de vârf a economiei româneşti anul 1938 şi declinul economic urmat după
23 august 1944, odata cu începerea penetrării şi instalării la putere a regimului comunist român de sorginte
sovietică, care a culminat cu prima perioadă în care, mai întâi localurile de mai sus au fost închise, iar apoi au
fost preluate gratis, fără excepţie, deşi prin exponenţii locali ai regimului, prin abuz de putere, altfel spus deposedare
forţată de proprietăţi, fără nici o explicaţie, invocând aşa-zisa „naţio nalizare”, acţiune necerută de
nimeni, dar făcută în numele aşa-zisei clase muncitoare, care de fapt în 1944 nu prea exista.
Se vorbea de „dictatura proletariatului”, însă acestea, ca multe alte teorii, erau vorbe goale. În U.R.S.S.
dictatura proletariatului se rezuma la dictatura lui Stalin, iar cei de la noi l-au copiat, dictatura proletariatului
în România, fiind de fapt, mai întâi a lui Gheorghiu Dej şi apoi a lui Ceauşescu.
Cei mai vârstnici, cred că îşi mai aduc aminte, că pentru comunişti, aceasta a fost perioada cea mai plăcută
din viaţa lor pentru că acţionau fără nici o noimă şi fără nici o regulă, potrivit bunului plac al fiecăruia, fără ca
să dea socoteală nimănui de ceea ce făcea. Mulţi dintre ei erau tentaţi să creadă că aşa va fi totdeauna, să iei
totul de-a gata, fără să-şi dea seama că de unde iei şi nu mai pui la loc se termină odată.
Această zăpăceală, acest dezmăţ generalizat fusese ridicat la rang de politică de stat.
Printr-o bună parte din aceste localuri, anterior anului 1944, au trecut militari ai armatei germane, în drumul
lor spre răsărit, cu un comportament demn, civilizat, fără a supăra pe nimeni, plătindu-şi integral consumaţia.
Nu ştiu dacă au avut ordin în acest sens de la superiorii lor, sau aşa le-a fost creşterea, însă nu au
supărat pe nimeni cu nimic.
Spre sfârşitul lunii august 1944, când şi-au făcut apariţia pe strada mare în Olteniţa, cu căruţele trupele
sovietice, în aceeaşi zi localurile şi magazinele au tras obloanele şi toţi negustorii au închis. Aşa după cum o
vor dovedi faptele ulterioare, au avut dreptate ca să procedeze astfel.
La mai puţin de o săptămână de la sosire, militarii armatei sovietice începeau să-şi arate „clasa”, comportamentul
şi cultura.
Intrau cu forţa prin localuri, la orice oră din zi sau din noapte, cu automatul la spate dacă era soldat, sau
cu pistolul la brâu dacă era ofiţer, nu plăteau nimic niciodată din ce consumau şi nici unul nu ieşea treaz.
Beţi, deabia se mai ţineau pe picioare, ieşeau în faţa localului, luau automatul de la spate, îl îndreptau în
sus şi-l descărcau, indiferent câte cartuşe ar fi avut.
Olteniţenii nu mai văzuseră aşa ceva până acum. Începea să se confrme că ceea ce se auzise despre ei –
de la militarii noştrii care au fost pe front – şi din alte surse, este adevărat.
Nici un olteniţean autohton, trecut de 70 de ani, cred că nu-şi mai aduce aminte să fi văzut, de când au intrat
în Olteniţa şi până au plecat, vreun militar german îmbrăcat dezordonat, nebărbierit, sau beat pe stradă,
după cum nici un militar sovietic, indiferent de grad, nu ieşea treaz din local.
Dorinţa militarilor sovietici, fără excepţie, se rezuma în principal la trei solicitudini permanente în următoarea
ordine:
– băuturi alcoolice, în cantităţi îndestulătoare, nu prea conta calitatea, doreau doar să fie tării cu multe
grade şi numai în caz de lipsa acestora, în mai mică măsură, preferau vinuri. Dar slăbiciunea şi preferinţa lor
era vodka, însă pe la noi atunci nu prea se pomenea aşa ceva. Bărbaţii din Olteniţa consumau numai ţuică,
rachiu sau drojdie. Cereau câte un deţ, dorobanţ sau cinzeacă. Cinzeaca era un fel de sticluţă de formă conică
de aproximativ 0,16 litri. Ruşii în schimb beau cu litra.
– a doua preferinţă erau femeile, fie tinere, fie bătrâne, fie frumoase, fie urâte, nu prea conta pentru ei
pentru că aproape în permanenţă, erau într-o stare vizibilă şi avansată de ebrietate, parcă erau disperaţi. De
aceea femeile căutau pe cât posibil să-i evite pentru că ştiau ce le-aşteaptă, fugeau din calea lor, se ascundeau
prin podurile caselor, ale grajdurilor, prin porumbare, prin pivniţe, pe unde credeau că sunt mai în siguranţă.
– a treia preferinţă erau ceasurile. Nu conta aspectul, marca, mărimea sau calitatea, pentru ei principala
pretenţie era doar să funcţioneze, mai cu seamă că, tot de la ei am aflat că mulţi dintre ei, până când au intrat
în România nici nu văzuseră ceasuri.De altfel parte din ei nici nu cunoşteau ceasul. Îl puneau la mână şi te în-
486
treba : scolco? Adică pe româneşte înseamnă: cât este (bineânţeles că se refereau la oră).
Eu i-am văzut pe viu şi ca mine mulţi alţii, aşa că suntem în măsură să-i apreciem la adevărata lor „valoare“
din punct de vedere al civilizaţiei dar mai ales al comportamentului.
Comparativ cu armata germană, militarii ruşi erau cu cel puţin 50 de ani rămaşi în urmă, dacă nu cu mai
mult.
Ulterior datei de 23 august 1944, exponenţii regimului comunist din România, mulţi din ei şcoliţi mai
înainte la Moscova, în solda Kremlinului, aveau să declanşeze un exces de propagandă favorabilă ridicând în
slăvi calităţile „Armatei roşii eliberatoare”, glorificând-o în mod nemeritat.
Singura ”calitate” a lor – dacă aceasta se poate numi calitate, era că erau mulţi, neimaginat de mulţi, şiruri
interminabile, un fel de puhoi de diferite vârste.
Primul val de militari ruşi care au sosit în Olteniţa, erau îmbrăcaţi dezordonat, aveau un aspect de epuizare,
de disperaţi cu feţe descompuse, cu priviri dubioase şi înfiorătoare, cu uniforme atipice, care erau diferite de
la un militar la altul, o ţinută de circumstanţă, dacă nu ar fi avut armă automată n ai fi fost tentat să crezi că-i
militar, cu foarte puţine excepţii toţi fumau, iar pe cap purtau bonete, chipiuri de diverse tipuri, neorientate ordonat
spre faţă, fesuri, filee de damă din plasă, lucruri şi obiecte inimaginabile şi, dacă nu imposibil,cel puţin
destul de greu de redat în cuvinte. În picioare aveau cizme, dintr-un fel de pânză tare, nu din piele.
Mai târziu am aflat de la un militar rus, care în fapt la origine era un basarabean (mai degrabă şi mai mult
român decât rus) rezervist concentrat din Chişinău, un învăţător pe nume Vania Ivanciuc – dacă o fi fost adevărat
cum mi-a spus el, în acele împrejurări prea multă bază nu puteai să pui pe nimeni care era folosit ca translator
între ruşi şi români şi concomitent, parcă un fel de propagandist, care mi- a spus că ruşii din prima linie, erau
efective de sacrificiu, că erau în marea lor majoritate puşcăriaşi, infractori de drept comun, cărora le-a dat drumul
din lagăre, i-a băgat pe front în prima linie ca trupe de şoc, iar cei care vor scăpa cu viaţă, după terminarea
războiului, sunt graţiaţi de la sine şi rămân liberi.
După cum se vede în privinţa „măsurilor luate în extremis de dictatori“ acestea adesea prezintă similitudini.
Aşa după cum Stalin hotărâse să bage în linia întâi pe front puşcăriaşii, tot aşa şi Hitler stabilise prin articolul
222 din Codul Penal German, aceleaşi măsuri.
Iată cum atât în cazul, lui Stalin cât şi al lui Hitler (parcă au fost vorbiţi în această privinţă) tratamentul
şi consecinţele puşcăriaşilor erau aceleaşi.
* * *
Basarabeanul rus, sau rusul basarabean – Dumnezeu ştie ce o fi fost în realitate, cu mici deficienţe de pronunţie,
dar cu vizibil accent basarabean, care vorbea fluent româneşte, locuia cu alţi camarazi ai săi, într-o
magazie mare din lemn, ce servea la depozitarea temporară a cerealelor, proprietatea lui Dinu Chioseaua, care
era situată aproape paralel cu curtea noastră, în faţa casei bătrâneţti.
Pe acest loc, în anul 2000 se află casa Vioricăi Pârvu, mai la sud a lui Mihai Obadă, iar în faţa acesteia,
casa lui Costel Manciu, vândută, după moartea soţiei sale de către copii la SC Nutricom.
Magazia şi casele înserate mai sus, situate pe strada Constantin Alimăneşteanu – cum se numea în anul 1944
şi mai înainte, denumirea la care s-a revenit din anul 1997, timp în care s-a numit Alexandru Iliescu fost ilegalist
comunist, până la 17 noiembrie 1996 şi apoi din decembrie 2000 în continuare i s a dat din nou numele de
Alexandru Iliescu.
Prin urmare, cam acesta a fost adevăratul comportament al militarilor sovietici, ca trupe de ocupaţie, şi
nicidecum falsa armată roşie cu statut declarat de armată eliberatoare, cum se spunea, pentru că în fapt nu a
avut de cine să ne elibereze, aşa cum fals s-a învăţat la istorie în şcoli,mai bine de patru decenii. Dar cum se
întâmplă în viaţă, mai devreme sau mai târziu adevărul iese la suprafaţă.
Acum după revoluţia din decembrie 1989, despre regimul şi ideologia comunistă sovietică şi cea impusă
României după 23 august 1944 şi îmbrăţişată de nişte pigmei, ştim aproape totul prin intermediul Institutului
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din publicaţiile sale periodice, fondat la 13 aprilie 1993, având sediul
în Bucureşti str. Arhitect Grigore Cerchez nr. 16 sectorul 1 Bucureşti, consiliul ştiinţific al acestui institut fiind
format în principal din oameni de ştiinţă, foşti la rândul lor deţinuţi politici sub regimul comunist din România.
Prin intermediul acestui institut care a avut acces şi la documentele din arhiva Moscovei, acum se cunoaşte
oficial pe bază de date şi documente, scopurile, mijloacele şi prigoana ca şi represiunea sălbatică dezlănţuită
de regimul comunist, asupra intelectualităţii din România şi în final asupra propriului său popor. Prin urmare
aceste practici şi metode diabolice nu mai constituie un secret pentru nimeni. În plus după revoluţie a apărut
487
o întreagă literatură în această privinţă, emisiunea specială de la televizor intitulată „Memorialul Durerii“ şi
multe altele.
I.
Despre existenţa, locul, patronii şi alte date privind restaurantele, grădinile de vară, bodegile, cârciumile
din Olteniţa şi Olteniţa rurală şi gheţăriile aferente, separat de cunoştinţele mele, relaţii de la diverşi etc. cele
mai detailate informaţii utile, am primit de la cel mai în vârstă chelner aflat în viaţă în anul 2003, respectiv de
la SAVU-ION-STELIAN,din Olteniţa rurală, arhicunoscut şi în Olteniţa în anul 2002 de oamenii mai în vârstă
sub numele de „nea Stelică chelneru-piticu“ pentru că este de statură mică.
SAVU I. STELIAN, Stelică chelneru s-a născut la 20 martie 1922 locuieşte în Olteniţa rurală pe strada
9 mai la nr.24 şi m-a uimit cu memoria sa de om simplu cu patru clase primare. Din această cauză, în semn de
mulţumire şi respect redau mai jos biografia lui,care probabil seamănă cu a altor chelneri care de mult sunt în
lumea drepţilor, el fiind cel mai bătrân.
După terminarea şcolii primare, la vârsta de 12 ani a început să lucreze ca băiat de prăvălie – cum se
obişnuia să se spună în urmă cu 6-7 decenii, – la restaurantul lui Dumitru Enciulescu. Localul lui
Enciulescu era situat pe strada mare (Argeşului cum i se spune acum)lângă casa cu etaj a lui Ion Gadeaua (pe
numele său oficial Radu Ion). Ion Gadeaua – care la şcoala primară a fost coleg cu Dr. Cernea Ilie, acesta din
urmă în anul 2002 trăia, iar la 20 iulie, de Sf. Ilie, în plenitudinea facultăţilor mintale şi cu discernământ, împlinise
91 de ani şi intrase în anul 92 de viaţă.
Ion Gadeaua la etaj avea locuinţă, avea un băiat şi două fete, iar la parter, avea un salon spaţios de coafură,
manichiură, pedichiură şi frizerie de lux, vizavi de restaurantul – cafenea şi hotel- al lui
I.Vornicu.
Voi mai avea prilejul să vorbesc despre regretatul nostru Ion Gadeaua, care a fost cel mai bun meşter din
oraş în materie de frizerie şi coafură, toată lumea selectă a oraşului la el se servea, şi poate că tocmai de aceea,
ca mulţi alţii, a suferit complet nevinovat, de pe urma ororilor regimului comunist şi a securităţii. În treacăt
arăt numai că a fost arestat şi închis, făcând 5 ani de puşcărie, pentru o culpă imaginară, presupusă şi niciodată
dovedită (pentru că în realitate nu a existat) iar separat de aceasta, după ce casa i-a fost confiscată tot fără
motiv, a şi fost demolată.
Mi-a spus personal, pentru că mă serveam la el când locuia la bloc pe strada gării, că a fost eliberat cu
condiţia ca niciodată să nu ceară vreo socoteală nimănui şi nici să vorbească sau să-i spună cuiva despre cele
păţite de el pe timpul detenţiei.
Iată un exemplu concret de ororile comise de regimul comunist, cu un om simplu, absolut şi complet
nevinovat, care nu a făcut nici un fel de politică niciodată. În asemenea situaţii s-au aflat mii de oameni. Bătaie
de joc.
Fostul cârciumar Dumitru Enciulescu a avut un băiat Ion Nenciulescu, care a fost un foarte bun şi pasionat
fotbalist care era poreclit Ciucă. Juca fundaş pe partea dreaptă, iar adversarul în foarte puţine cazuri şi cu mare
greutate reuşea să treacă de el. Ion Enciulescu, care mai târziu a fost arbitru – cititorul va avea prilejul să vadă
la locul potrivit fotografii cu el – a făcut parte din perioada de aur a fotbalului olteniţean. Ion Enciulescu a decedat
în anul 1971 în vârstă de 52 de ani.
Ion Enciulescu a avut două fete, din care cea mai mică se numeşte Silvia Lavrinenco, în anul 2002 avea
48 de ani şi este contabilă la port la fostul Navrom. Dau aceste detalii şi explicaţii pentru că odată cu trecerea
timpului, să se mai cunoască, cât de cât, geneza persoanelor pe care le menţionez aici.
La restaurantul lui Dumitru Enciulescu – Stelică chelnerul – de statură mică dar ager în mişcare, nici nu
ştiai cum făcea câte o piruetă pe călcâi, aşa se întorcea de repede, a lucrat mai bine de trei ani, după care s-a
mutat la cârciuma lui Anghel Brotea dinspre piaţă. După ce cârciuma i-a fost închisă şi luată de regimul comunist,
aici a funcţionat o perioadă scurtă de timp, Biroul Oficiului Rpartizării Forţelor de Muncă Olteniţa,
iar mai apoi pentru prima dată de la înfiinţare „Notariatul de Stat“ mai întâi raional şi apoi local Olteniţa,
ambele instituţii reprezentând structuri specifice ale regimului comunist.
Până la înfiinţarea notariatului de aceste probleme, se ocupa o secţie a judecătoriilor.
Cârciuma lui Anghel Brotea se afla exact pe locul, respectiv colţul unde se află în anul 2002 societatea
comercială „Comstar“ aşa s-a numit după revoluţia din decembrie 1989, fostul O.C.L.M. adică Organizaţia
Comercială Locală Mixtă Olteniţa, întreprindere care deţinea monopolul comerţului de stat pe tot oraşul. Cârciuma
lui Anghel Brotea era exact pe colţul format de intersecţia străduţei Nicolae Belea cu actualul bulevard
488
al Republicii, ambele străzi poartă aceste denumiri de câteva decenii.
Cârciuma lui Anghel Brotea avea vizavi, tot pe colţ brutăria de pâine a lui Ion Dragnea. Acesta a avut o
fată frumoasă ca o artistă de cinematograf şi inteligentă. Se numea Sica Georgescu a fost şefă de cabinet a ultimului
ministru de finanţe necomunist care s-a numit Alexandrini, înainte de instalarea guvernului comunist
condus de Petru Groza care s-a numit Vasile Luca de etnie maghiară care în realitate se numea altfel, venit în
România de la Moscova după şcolire şi instruire, o dată cu Ana Pauker, ministru de externe de mai târziu al
României. Iată cine era numită să reprezinte interesele României în domeniul politicii externe şi a diplomaţiei.
Apoi a fost izgonită de Gheorghe Gheorghiu Dej.
Printre alte isprăvi Ana Pauker este cea care a făcut cadou ruşilor, cu de la ea putere, Insula Şerpilor din
Marea Neagră în fapt teritoriu românesc, în posesia căruia nu am intrat nici până în momentul de faţă (în
2004).
La cârciuma lui Anghel Brotea – care era prin tradiţie neam de mocani – care avea şi o turmă de oi, Stelică
chelnerul a lucrat vreo trei ani. După trei ani la Dumitru Enciulescu şi trei ani la Anghel Brotea, Stelică învăţând
bine meseria de chelner, făcându-se şi băiat mare, a plecat la Bucureşti.
Deprins cu toate categoriile de clienţi – la Dumitru Enciulescu veneau numai negustori, comercianţi şi
oameni mai emancipați de pe strada mare, iar la piaţă la Anghel Brotea, clienţii erau mai de mâna a doua, chirigii,
ţărani, birjari, căruţaşi etc. – Stelică chelnerul a plecat la Bucureşti şi s-a angajat pe bulevard la barul
„ZISU”, cu pretenţii minime din partea lui.
La barul „ZISU“ cu o clientelă bogată, programul era continuu, de dimineaţa până seara şi de seara până
dimineaţa. Pentru că chelnerii mai bătrâni şi mai vechi, nu numai că nu aveau răbdare dar şi pentru a se menaja,
Stelică a fost băgat numai în schimb de noapte, adică de seara până dimineaţa.
Din această cauză, deşi tânăr, totuşi surmenajul se resimţea după o jumătate de an s-a transferat de la
barul „ZISU“ la restaurantul „TROCADERO“ ca ospătar unde a lucrat vreo doi ani.
Diferenţa între chelner şi ospătar nu e semnificativă. Atâta doar că, substantivul chelner reprezintă
o denumire mai aristocratică, provine din germană de la „kellner”, în timp ce ospătar este un termen mai social,
un angajat din sectorul comercial care serveşte consumatori într-un restaurant şi încasează contravaloarea consumaţiei.
Viaţa tumultoasă şi trepidantă a Bucureştilor din acei ani, contrasta puternic cu atmosfera liniştită, provincială
cu care Stelică chelnerul era deprins, asfel că se întoarce la Olteniţa şi se angajează chelner la restaurantul
lui Mihai Coman care avea vad comercial bun şi grădină de vară.
Stelică a venit la Olteniţa nu numai pentru că nu se acomoda cu viaţa de Bucureşti dar şi pentru că, concomitent,
trebuia să facă şi perioada de „premilitari”.
Pentru că după 23 august 1944 nu a mai existat „premilitărie”, aşa că probabil şi unii oameni în vârstă au
uitat, iar cei tineri nici nu au pomenit arăt că „PREMILITĂRIA”, constituia o sumară pregătire militară obligatorie
organizată în România înainte de cel de al doilea război mondial, pentru tinerii – deci numai băieţi – de
vârste cuprinse între 18 şi 21 de ani. Chiar după denumire, ne putem da seama că era vorba de o perioadă premergătoare
armatei propriu-zise.
Pe timpul acestei pregătiri se purta uniformă kaki ca şi militarii şi se asemăna mult cu uniforma militară
a actualilor militari din unităţile de „vânători de munte”.(pantaloni pană, bocanci şi bască cu insignă).
Când se făcea perioada de „premilitar“ recrutul se adapta mai uşor şi mai repede cu armata pentru că deja
era deprins cu comenzile, cu ordinele şi cu disciplina militară în general.
La premilitară, Stelică l-a avut comandant pe locotenentul-colonel Dumitru Băiculescu în perioada în
care acesta a fost şi primar al oraşului Olteniţa.
Am relatat pe larg modul cum a evoluat acest om, pentru că pe de o parte cunoştea bine situaţia restaurantelor,
grădinilor de vară şi cârciumilor din oraş, iar pe de altă parte, pentru ca generaţiile actuale şi viitoare
să aibă posibilitatea să înţeleagă cum se învăţa o meserie, fiindcă cu şase-şapte decenii în urmă nu prea existau
şcoli profesionale, fiecar meserie se învăţa cel mai bine în mod practic, la faţa locului, lucrând efectiv în domeniul
de activitate respectiv, în compania celor care erau deja meşteri consacraţi.
Era absolut necesară perioada uceniciei, timp care era mai mic sau mai mare în funcţie de perspicacitatea
fiecăruia şi de modul în care acumula cunoştinţele şi deprinderile necesare.
Cei care apreciau şi atestau modul de însuşire a calităţilor profesionale, erau – în egală măsură – patronul
şi clientul. Nu existau comisii şi era un domeniu în care nu exista metoda derogărilor. În fapt derogarea era un
489
document, în ultima instanţă o hârtie, care nu putea înlocui o experienţă dobândită concret prin practică, în
timp.
Patronul era direct interesat să-şi atragă o clientelă cât mai numeroasă, selectă şi permanentă, neavând
nevoie de reclamaţii sau de nemulţumiri. În acele vremuri nu exista condică de sugestii şi mai ales de reclamaţii,
aceste modalităţi fiind înfiinţate de regimul comunist, prin care, invariabil clienţii îşi manifestau nemulţumirile
cu privire la modul nesatisfăcător în care erau serviţi.
La chelneri de exemplu, după cum mi-a spus el, examenul, nu se dă în scris, era simplu: dacă nu puteai
să duci măcar trei farfurii cu ciorbă într-o mână însemna că nu eşti bun, deci nu corespunzi. Scurt, practic şi
la obiect aşa era pe atunci.
Vremea a trecut şi a venit timpul ca Stelică chelnerul să plece militar. Îmi spunea că spera, ca să fie reformat,
adică să nu îl ia în armata pentru că era cam mic de statură, dar n-a fost să fie aşa.
Armata a făcut-o în perioada 1943-1945, mai precis, timp de trei ani, trei luni şi trei zile. Despre această
coincidenţă cu trei m-am convins că mi-a arătat livretul militar.
A fost pe front în Basarabia şi Moldova. Cine vede perioada anilor 1943-1945, poate este tentat să creadă
că nu a făcut mare lucru, însă nu a fost să fie aşa. A fost încercuit de trei ori de trupele sovietice, care se
succedau în permanenţă, puhoaie interminabile de oameni, dar soartă a fost îngăduitoare cu el şi – după cum
singur mi-a spus – a scăpat şi el ca alţii cu fuga.
Îmi spunea că la ruşi nu a fost vorba de tactică de luptă sau de vreo strategie, ei au biruit pentru că practic,
era vorba de valuri de oameni, disperaţi şi inconştienţi, în mare parte beţi, care parcă ieşeau din pământ ca un
furnicar.
În asemenea împrejurări, unitatea din care făcea parte, împreună cu altele, Dumnezeu le mai ştie, s-au retras
în dezordine, cum a putut fiecare şi după o scurtă perioadă plină de imprevizibil la tot pasul – spaţiul şi
timpul nu-mi permite o amplă descriere a perioadelor inerente prin care a trecut – s-a refăcut şi regrupat la
Alba-Iulia. Cum a ajuns acolo, nici el nu prea ţine minte, nu numai pentru că de atunci au trecut zeci de ani,
cât mai ales pentru că deplasările şi mişcările de trupe se făceau pe timp de noapte, iar fiecare folosea timpul
mai mult pentru dormit, fiindcă oboseala se acumulase în timp şi erau epuizaţi fiziceşte.
De aici Stelică, făcând parte din Regimentul 3 Artilerie grea şi cu aceasta, s-au îmbarcat 580 de cai în
mai multe garnituri de tren şi au mers până în localitatea Varajdalota din Cehoslovacia.
Concomitent au mai sosit multe maşini de la Divizia I-a, au intrat 3 baterii pe poziţie pe linia frontului.
Frontul avansa iar unitatea lui (Stelică) s-a oprit în localitatea Socolnice la 12 km de oraşul ceh Brno,
unde a staţionat 48 de zile pentru menţinerea ordinii.
Deplasarea se făcea de regulă cu căruţele. A traversat Cehia şi Ungaria, cu scopul de a se întoarce în ţară.
A intrat în România pe la Arad, şi după mai multe peripeţii unui traseu aşa de lung şi plin de surprize la tot
pasul, a ajuns, nu mai ştie cum, după 23 august 1944, într-o pădure deasă, muntoasă, din apropierea oraşului
Sinaia. Știa, din auzite că este vorba de Sinaia însă nu aveau voie să coboare în oraş pentru că rușii în stare de
ebrietate îi făceau prizonieri și îi trimiteau cu vagoane C.F.R. de marfă în U.R.S.S.
De la Sinaia au fost îmbarcaţi în tren şi tot pe timp de noapte, cu vagoane de marfă, au fost duşi la Bucureşti
în Dealul Spirii. Au urmat alte mişcări de trupe. Apoi au fost duşi din Dealul Spirii în comuna Vadu
Lat, iar de aici în comuna Clejani din judeţul Vlaşca.
În această comună, fără a şti de ce – după cum nici nu ştie de ce au fost deplasaţi dintr-un loc în altul – au
stat degeaba, aproape un an, până în luna iunie 1945, când au fost adunaţi, şi în pripă comandantul, un colonel,
le-a spus scurt: sunteţi liberi, s-a terminat războiul. „Aşa m-am lăsat la vatră, venind acasă, fără nici-un leu în
buzunar şi cum am putut.”
Iată o mărturie şi o dovadă zguduitoare care arată că ostaşii români, în iunie 1945, încă se mai aflau sub
arme, în stare de război, având asupra lor arme şi muniţie, cu echipamentul respectiv, deşi al doilea război
mondial se încheiase la 9 mai 1945, când Germania semnase actul de capitulare necondiţionată în faţa armatei
sovietice.
Stelică chelneru îmi spune că nu îşi dă seama de aceste mişcări, manevre,-ce o fi fost – dar înclină să
creadă că această unitate militară română – ca şi multe altele- intenţionat au fost dislocate în direcţii, pe rute
şi în localităţi neimporante, mai puţin cunoscute de ruşi, spre a fi scoase de sub supravegherea şi din evidenţele
Comandantului armatei sovietice care, spre sfârşitul ostilităţilor, după ce armata română contribuise în mod
hotărâtor la alungarea trupelor germane, doreau să lase falsa impresie că au acţionat singuri.
Îmi spune Stelică, că de exemplu în masivul muntos Tatra, trupele germane aveau o concentrare masivă
490
de militari şi tot felul de armament şi chiar aviaţie care au opus o rezistenţă greu de imaginat. Aici, ca de altfel
pe tot teritoriul Cehoslovaciei, în luptele date împotriva nemţilor, armata română a pierdut mii de oameni,
ajungând chiar pe teritoriul Austriei.
La un moment dat, cuvântul de ordine al comandanţilor sovietici, pentru români era, „nazat“ adică înapoi.
Acesta era comportamentul sovieticilor şi adevărata faţă a armatei roşii eliberatoare, deşi recunoscuse meritul
ostaşilor români, dovedit prin decoraţiile acordate şi prin ordinele de zi date de marii comandanţi sovietici.
Aceasta nu întâmplător ci- aşa după cum o vor dovedi faptele ulterioare – să nu se RECUNOASCĂ
ROMÂNIEI STATUTUL DE ȚARĂ COBELIGERANTĂ, SPRE A NU PUTEA FI SCUTITĂ, NICI PARȚIAL,
DE DESPĂGUBIRILE DE RĂZBOI FAȚĂ DE U.R.S.S.
Stelică chelneru, a stat acasă câteva luni pentru a se reface din punct de vedere fizic şi moral,după care în
toamna anului 1945 s-a angajat la restaurantul lui Stelian Mirescu, tatăl arhicunoscutului, priceputului şi inegalabilul
său fiu Miruş Mirescu. Restaurantul se afla pe colţ la intersecţia bulevardului gării (actualul Republicii)
cu strada Constantin Alimăneşteanu (acum Alexandru Iliescu), peste drum de casa lui Mitică Vornicu la est,
unde îşi avea sediul Sindicatul Hamalilor din Portul Olteniţa iar la nord se afla restaurantul lui Nicu Mănescu.
Înainte de Revoluţia din decembrie 1989, atât casa lui Stelian- Mituş Mirescu cât şi a lui Mitică Vornicu
au dispărut, au fost demolate de regimul comunist, iar în locul lor s-au construit blocuri. Deasemeni au murit
mai întâi Stelian Mirescu, apoi Mitică Vornicu şi la urmă Mituş Mirescu.
Cu ani în urmă Mituş Mirescu, după ce a ieşit la pensie, a cumpărat de la doctorul ginecolog Dumitru
Basu o motocicletă Simson. Mituş Mirescu, graţios cum era din fire, în fiecare zi, odată dimineaţa şi apoi dupăamiaza,
făcea câte o cursă cu motocicleta până la port.
Restaurantul lui Stelian-Mituş Mirescu, era unul din cele mai bine cotate din oraş, fiind recunoscut şi
frecventat şi de clienţi din Bucureşti. Restaurantul, având dedesubt o pivniţă mare, în permanenţă plină cu butoaie,
avea trei camere:
– prima pentru oamenii care făceau parte din lumea interlopă, alcoolici împătimiţi, oameni decăzuţi, dependenţi,
cu alte cuvinte indivizi care zilnic consumau băuturi alcoolice şi care, în fapt, reprezenta clientela de
bază datorită cărora exista restaurantul.
– a doua cameră, cea de la mijloc, era destinată pentru funcţionari, conţopişti, cu precizarea că,în acele
vremuri, nu oricine era funcţionar public. Indiferent de nivelul studiilor, funcţionarul era considerat de lume
intelectual pentru simplul motiv că preocuparea de bază pentru el era scrisul.
– a treia şi ultima cameră din fund, cu o atmosfră mai intimă, cu multă linişte, cu feţe de masă albe, curate,
apretate, era pentru lumea mai selectă ca: moşieri, mai frecvent era Aristide Penu, apoi cerealişti ca: Costică
Postolea – poreclit şi Boulică – Costică Grigoropol, ambii vecinii noştrii, Dinu Chioseaua, preotul Gheorghe
Sachelarie şi alţii.
În acele vremuri oamenii nu se amestecau în sensul că fiecare „îşi cunoaşte lungul nasului“ cum se spune
şi fiecare sta la masă cu cei de teapa lui.
Restaurantul avea- paralel şi cam de aceeaşi suprafaţă cu clădirea – o frumoasă şi renumită grădină de
vară. Pe jos avea pietriş curat, mărunt cam de dimensiunea unei cireşe, iar pe deasupra, pe un schelet din lemn,
avea viţă americană altoită şi printre ea, intercalate zorele albastre.
Parcă şi clienţii aveau altă educaţie pentru că nimeni nu-şi permitea să arunce pe jos, mucuri de ţigară,
beţe de chibrit sau hârtii. La fiecare masă avea frapieră şi cum apărea clientul, venea şi chelnerul şi-i prelua
comanda. Gheaţa era naturală, adusă în timpul iernii cu săniile când îngheţa Argeşul.
Pentru clienţii care rămâneau mai târziu, spre sau chiar după miezul nopţii, Mituş Mirescu personal îi
delecta. Le cânta la chitară romanţe, „La Paloma“ şi multe altele, cu paharul transversal pe corzi, scoţând nişte
sunete şi melodii extraordinar de plăcute.
Dar pe măsură ce regimul politic, puterea comunistă avansa şi se consolida, viaţa provincială statuată în
timp, aparent lipsită de griji, începea să-şi piardă din liniştea ce constituia pentru olteniţeni un fel de medicament
social util, binefăcător, reconfortant, un fel de tonifiant.
Toate restaurantele şi cârciumile mai întâi au fost închise şi apoi a urmat o formă de confiscare, aşa zisa
naţionalizare. De fapt ce era în realitate naţionalizarea? Era o deposedare forţată, necondiţionată de nimic,
abuzivă, luarea cu japca mai pe direct spus, în stilul specific, propriu regimului comunist, a tuturor bunurilor
pe gratis la care nu aveai voie nici cel puţin să ai cea mai sensibilă reacţie de nemulţumire. În opinia exponenţilor
regimului comunist era ca atunci când ți se ia ceva tu să te simţi mulţumit şi eventual satisfăcut de isprava
lor. Ce bine au dus-o comuniştii care în acele vremuri s-au ocupat de astfel de acţiuni şi măsuri bolşevice.
491
Nu dădeau socoteală nimănui de nimic, iar adevăraţii proprietari nu avea cui să se plângă pentru că autorităţile
locale şi judeţene erau împânzite şi conduse tot de comunişti.
* * *
Dacă restaurantele şi cârciumile au fost închise şi apoi naţionalizate, Stelică chelneru ca mulţi alţii, a fost
nevoit să se profileze şi să se orienteze spre altă meserie, decât cea pe care o învăţase de copil şi anume s-a
angajat să lucreze la zidărie, la investiţii în cadrul Șantierului Naval Oltenița.
Cam în jurul datei de 15 iunie 1949, după închiderea tuturor localurilor particulare – că de stat nu existau
încă deloc – comerţul trece integral în proprietatea statului – în fapt a partidului pentru că partidul reprezenta
statul, personalul de acum înainte fiind numit de exponenţii regimului comunist, în exclusivitate numai pe criterii
de origine socială, deci politice.
Astfel Stelică chelnerul revine în domeniu comerţului, de unde a ieşit la pensie în urmă cu 20 de ani. Cu
toate că are sprijin în familie şi în copiii cu care locuieşte, totuşi în deplasările pe care le face prin oraş, greutatea
celor peste 80 de ani şi statul în picioare 50 de ani, acestea s-au acumulat în timp şi îl obligă să se sprijine în
baston cu care, se îndreaptă spre amurgul vieţii ca oricare dintre noi, având încă o memorie demnă de invidiat.
Ei bine, providenţa mi-a oferit prilejul şi fericita ocazie ca şi posibilitatea de a-l întâlni pe acest om, unic
în felul lui, în viaţă, martor al unor evenimente, date, întâmplări şi informaţii de excepţie, spre a le putea transmite
generaţiilor viitoare, pentru că aşa ceva nu se mai găseşte în nici-o arhivă şi nici oameni martori oculari,
bătrâni în viaţă nu mai sunt.
II.
Prin urmare să încep periplu pentru a aduce la cunoştinţa contemporanilor, cum şi generaţiilor care vor
urma, numărul impresionant de restaurante, grădini de vară şi cârciumi, existente înainte şi după al doilea
război mondial în Olteniţa, cum şi atmosfera provincială din perioada respectivă, în care grijile erau mult mai
puţine, fuga după căpătuială şi pricopseală rapidă era mai lentă, iar oamenii aveau parcă mai mult bun simţ,
caracter şi omenie. De fapt aceste trăsături constituiau averea lor socială. Pe atunci erau foarte puţin oameni
care nu se ţineau de cuvânt.
Imensa majoritate a cârciumarilor şi a negustorilor în general, duceau împreună cu familiile lor o viaţă
decentă, lipsită de extravaganţă şi opulenţă, nu plecau în concediu nici la munte nici la mare, iar despre străinătate
nici nu putea fi vorba. Pentru ei era un eveniment chiar un simplu mers la Bucureşti.
De altfel pentru lucruri şi obiecte mărunte ca volum în Olteniţa, a existat un om foarte cumsecade, cinstit
şi de cuvânt, care, aproape zilnic se deplasa cu trenul la Bucureşti Se numea Ilie Mitulescu, locuia pe strada
mare şi era arhicunoscut de lume sub numele de Ilie Voiajoru. Nu exista adresă sau obiect despre care Ilie
Voiajoru să nu cunoască unde se găseşte în Bucureşti şi cât costă. Cu fiul cel mai mic Georgică Mitulescu am
fost coleg la şcoala primară. Mai târziu el a plecat din Olteniţa şi s-a făcut inginer silvic, stabilindu-se la Braşov.
M-am referit mai sus la acest gen de avere – caracter şi bun-simţ – nu întâmplător pentru că după revoluţia
din decembrie 1989 şi după abolirea teoretică, formală, a regimului totalitar, dictatorial, comunist – spun teoretic
pentru că practic, şi după anul 2002, sub forma mentalităţilor cu care este greu să te lupţi, se menţine ca o prelungire
ca efect al regretului după imense privilegii, a lipsei de griji, deoarece partidul-stat îi ocrotea şi avea
grijă de viaţa fidelilor săi, şi sub forme diversificate de metode, sisteme şi modalităţi, le asigura existenţa.
Prin democraţie, fiecare a înţeles ce a putut, ce i-a convenit, ce a vrut, ce s-a priceput, cu toate că aceasta
înseamnă o sumă de drepturi şi libertăţi ale fiecărui membru al societăţii, pretinse şi respectate într-un cadru
civilizat.
Aşa se face că o parte din populaţie, între 6 şi 8%, a dobândit într-un timp relativ scurt, averi imense, nesperate,
cu alte cuvinte şi mai pe înţelesul tuturor, s-au îmbogăţit, însă au sărăcit în cinste, corectitudine şi omenie.
Unii dintre ei chiar în moralitate.
Sub o aparentă tranziţie – începută în anul 1990, care încă este în continuare în anul 2002 şi cine ştie când
va ajunge spre aşa zisa economie de piaţă funcţională – s-a proliferat o speculă devastatoare, dezlănţuită, sălbatică,
lipsită de cele mai elementare scrupule, folosită de oameni împotriva semenilor săi, potrivit barbarului
dicton „care pe care”. Păcat de acest veşnic, paşnic, chinuit, îndurător şi pedepsit popor a cărui existenţă a fost
lăsată în voia hazardului, pe mâna celor care după revoluţia din decembrie 1989, le-a încredinţat conducerea
ţării.
Termenul de „economie de piaţă”, nu apare cel puţin în Dicţionarul Explicativ al limbii române, ultimul,
editat în 1975, cu o vădită tentă de interpretare lexicografică comunistă, valabil la momentul abolirii comu-
492
nismului, acesta probabil că s-a considerat că termenul în sine nu este de sorginte comunistă, era o idee atipică,
neconcepută de sistemul economic socialist sovietic, de unde provenea doctrina.
O parte a populaţiei, din varii motive, mai mult forţată, a recurs la devastatorul flagel social cu toate implicaţiile
şi consecinţele incurabile pe care le-a generat, care se cheamă generic „corupţie”.
Făcând iar apel la dicţionarul de mai sus acesta explică termenul de „corupţie”, după părerea mea cu indulgenţă,
ca fiind „o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”.O mai categoriseşte şi ca
„desfrâu şi depravare”. Eu însă, cu umilele mele cunoştinţe, date de o experienţă de viaţă medie, sintetizez
termenul de „corupţie“ succint, în două vorbe, şi anume: „Pericol Social”.
Stimulată tacit prin tolerare şi prin neluarea măsurilor adecvate, eficiente de combatere, la început treptat
dar progresiv, de structurile statului de drept care, prin însăşi raţiunea existenţei lor, au ca obiect prioritar de
activitate, interzicerea şi eradicare fenomenului de corupţie care a evoluat rapid căpătând dimensiuni naţionale
ce atentează şi afectează siguranţa statului (justiţie şi poliţie în primul rând), statul prin însăşi structurile sale
abilitate, este deja pe punctul de a scăpa situaţia de sub control, cu care se confruntă, făcându-i cu greu faţă.
Bande organizate, clanuri înarmate, ce nu s-a întâmplat niciodată în România de când există, acţionează
în stil mafiot în plin centrul capitalei, în grupuri, ziua în amiaza mare, furând bani, valută de la casele de
schimb, bijuterii de la gâtul sau de la mâinile femeilor, acostând maşini care transportă bani de la bănci la diverse
societăţi, făcând uz de arme, iar la nevoie suprimând fizic persoanele care i-ar incomoda să-şi pună în
aplicare planurile de infracţionalitate şi criminalitate.
Au spart conducte magistrale sustrăgând cantităţi vagonabile de petrol, ţiţei, motorină, benzină, producând
adevărate lacuri de produse petrolifere şi distrugând însemnate suprafeţe de culturi agricole, situaţii care conduc
la dezechilibre ecologice. Au depăşit orice limită a imaginaţiei. Oare ce va mai urma? Dacă nu se va lua măsuri,
corupţia se va generaliza.
Au ajuns până acolo încât, chiar faţă de organele de poliţie, faţă de jandarmi să riposteze hotărât sau din
disperare cu forţa. Au agresat poliţişti şi chiar ofiţeri de poliţie.
Posedă paşapoarte, deşi sunt daţi în urmărire generală la frontiere, părăsesc totuşi ţara, cu toate că nu sunt
păsări zburătoare ale cerului, tot pe la graniţe ies, apoi sunt daţi în urmărire generală prin INTERPOL.
Sfidează legea, justiţia, forţele de ordine, deşi comit o serie întreagă de abateri de o deosebită gravitate,
deşi există acte grăitoare, probatorii la dosarele cauzei, totuşi, infractorii sunt puşi în libertate, chiar dacă au
comis crime, culmea, sub pretextul că „NU PREZINTĂ PERICOL SOCIAL”. Lumea consternată se întreabă:
oare până unde se va ajunge ? oare ţara asta a noastră îşi va reveni vreodată ? Nimeni nu mai crede în nimic!
Oare a pomenit cineva din ţara asta vreodată să arestezi 14 poliţişti pentru că sunt complici cu hoţii? Apoi
să le dai drumul pentru interpretarea unui articol, ca şi când cei care au legea în mână ar fi frizeri sau chelneri
şi nu o înţeleg ?
Lucrurile au mers atât de departe încât cu trei ani în urmă am văzut pe posturile de televiziune cum se
face contrabanda cu ţigări în cantităţi de ordinul milioanelor de dolari, cu avioane militare de mare capacitate,
care au aterizat şi au decolat de la Aeroportul Internaţional Otopeni-Bucureşti, în zone strategice, pentru care,
la început cadre militare spuneau că nu înţeleg şi nu ştiu despre ce e vorba, ca până la urmă să se depisteze că
sunt implicaţi generali, comandanţi superiori din cadrul aviaţiei militare. Apoi marfa de contrabandă – ţigările
– au fost transportate cu camioanele care, pentru siguranţă au fost însoţite de echipaje de maşini de poliţie.
Oare ce să mai înţeleagă lumea?
S-a mers până acolo încât, s-a spus chiar de către ministrul de interne de atunci, juristul Gavril Dejeu, ca
şi de către şeful statului, Emil Constantinescu, că a fost organizat un flagrant care a reuşit. Ca apoi presa să
spună că în contrabanda cu ţigări ar fi implicat – în afară de alţii – însuşi Dragoş Constantinescu fiul preşedintelui
Emil Constantinescu. La aflarea unor asemenea lucruri, un om normal nu rămâne consternat ? Însă, cu
timpul, peste aceste evenimente şi fapte grave s-a aşternut uitarea.
În portul Constanţa, prin intermediul vapoarelor, în containere, s-a descoperit că s-a făcut contrabandă cu
ţigări străine, cafea, băuturi, cu copii, prostituate, transfugi, oameni, de toate naţiile, autoturisme, etc.
Oare acestea să fie darurile aduse nouă de democraţie? Hoţiile?…În decada a doua a lunii februarie 2000,
ni s-a prezentat la televizor cazul doctoriţei Daniela Bartoş ministrul sănătăţii, deci demnitar al guvernului,
cum la un semafor, când se afla la stop, i s-a furat din propria-i maşină geanta cu acte şi bani.
Mergând pe relaţia cauză-efect, după evenimentele din decembrie 1989, diverşi indivizi, aflaţi şi duşi de
valul conjuncturilor nesperate vreodată, pe diverse funcţii importante, în graba lor după înavuţire şi căpătuială,
rapidă şi masivă, au cedat corupţiei, situaţie care la rândul ei a condus la criza de autoritatea exponenţilor di-
493
verselor structuri ale statului.
Cu sau fără intenţie, demnitarii şi politicienii, nu şi-au dat seama că corupţia este ca o boală care netratată
– deloc sau la timp – se agravează şi nu se mai poate vindeca ?..
Nu trebuie să mă străduiesc spre a demonstra şi dovedi cele succint prezentate mai sus, întrucât în realitate,
acestea sunt mult mai ample, atât ca speţă, cât şi ca frecvenţă şi volum, deoarece fenomenul respectiv ca şi
starea alarmantă de violuri şi de perversiuni, de nesiguranţa cetăţeanului pe stradă, în mijloacele de transport
în comun sau individual, în propria locuinţă, în faţa blocurilor, în lift, oriunde, sunt arhicunoscute la nivel
naţional, fiind mediatizate intens, prezentate la posturile de televiziune, de presa centrală şi locală cotidiană şi
la radio.
Fenomenul corupţiei prin amploarea lui a ajuns – deşi târziu – să preocupe Consiliul Suprem de Apărare
a ţării, Guvernul, Preşedinţia şi chiar organismele internaţionale au ajuns să ne atragă atenţia şi să ne
condiţioneze chiar primirea noastră în Uniunea Europeană în funcţie de modul în care se acţionează pentru
eradicarea corupţiei.
Despre toate acestea voi mai avea prilejul să vorbesc în lucrarea de faţă, la timpul potrivit pentru că acest
subiect de amploare, este de interes general şi naţional şi deci inepuizabil după cum se poate observa.
Până acum nu am pomenit nimic de devalizarea băncilor, la baza căreia a stat de fapt tot corupţia, lipsa
de încredere a oamenilor în aceste instituţii care, altădată, considerau băncile ca pe cele mai serioase instituţii
ale statului.
Dat fiind faptul că şefii lor au fost numiţi pe criterii politice, şi preferându-se mai mult amatorismul decât
profesionalismul, suntem puşi în faţa faptelor împlinite faţă de care, rămânem uimiţi.
Aşa ceva, în ţărişoara noastră bogată dar chinuită, nu a fost niciodată şi îmi e groază să-mi pun întrebarea
cine este de vină, pentru că răspunsul – pe care-l deduc – mă cutremură! CLASA POLITICĂ.
* * *
Şi acum să revin la situaţia RESTAURANTELOR, GRĂDINILOR DE VARĂ şi CÂRCIUMILOR DE
ALTĂDATĂ DIN Olteniţa, înfiinţate de oameni, pentru oameni, iar locurile cum şi unde au fost amplasate în
profil teritorial, parcă au fost alese în funcţie de o schiţă a străzilor oraşului de o administraţie invizibilă. Spun
aceasta pentru că – cu puţine excepţii – la aproape toate intersecţiile şi colţurile străzilor, existau asemenea localuri,
corespunzător stării materiale a populaţiei din zonă sau cartierul unde acestea funcţionau. Şi ca să nu
îmi scape vreuna, o s-o iau de la est spre vest, altfel spus de la Gara C.F.R. Olteniţa spre centrul oraşului.
1. RESTAURANTUL GĂRII exista chiar la parter, în imobilul gării C.F.R., în partea de nord a sălii de
aşteptare clasa a II-a, a casieriei de bilete şi a mesageriei. Activitatea şi-a încetat-o înainte de 1940, pentru că
era particular şi criză de spaţiu, în cele trei încăperi a funcţionat pentru o perioadă scurtă de timp, sala de
aşteptare clasa I pentru călători mai selecţi, iar în celelalte încăperi, tot pentru o perioadă scurtă de timp, a
funcţionat un punct medical şi un post de miliţie, parcă prin 1948, care apoi s-a extins în încăperile respective,
suprimând punctul medical şi sala de aşteptare clasa I-a care nu-şi mai avea rostul din moment ce nici vagoane
de clasa I nu mai erau.
În aceste condiţii miliţia s-a extins în trei camere, începând să-şi facă simţită prezenţa şi justificarea ca
organ de opresiune al regimului pentru care de altfel fusese înfiinţată.
Regimul politic instaurat după 1944, începea să-şi demonstreze „echitabilitatea“ prin desfiinţarea diferenţelor
în ce privesc clasele sălilor de aşteptare. Precizez că pasagerii, chiar dacă aşteptau în clasa
sau a II-a, nu plăteau nici-o taxă însă fiecare se orienta în funcţie de rangul său social. Altfel spus, fiecare se
ducea unde era el. Prin urmare, indiferent pe ce căi o luăm, se ajunge în acelaş loc care se chema bun simţ.
Ori regimul a apreciat că şi această trăsătură trebuie să dispară, şi a dispărut.
Clienţii acestui restaurant din gară, erau oameni ocazionali, în tranzit, din toate categoriile sociale, care
soseau sau plecau în şi din gara Olteniţa. Bineînţeles că cei care „semnau condica mai des la restaurant“ erau
salariaţii staţiei, fără ca să depăşească limita.
2. MIELUŞ CHIOSEAUA (tatăl lui Paul Chioseaua), care a decedat în 2003. După moartea tatălui său,
Paul Chioseaua, a ţinut cârciuma cam până prin anul 1948. Cârciuma ocupa primele două încăperi din capătul
casei lui Mieluş Chioseaua. Imobilul era situat la vreo 300 m de gară. Cârciuma era cam de categoria a doua.
Nu avea decât băuturi fără grătar şi mâncăruri. Era frecventată mai mult de ceferiştii navetişti şi de cei locali,
fiind mai departe de ochii şefilor. După 1949, cârciuma fiind închisă şi ca să scape de gura celor care îi scoteau
ochii că a fost fiu de cârciumar, exploatator, neavând altă sursă de existenţă pentru el şi familie, Paul Chioseaua
a fost nevoit să se angajeze ca muncitor la Șantierul Naval Olteniţa unde a lucrat până la ieşirea la pensie în
494
urmă cu 25 de ani.
Cârciuma ca şi casa bătrânească a fost situată la primul colţ pe partea dreaptă, când vii de la gară spre
centru, la intersecţia străzii gării, bulevardul Republicii cu strada I.H.Rădulescu.
Casele din această zonă au fost demolate, iar în locul lor regimul comunist a construit blocuri, situaţie
despre care voi mai avea prilejul şi obligaţia morală să mai scriu, pentru că această stare de lucruri, i-a avantajat,
i-a oficializat şi i-a legalizat pe cei străini de oraş, iar pe locuitorii autohtoni i-a deposedat de proprietăţi, de
agoniseala părinţilor şi a lor de o viaţă, stresându-i pentru totdeauna.
Nu se poate trece cu vederea faptul că, la Olteniţa, ca de altfel în toată ţara, regimul comunist, odată cu
acţiunea demolării caselor şi construcţia blocurilor, separat de obiectivul urmărit de încazarmare, a realizat şi
distrugerea elementului auohton, adică a olteniţenilor veritabili de baştină, născuţi şi înmormântaţi aici, spre
a nu mai fi posibilă legătura cu trecutul. În plus, prin demolare se diminua simţitor independenţa omului.La
bloc nu mai putea creşte porc, păsări etc., nu mai avea unde să-şi pună o brazdă de ceapă, usturoi, un minim
de grădină, astfel că-l determina să devină exclusiv consumator, iar existenţa lui să depindă în exclusivitate de
piaţă. Începeau să apară primele metode de deposedare care urmau să se generalizeze sub diferite metode.
Deasemeni şi din punct de vedere al căldurii şi liniştii independenţa a fost diminuată până la excludere.
La el acasă omul era învăţat să facă căldură când şi cât vrea, pe când la bloc trebuie să se mulţumească, când
şi cu ce căldură îi da statul. În ce priveşte liniştea şi de aceasta era deposedat complet.
Demolarea caselor oamenilor- fapte neimaginabile, negândite şi neîntâlnite de oameni nici-o dată de moşii
şi strămoşii lor, şi construirea de blocuri în locul lor, a facilitat transhumanţa, adică prin transferul de la sat la
oraş a populaţiei tinere, a creat premize pentru colectivizarea şi apoi cooperativizarea agriculturii, asi-gurănd
mână de lucru necalificată, dar în acelaşi timp, forţă de muncă ieftină, dirijată cu precădere în domeniul industriei.
Începea în acest fel manipularea naţională a populaţiei după canoane sovietice.
Şi în situaţia în care, nu ar fi intervenit abolirea sistemului şi regimului comunist la nivel european şi
chiar planetar, acesta nu ar mai fi avut posibilitatea să supravieţuiască pentru că ar fi fost pus în situaţia să-şi
contrazică propriile-i teorii şi măsuri aşa cum vom vedea.
Concret, în agricultură de exemplu, sub momeala regimului comunist, tentaţi de locuinţele şi condiţiile
de la bloc, în care mulţi vedeau un fel de emancipare, şi de salarii – cât de cât – sigure, tineretul a migrat de la
sat la oraş, mânaţi de speranţe care se vor dovedi deşarte.
Pe fondul unei asemenea propagande falimentare, încă din anul 1980, în cooperativele agricole de producţie
(fostele gospodării agricole colective, un fel de altă Mărie cu aceeaşi pălărie) se făcea tot mai simţită
lipsa acută a braţelor de muncă. În CAP-uri la finele anilor 1985-1989, ca forţă de muncă, nu mai rămăseseră
decât bătrânii. Deja conducerile CAP-urilor forţaţi de împrejurare, începuse să folosească muncă salariată, cu
ziua din afara cooperativei, în locul formelor de retribuire în acord global, folosind sistemul retribuirii în
funcţie de normele de muncă şi timp, care de fapt, nu era decât un fel de „schimbare a modificării”.
Din cele înserate mai sus, se degaje cu prisosinţă concluzia, că regimul comunist din România – de inspiraţie
sovietică – cel puţin în domeniul agriculturii cooperatiste, începea să fie măcinat şi afectat profund de un
caracter antagonic, izvorât chiar din originea doctrinei sale. Era uşor de înţeles că regimul comunist, prin propriile
directive şi măsuri, intra în contradicţie chiar cu caracterul său – şi aşa utopic. Ieşea la iveală caracterul
iluzoriu al sistemului. Şandramaua începea să scârţâie din încheieturi până când avea să se prăbuşească.
Astfel ajung la constatarea logică: „Aşa se nasc avortonii“. Prin urmare: „Faliment de iluzii”.
* * *
Prin anii 1950, am citit o carte scrisă de însuşi I.V. Stalin (dacă o fi fost adevărat) intitulată într-un fel
sugestiv: „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.”. Deşi a trecut mai bine de o jumătate de secol
de atunci, iar la 3 ani, Stalin avea să moară, mi-au rămas totuşi în minte două probleme de fond care, încă de
atunci, îl preocupau şi anume:
– contradicţia dintre sat şi oraş şi
– contradicţia dintre munca fizică şi cea intelectuală.
Aceasta denotă că cele două chestiuni – deşi era la o vârstă înaintată, iar scadenţa morţii avea să se apropie,
totuşi, aceste căutări, la un moment dat intrau într-o fundătură socială, cu implicaţii economice, pentru care,
nici cel puţin teoretic – darămite practic – nu se întrezărea rezolvarea. Până la urmă, după circa 200 de pagini
de vorbe goale, fără conţinut, conchidea vag, nefinalizat şi neconvingător, nesusţinut de argumente, cum că,
„aşa după cum a clarificat atâtea probleme controversate, puterea sovietică va fi în măsură să rezolve şi aceste
probleme, în mod ştiinţific”.
495
Modul „ştiinţific“ se baza în toate cazurile prin forţa impusă cu brutalitate.
Doctrina ca şi ideologia sovietică, bolşevică şi a comunismului în general, s-a bazat pe teorii abstracte,
inventate de minţi bolnave, pe metode şi sisteme „filosofice“ improvizate, în final – mai la obiect spus – pe
beţie de cuvinte, ticluite sau anarhice, care n-au avut acoperire în fapte, nu s-au sprijinit pe adevăr, din care
cauză, puse în practică sau verificate în timp, n-au rezistat.
Dacă la 14 octombrie 1944 Churchill nu „i-ar fi oferit pe tavă lui Stalin toată Europa de răsărit“ prilej cu
care şi România a fost „vândută”, iar acest lucru nu ar fi fost „consfinţit la Yalta“ pentru a subjuga şi exploata
această parte a Europei, comunismul de cel puţin două decenii nu ar mai fi existat, lucru pe care-l voi dovedi
la capitolul respectiv cu propria arhivă a Marii Britanii şi a Statelor Unite, despre care însuşi Congresul american
nu a avut cunoştinţă.
Comunismul – ca formă de înnăbuşire şi interzicere a libertăţii, personalităţii şi drepturilor omului, aşa
cum s-a văzut concret la nivel mondial, european şi în România, în judeţul Călăraşi şi în oraşul Olteniţa, a
rezistat atâta timp cât a fost impus şi menţinut sub impulsul intimidării, ameninăării, terorii şi fricii, deci în
exclusivitate prin forţă.
Nici liber consimţit, nici din convingere,nu a existat şi nu a supravieţuit nicăieri în lume, aşa cum s-a
încercat în mod demagogic să se demonstreze.
Revoluţia din România declanşată la 16 decembrie la Timişoara şi terminată la 22 decembrie 1989 la Bucureşti
şi în toată ţara A DOVEDIT CU prisosinţă CĂ ÎN CÂTEVA MINUTE, cât a durat depăşirea momentului
psihologic, regimul comunist şi principalii lui exponenţi, s-a năruit urgent ca un castel de nisip, astfel că
tot ceea ce clădise cu imense sacrificii – dar nu din partea tuturor – timp de 45 de ani şi care se dorea să dureze
peste veacuri, s-a prăbuşit în mod fulgerător ca cea mai slabă şandrama. Unde a fost temuta securitate ? De ce
nu a putut să-şi salveze idolul ? Oare, s-o fi convins Ceauşescu, când i se adresau toţi cu „mult iubite şi stimate“
şi s-a văzut cu mâinile legate la spate, înainte de a fi împuşcat în ziua de Crăciun pe 25 decembrie 1989, cât a
fost iubit chiar de propria-i securitate ? Şi-o fi dat seama că forţa securităţii a constat numai în perversitate şi
laşitate ?..
Lumea s-a convins că „VIITORUL DE AUR AL ÎNTREGII OMENIRI, COMUNISMUL“ în fond a
reprezentat o cacialma politică la nivel planetar. însăşi membrii săi de partid în număr de 3.800.000, dacă o fi
fost real şi acesta, adică 16,5% din populaţia ţării, s-au convins ce era comunismul, cine era Partidul Comunist
Român, dar mai ales OPUNLENȚA ÎN CARE TRĂIAU exponenţii LOR. Toată lumea a văzut câtă carte ştia
în realitate Ceauşescu, de asemeni ce fel de academician doctor inginer era, savant de renume mondial, în fapt
o analfabetă şi multe alte baliverne.
În plus s-a putut vedea în ce măsură, prevederea din statutul P.C.R. era reală, care spunea că „toţi membrii
de partid sunt egali, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri, că pot alege şi pot fi aleşi”.
Iată cum, de la un capăt la altul şi în toate nestingherită, era perfidia, demagogia şi lichelismul. Cea mai
imensă escrocherie, printre altele era aceea de „tovarăş”. Tovarăş era şi cel de la coada vacii care muncea în
regim de puşcăriaș 12 ore pe zi, pentru că trebuia să respecte „programul de grajd”, dar care era plătit în acord
global şi primea doar 60% din echivalentul muncii lui, şi tot tovarăş era şi cel care ducea o viaţă mai mult
decât fericită, cu slugi, vile, castele, case de vacanţă, locuri de agrement, iahturi, maşini, avioane, elicoptere,
plimbări pe tot globul pământesc etc.
Iată cum conducătorii regimului comunist din România, intraseră de mult în comunism, şi probabil că, în
euforia lor, potrivit proverbului „Dă-mi Doamne ce n-am avut să mă mir ce am găsit“ pierzând legătura cu realitatea
cruntă, credeau că aşa o vor duce toţi când vor intra în comunism. Câtă bătaie de joc!…
Exponenţii şi liderii regimului comunist – de formă sau convinşi – erau atei, însă au scăpat din vedere că
singura judecată dreaptă este cea a Lui Dumnezeu şi de ea nu scapă nimeni, chiar şi Nicolae şi Elena Ceauşescu,
care pentru noi românii a constituit cel mai mare şi elocvent exemplu şi adevăr.
3. Restaurantul PETRICĂ PENU era situat pe partea dreaptă, la al doilea colă când vii de la gară spre
centru, la intersecţia bulevardului gării cu strada Mihai Bravu. Avea grădină de vară şi câteodată punea mese
şi pe trotoarul dinspre stradă şi pe cel dinspre pretură, care era vizavi.
Petrică Penu de profesie chelner, deşi era patron, servea efectiv clienţii şi avea şi chelneri. Prepara
mâncăruri, avea bucătărie şi grătar. Restaurantul era curat, servea prompt, avea gheţărie, iar clienţii ocazionali
erau trecători în şi dinspre gară. Clienţii aproape permanenţi erau funcţionarii de la pretură.
Pretura era sediul administrativ al plăşii Olteniţa, din care făceau parte şi îi erau subordonate comunele:
– în partea de vest: Chirnogi (pe atunci cu satul Stupinele), Căscioarele, Greaca (cu satele Puţul Grecii şi
496
Zboiul) şi comuna Prundu, cu cătunul Flămânda format din rudari, care locuiau chiar pe malul Dunării şi nu
de puţine ori aveau cu ei probleme, pentru că trebuiau scoşi din baltă, aproape cu forţa, când se revărsa Dunărea.
Rudarii nu doreau să-şi părăsească satul, care candva a avut şi şcoală,eu cel puţin am avut ocazia să văd în
1950 soclul şcolii care mai rămăsese după un zăpor mare de gheaţă, care într-o primăvară a „curăţat“ totul.Din
comuna Prundu, spre cătunul Flămânda, se ajungea pe un drum de pământ, care se numea, bătrânii mai ţin
minte, „Drumul lui Averescu”.
Peste ani, aceste locuri, încă prea puţin umblate de om, vor fi preferate de vânătoare de Ion Gheorghe
Maurer, care avea un om la care înnopta, refuzând supravegherea securităţii.
Rudarii satului Fămânda se îndeletniceau cu creşterea porcilor, vacilor şi bivoliţelor, iar ca profesie de
bază, făceau diverse obiecte din lemn de salcie: albii, linguri, făcăleţe pentru mestecat mămăliga, vergele
pentru plăcintă, talere, scăunele cu trei picioare, mese cu trei picioare, fuse, răşchitoare, copăi pentru frământat
pâine, sau pentru legănat copiii şi multe altele. În Olteniţa mai existau oameni care, pe atunci erau copii şi
care au locuit pe la Flămânda, la „Trei Stejari”. Cazul lui Costică Băltăreţu care locuieşte pe strada Traian la
nr. 45 şi alţii pe care eu nu-i mai ştiu.
– în partea de est, subordonate plăşii Olteniţa, erau comunele şi satele: Ulmeni (cu Valea lui Soare şi
Tăuşanca), Spanţov, Stancea, Tatina, Clinciu, Surlari, Grădiştea, Chiselet, Fundu-Chiselet, Mânăstirea, Coconi,
Sultana, Tăviceni.
– în partea de nord: Mitreni, Valea Roşie (cu satele Clăteşti, Floreasca), Curcani (cu cătunul Sălcioara),
Luica, Valea Stânii, Nana.
4. Cârciuma lui BARBU POENARU era situată la al treilea colţ, pe partea dreaptă când vii de la gară
spre centru, la intersecţia bulevardului gării cu strada Cuza Vodă. Era o cârciumă modestă, servea numai băuturi,
nu prea avea clienţi şi nu ştiu cum putea rezista. Aceasta poate şi pentru faptul că, clienţii, lumea, venind
de la gară erau atraşi în mai mare măsură de restaurantul şi grădina lui Petrică Penu.
5. Cârciuma lui MARIN OMET (căruia olteniţenii îi mai ziceau – nu ştiu de ce – Marin Iepuraru). Era situată
şi avea intrarea chiar pe colţ, vizavi de intrarea principală a teatrului comunal cinematograful. Era o cârciumă
modestă, era preferată de birjari după ce-şi duceau clienţii de la tren. Cu fiica lui cea mai mică – Nuţa
Omet – profesoară căsătorită cu Zaharia, am fost coleg la liceu. Ştiu de la Costică Omet – decedat – fiul mai
mic din cei doi băieţi ai lui Marin Omet, că în localul lor, în care se făceau şi nunţi pentru că era destul de
mare, a venit avocatul Ştefan Gherghe, care pe motive imaginare, dar cu acuze politice, a dispus închiderea
cârciumii. Voi arăta la un capitol separat cine a fost Ştefan Gherghe că a fost primul avocat intelectual comunist
în perioada 1946-1949, că înaintea lui a fost primar avocatul Ionel Marinescu care a fost cumsecade şi nu a
fost comunist.
6. Restaurantul lui MIHAI COMAN era situat pe partea stângă când vii de la gară spre centru, la intersecţia
bulevardului gării cu actualul bulevard al Tineretului (strada liceului fostă Sahia). Era singura clădire din zonă
de la gară până la grădina publică, cu un etaj, iar deasupra, adică al doilea nivel, cam sub formă de turn, avea
două camere. La parter avea un salon în formă de L, paralel cu bulevardul gării şi cel al liceului şi în continuare,
alte două camere, un fel de separe-uri, pentru clienţi mai selecţi. Paralel cu clădirea, în partea de est, avea o
frumoasă şi încăpătoare grădină de vară, jumătate acoperită în semicerc partea dinspre strada gării, iar spre
fund, în partea de sud, era sub cerul liber. Pe timp de seară aici era o splendoare. Parcă văd şi acum grădina,
pe frontispiciul căreia scria, tot în formă de semicerc „PARCUL VESELIEI”care corespundea realităţii. Grădina
avea pe mijloc cărare de ciment, iar pe stânga şi pe dreapta câte două rânduri de mese, acoperite în permanenţă
cu feţe de mese dintr-un material alb, scrobite şi apretate, iar în colţul fiecărei mese frapiere.
Fără să-ți atragă atenţia cineva, te simţeai, să fii atent ca să nu murdăreşti aceste feţe de masă.
În fundul grădinii de vară era gheţăria, săpată în pământ, captuşită cu paie în care era depozitată gheaţa
naturală, adusă pe timp de iarnă, când îngheţa Argeşul. Pe atunci nu se inventase încă nici gheaţa artificială şi
nici frigidere sau congelatoare. De asemeni nu existau detergenţi şi nici lumea nu ştia ce e aceea poluare.
Gheaţa era tăiată în bucăţi de 30-40 de centimetri, aceeaşi dimensiune, şi era transparentă precum cristalul.
Pe jos prin grădina de vară avea pietriş mărunt, era stropit în permanenţă şi era curat. Intrare prin grădină
se făcea atât direct prin strada gării, cât şi prin restaurant care avea uşi duble chiar pe colţ.
Grădina de vară, în partea de est, deci spre grădina publică, se învecina cu casa lui Gogu Vornicu, decedat
de timpuriu. Soţia lui, care avea o casă obişnuită dar solidă şi îngrijită, cu două ferestre chiar spre stradă, nu
ştiu de ce, dar mâna dreaptă era puţin mai scurtă decât mâna stângă, se observa numai dacă te uitai foarte
atent. Avea două fete, diferenţa de vârstă dintre ele era aşa de mică, încât la prima vedere erai tentat să crezi
497
că sunt gemene. Pe una o chema Lola, iar pe cealaltă Mioara. Le-a demolat casa de mult, au plecat la Bucureşti
şi dacă vor mai trăi cred că sunt în vârstă de peste 80 de ani.
Între casa lui Gogu Vornicu şi cârciuma lui Marin Omet, avea atelier de cizmărie Iancu Crângaşu, avea
doar doi lucrători şi lucra efectiv şi el. Era puţin şchiop de piciorul drept, din primul război mondial. Iancu
Crângaşu a avut o fiică şi o nepoată. Nepoata sa s-a numit Raicu, cea care a scris o carte despre unele evenimente
din viaţa de provincie a oraşului nostru intitulată „Valsul dimineţii”.
Cartea am citit-o, prin amabilitatea profesorului Mihai Grigorescu, pensionar fost profesor de istorie şi
director a liceului. Cred că o posedă, făcând parte din biblioteca personală. Cu soţia profesorului Mihai Grigorescu
– pe nume de fată Florica Dincescu – am fost coleg la liceu, iar fratele său Tudorel Dincescu este vecin
cu locuinţa mea.
Stelică chelnerul, cand a plecat de la restaurantul „Trocadero“ din Bucureşti şi a venit la Olteniţa, s-a angajat
la restaurantul lui Mihai Coman. Aici fiind în centru, pretenţiile erau mari şi nu se angaja oricine, chelner,
şi la negustori în general.
Jupânu – cum se spunea atunci la cârciumari de către chelneri şi la negustori în general – era un om cumsecade
şi înţelegător. Şi eu l-am cunoscut, şi pe el şi pe soţia lui, ca de altfel pe toţi cârciumarii. Mihai Coman
avea şi bucătărie pentru că avea clienţi zilnic şi avea şi grătar.
Omul străin, venit în Olteniţa pentru prima dată, chiar dacă nu ştia unde este restaurantul, nu trebuia să
întrebe pe nimeni, pentru că-l descoperea mirosul micilor care-l ademenea, aflaţi în permanenţă la grătar.
Toamna, deasemeni, punea pe grătar câte o bucată de osânză de oaie, care emana un miros atrăgător de
pastramă, şi care te atrăgea, vrei nu vrei, de la peste 100 de metri. Fripturi, pârjoale, mici, patricieni, pastramă,
jumări, cârnaţi. Scriind aici îmi lasă gura apă.
Stau, mă gândesc şi mă întreb singur: pe atunci nu se inventase marketingul cu prospectarea pieţei, patronul
nu ştia ce-i acela manager, nu avea cunoştinţe despre „ştiinţa conducerii“ şi totuşi Mihai Coman cu numai
patru clase primare, de unde ştia atâtea lucruri ? Sunt convins că vă veţi da singuri răspunsuri şi la fel de convins,
că fiecare veţi avea dreptate. Totuşi, mă văd nevoit să fac o precizare între posesivul „al meu“ şi „al nostru”.
”Al meu” reprezintă proprietate concretă, privată, iar al nostru – cu caracter abstract – era folosit în regimul
comunist. Se făcea caz de proprietatea socialistă, în stilul specific, caracteristic şi demagogic.
De exemplu, penultimul prim secretar al comitetului orăşenesc de partid de la Olteniţa (care era în acelaşi
timp şi primar al oraşului) Cojoacă Victor, în preajma zilei de 1 mai, lua de la C.A.P. Olteniţa, gratis bineînţeles,
zeci de miei şi-i ducea la diverşi şefi spre a-şi face relaţii, fie la judeţ fie la alte eşaloane superioare ale partidului.
Şi întradevăr, nu a cărat degeaba pentru că a fost promovat secretar cu problemele organizatorice la
Comitetul Judeţean de Partid Călăraşi, din august 1986, iar din 24 noiembrie 1989 devine membru în Comitetul
Central al P.C.R.
Aşa procedau toţi primii secretari şi toţi directorii.
Revin la restaurantul lui Mihai Coman. Cum spuneam, Stelică chelnerul la Mihai Coman, în perioada
când a fost angajat a făcut şi premilitară.
Ştiu de la Stelică chelnerul că restaurantul lui Mihai Coman a fost închis în anul 1943pentru că nu a mai
putut să-l ţină, ţara se afla în război de doi ani, iar eforturile făcute de populaţie începuseră să se resimtă. În
1940 odată cu cedarea Cadrilaterului, populaţia de naţionalitate română de la Turtucaia, în majoritate a venit
la Olteniţa, apoi la 19 martie 1942 Olteniţa a fost inundată complet de apele învolburate ale Dunării şi Argeşului,
aşa că toate acestea au înrăutăţit situaţia economică a olteniţenilor.
Dar separat de aceste cauze obiective care nu pot fi ignorate – şi ţinând seama de faptul că celelalte restaurante
şi cârciumi au continuat să funcţioneze, Stelică chelnerul mi-a spus că el crede că jupânu a procedat la
închiderea restaurantului şi pentru că „ a prins-o“ pe nevastă-sa, coana Aurica, cu Aristide Penu, unul dintre
marii moşieri ai oraşului nostru, fost ajutor de primar.
În ziua de 24 februarie 2002, venind la înmormântarea lui Ionel ţală, Nicu Vornicu însoţit de alţi colegi,
cortegiu funerar, a trecut şi pe la intersecţia unde a fost restaurantul lui Mihai Coman. Nu ştiu cum am adus eu
vorba, iar Nicu mi-a confirmat că bănuieşte că a fost adevărat, întrucât, cu zeci de ani de zile în urmă, întâmplător,
a întâlnit în Bucureşti pe coana Aurica, nevasta lui Mihai Coman, cu Aristide Penu.
Coana Aurica era soră cu avocatul Vizu-Virgil Vornicu şi cu soţia preotului Gheorghe Sachelarie, iar Nicu
Vornicu le era nepot.
După venirea comuniştilor la putere, în clădirea şi restaurantul lui Mihai Coman, dat fiind faptul că avea
suficient spaţiu, bucătărie încăpătoare, veselă, mobilier şi tot ce trebuia, decât să facă mâncare, regimul a făcut
498
aici cantina salariaţilor sfatului popular al raionului Olteniţa. Administrator a fost numit un basarabean pe
nume Filimon, deşi în realitate era un basarabean-rusificat ce se numea Konstantin
Filomonov, tatăl Nadejdei (Nadiei) care a fost şi profesoară de limba rusă un timp la liceu, a fost căsătorită cu
avocatul comunist Ştefan Gheorghe, la acel moment având 40 de ani.
În lucrarea de faţă, la locul potrivit, arăt în mod detailat, situaţia avocatului Ştefan Gheorghe, cum şi-a
schimbat numele, când s-a născut, perioada de primariat din timpul comuniştilor, căsătoria, divorţul cu Nadia
şi în final, decesul acestuia.
După cum arată numele Nadejda Filimonov, a fost basarabeancă spunea ea, dacă nu rusoaică veritabilă.
Nadia Filimon (Nadejda Filimonova) a apărut în Olteniţa, în plină ascensiune a regimului comunist, a
fost mai întâi telefonistă, apoi-cum spuneam mai sus-profesoară de limba rusă la liceu, dar nici aici nu a stat
mult, după care a trecut translatoare la corpul tehnic sovietic permanent la Santierul Naval Olteniţa, unde un
grup de ingineri sovietici supravegheau pe etape şi stadii fizice, construcţia navelor pentru U.R.S.S.. Apoi a
trecut secretara tehnică a acestora, a devenit chiar secretara directorului Cristea V. Ioan, după care, în urma
unor influenţe şi lucrături, şeful serviciului financiar al şantierului naval, fost inspector de bancă anterior chiar
al SNO, un capabil şi bun profesionist, este vorba de Ioan Petrescu, originar din Chiselet, a fost nevoit să se
transfere la filatura de bumbac Olteniţa, pe acelaş post de şef serviciu financiar, Nadia Filimon luându-i locul,
de unde a ieşit la pensie.
Era o femeie prezentabilă, chiar frumoasă, puţin cam grăsuţă şi nu sunt în măsură să confirm sau să infirm
zvonurile potrivit cărora ar fi avut o moralitate cam îndoielnică.
La etajul unu al imobiluli lui Mihai Coman, a funcţionat secţia de învăţământ din cadrul sfatului popular
al raionului Olteniţa, al cărui şef a fost profesorul Sebastian Dancău, comunist, vicepreşedinte al sfatului popular
raional, decedat în anul 2000 la vârsta de 86 de ani.
La 10 noiembrie 1957, în acest imobil a avut loc nunta subsemnatului.
Peste ani, acest frumos şi impunător imobil al lui Mihai Coman avea să fie demolat de exponenţii regimului
comunist fără nici-o remuşcare, clădire care ar mai fi durat măcar 50 de ani. În fond ce investise regimul
comunist şi exponenţii săi, ca să aibă remuşcări ? Nimic !… în schimb aveau satisfacţia că a mai terminat- la
propriu şi la figurat – „un exploatator”.
Pe locul restaurantului lui Mihai Coman, al lui Gogu Vornicu, al lui Iancu Crângaşu şi al cârciumei lui
Marin Omet, regimul comunist a construit complexul cooperativei meşteşugăreşti „Dunărea”, clădire cu două
etaje, în care funcţiona: un atelier- magazin croitorie damă şi bărbătească (unde a lucrat renumitul meseriaş
Bebe Obilişteanu, care era şi responsabil), coafură, manichiură, pedichiură, frizerie, cizmărie, atelier fotografic,
plăpumărie, rame, geamuri, oglinzi. Le înserez pe toate pentru că în timp toate se schimbă şi se modifică continuu,
nefiind nimic static.
Mihai Coman a avut câteva hectare de pământ pe moşia comunei Ulmeni. Asemeni multor olteniţeni cu
stare, Mihai Coman care avea să devină victimă a capriciilor unor venetici veniţi de aiurea, expre aduşi de exponenţii
regimului comunist pentru a nu fi legaţi cu şi prin nimic de oraş.
Exact la bătrâneţe a început să fie chemat la securitate să fie luat la întrebări, anchetat şi în cele din urmă
închis. Aceste anchete, ca şi procesele înscenate, erau pretexte, pentru că în fnal, cei vizaţi tot în puşcărie trebuiau
să ajungă.
Şi pentru ca tacâmul să fie complet, Mihai Coman, a făcut puşcărie, a fost şi la canal.
În general, cam aşa au procedat exponenţii regimului comunist la Olteniţa, ca de altfel în toată ţara, care,
după ce-i eticheta pe cei mai înstăriţi gospodari, cu titlul de chiaburi, burghezi, exploatatori, criminali,etc. mai
generic „dușmani ai poporului“ sau ai „clasei muncitoare”, care de altfel nici nu se închegase bine, fiind în
curs de formare, acesta constituia un motiv, -mai degrabă un pretext- pentru a le confisca averea, după care le
confisca libertatea, existenţa şi în final viaţa.
Toate ţările lumii prin constituţiile lor, consfinţesc o prevedere fundamentală, consacrată de ştiinţa dreptului
şi anume, dreptul la viaţă şi asigurarea dreptului de proprietate.
Ei bine, regimul comunist din România de sorginte sovietică, tacit şi neoficial, de convenienţă cu structurile
sale de represiune, indirect, la paravanul unei justiţii complet aservite, suprimase aceste drepturi pe
termen nelimitat, printr-un simulacru de proces intentat individual sau în grup, ca să nu mai piardă mult timp,
rezultatul fiind cunoscut dinainte.
De aceea, pentru ca generaţia mai tânără, care după evenimentele din decembrie 1989, au dobândit întrun
timp record de numai 4-5 ani o situaţie materială nesperat de bună, şi-au făcut case sau vile cu unul sau
499
două nivele (înainte de al doilea război mondial, casele cu etaj în Olteniţa erau foarte puţine, le numărai pe
degete şi nu-şi făcea oricine) şi-au procurat maşini mici, chiar mărci străine, şi-au făcut case de vacanţă la
munte sau la mare, ori în ambele locuri, excursii, plimbări în străinătate prin locuri pe care unii nici cel puţin
pe hartă nu ştiu să le arate repede, duc o viaţă lipsită de grija zilei de mâine, îşi petrec timpul-aşa zis liber- la
vânătoare, la pescuit, chefuri cu multe persoane, cu delicatese, o gamă variată de meniuri, băuturi şi ţigări
scumpe,etc. ei bine toţi aceştia să se transpună în plan mental în situaţia celor care au dus o viaţă modestă, şiau
făcut o casă, au înjghebat o afacere (o cârciumă, un magazin, o prăvălie etc) nu şi-au făcut case de vacanţă
sau apartamente prin localități nebănuite, ferite de privirile curioşilor, nu au avut maşini mici, nici cel puţin
trăsuri, nu mergeau deloc în concediu, nici la munte şi nici la mare, nici nu îndrăzneau să se gândească la
străinătate (pentru ei era un eveniment chiar şi mersul până la Bucureşti cu trenul) şi să se mai gândească
CĂ DE ACESTE BUNURI AR FI DEPOSEDAȚI ÎNTR-O SINGURĂ ZI, ÎNTR-O ORĂ, ŞI APOI BĂGAȚI
LA PUŞCĂRIE PENTRU NIŞTE MOTIVE IMAGINARE, REALIZEAZĂ CAM CUM S-AR SIMȚI ?…
Se aude nostalgici ai comunismului ? Mai aţi dori să se întoarcă comunismul înapoi ?…
Când pentru cel mai elementar sau neînsemnat motiv, eşti deposedat dintr-o dată, instantaneu, fulgerător,
de un individ, de tot ce ai agonisit într-o viaţă (nu cum se întâmplă în democraţie doar în 3,4,5,ani) Dumnezeu
ştie cum, când erai în putere, când erai tânăr şi îți era drag ca să trăieşti, când tot ce realizai îți da un sens vieţii,
când îți făceai planuri de viitor să-ți asiguri un trai liniştit la bătrâneţe, DINTR-O DATĂ SĂ TE TREZEŞTI
FĂRĂ NICI-UN ROST, IZGONIT DIN PROPRIA-ȚI CASĂ, ÎN STRADĂ ? MAI RĂU CA UN CÂINE,
INSULTAT, AMENINȚAT, TIMORAT, ÎNJOSIT, CHINUIT, BATJOCORIT ŞI BĂTUT DE NIŞTE BRUTE,
ANALFABEȚI, DERBEDEI – parcă expre aleşi, din rândul tarei şi drojdiei sociale, elemente declasate, fără
căpătâi, de altă naţionalitate (să te persecute un străin în ţara ta) fără nici o noimă şi fără îndeplinirea celei mai
formale şi elementare proceduri juridice.
Pentru asemenea cazuri, justiţia se suspenda, încetând să mai existe, fiind înlocuită de bunul plac.
După evenimentele din decembrie 1989, doar o parte nesemnificativă a unor abuzuri şi atrocităţi au ieşit
la iveală, cu menţiunea cutremurătoare că împotriva acestora, noile autorităţi emanate au evitat şi evită să ia
vreo măsură, sau în unele cazuri mai mult mimează, pentru că de fapt ar însemna să acţioneze chiar împotriva
lor.
Concret, Alexandru Drăghici, fost Ministru al Afacerilor Interne din perioada regimului comunist, lăcătuş
mecanic de profesie, cu patru clase primare, erijându-se în locul Ministerului Justiţiei, a emis Decizia nr.744
din 25 august 1952, prin care stabilea cu de la el putere:
“Art.1. Se înfiinţează Comisia Ministerului Afacerilor Interne cu sarcina de a lua – atenţie- HOTĂRÂRI
PENTRU INTERNĂRI ÎN COLONII DE MUNCĂ”. Câtă perfidie şi câtă demagogie. Aceşti termeni moderaţi
de „internare în colonii de muncă“ în fapt însemna declanşarea unor progromuri de lichidare fizică în masă
prin metode diabolice, sălbatice de teroare.
Art.2. Decizia specifică nominal, componenţa comisiei, atenţie-condusă de Ministrul Adjunct, generalul
de securitate Nicolski Alexandru. Cu privire la forma şi fondul acestei decizii, se impun următoarele constatări,
concluzii şi observaţii:
Se oficializa -dacă se poate spune aşa- şi legaliza un abuz în sensul că MAI – cu de la sine putere
prelua prerogativele Ministerului de Justiţie, fără a fi abilitat prin lege să emită asemenea „reglementări“ dacă
se pot numi aşa.
Se foloseau nişte termeni cu sensuri şi valori etimologice de natură să inducă în eroare un organism internaţional,
care ar fi fost interesat să vadă dacă, şi mai ales, cum se respectă drepturile omului în România socialistă.
Se spunea, „de a lua hotărâri pentru internare”, ca şi când ar fi fost vorba de un pacient suferind care
se internează într-un spital, şi nu un deţinut, adică oameni nevinovaţi băgaţi cu duiumul, ani grei, în puşcării.
De asemeni, în loc de lagăr, cum era în realitate, se folosea termenul de „COLONIE”, sinonim cu loc de
recreere, vacanţă la munte sau la mare, în locuri de agrement, unde merg grupe de copii sau elevi de la şcoală.
După evenimentele din decembrie 1989, în primii ani, Alexandru Drăghici fost ministru de interne, în
fapt o bestie cu chip de om care a pedepsit, umilit, chinuit, batjocorit şi lichidat, mai întâi moral şi apoi fizic,
zeci de mii de familii şi bulversând viaţa şi lăsând fără sprijin, fără ajutor, distrugând cariera şi mersul firesc
al evoluţiei vieţii a sute de mii şi chiar milioane de oameni, în toate lagărele şi închisorile înfiinţate pe tot
cuprinsul ţării, care au fost la discreţia lor, dispunând de viaţa lor după, propriile-i capricii, reducând la tăcere
un popor întreg- toată România devenind o imensă închisoare, cu graniţele straşnic păzite. NU A FOST TRAS
LA RĂSPUNDERE DE NIMENI ŞI NU I-A FOST DERANJATĂ BĂTRÂNEȚEA CU NIMIC, ba mai mult,
500
a fost făcut scăpat – DAR CU PAŞAPORT ÎN UNGARIA, „patria lui”, de unde s-a întors chipurile, când a
fost bolnav (senil, sclerozat, deci justifică el, prin avocat, că nu suportă detenţia).
De altfel el „a fugit cu paşaport în Ungaria „, pentru că ştia cum şi-a bătut joc de poporul român şi în inconştienţa
lui aparentă, era totuşi conştient de „ce merita“ şi cum trebuia să-şi dea sfârşitul în cele mai groaznice
chinuri.
Dar zecile de mii de deţinuţi, în fapt oameni complet nevinovaţi, bătrâni, suferinzi, care nu se ştie cum,
când şi în ce fel au murit în puşcării, la canal, la stufărişuri, în Deltă, unde colcăiau şerpii, lipitorile ce-şi sugeau
sângele atât cât mai era, şi şopârlele veninoase PE ACEIA I-A ÎNTREBAT VREODATĂ CINEVA DACĂ A
PUTUT SA SUPORTE DETENȚIA ?
Mai mult decât atât, atât el cât şi televiziunea, au avut tupeul să-l scoată în faţa ţării, a milioane de oameni
să-i ia interviuri. Oare aceasta nu reprezenta cea mai crasă sfidare din partea noilor autorităţi la adresa poporului
român ? Oare cei de la televiziune să nu-şi dea seama că locul lui Alexandru Drăghici era, în cel mai fericit
caz, după gratii pentru tot restul vieţii, chiar fără nici un fel de proces, aşa cum a procedat şi el ? N-a fost să
fie aşa pentru că noile autorităţi, în fapt, aparţineau tot trecutului.
În privinţa adjunctului său, generalul de securitate, Alexandru Nikolski, un străin de neam şi de ţară, şcolit
la Moscova să aplice diabolicele metode staliniste, care a fost un satrap veros, în calitatea lui de Comandant
al tuturor lagărelor, penitenciarelor şi închisorilor de tot felul din România, prin ordinele şi directivele cu caracter
de instrucţiuni date, a schingiuit şi lichidat, mai întâi moral, iar apoi a urmat exterminarea fizică, în mod
lent, ca să vadă omul moartea cu proprii ochi, zeci de mii de deţinuţi, cu sânge rece, lichidând indirect, pe toţi
de la faţă la barbă albă.
Şi pe generalul Nikolski ni l-a prezentat la televizor, – care în bătaie de joc sta cu spatele la ecran, UNDE
AM VĂZUT CĂ NICI NU ŞTIA SĂ VORBEASCĂ CA LUMEA ROMÂNEŞTE, şi fără cea mai mică remuşcare,
măcar formal, vorbea şi poza în postura de nevinovat, căuta să arate că nu are conştiinţa încărcatăde
altfel asemenea bestii nici nu au conştiinţă – nici nu avea cel puţin intenţia ca să se disculpe, încercând săi
convingă pe cei care-l priveau că el a acţionat numai din ordin şi că şi-a făcut numai datoria. Şi locul acestuia
era tot după gratii, dacă nu cu un cartuş în cap.
Reporterul Florin Brătescu, care până în 1989 realiza acea emisiune săptămânală numită „Reflector“ la
televiziune, era singurul care-şi permitea să critice conducerile intreprinderilor socialiste de stat, şi asta nu întâmplător
pentru că era ginerele generalului Nikolski. După evenimentele din decembrie 1989, Florin Brătescu
a fost printre primii patroni de televiziune privată din România. Tupeul nesimţiţilor este şi a rămas nelimitat,
atâta timp cât noile autorităţi emanate nu-i trage la răspundere.
Referitor la perioada anterioară evenimentelor din decembrie 1989, pentru că nu puţini sunt acei nostalgici
care plâng după acele vremuri şi poate nu întâmplător pentru că au beneficiat de substanţiale privilegii şi pentru
că au fost în posesia unor acumulări pe care imediat le-au fructificat, sunt nevoit şi obligat să le reamintesc
nişte stări de lucruri anormale, cărora le-a fost şi le-am fost martori, iar unii din ei chiar autori.
Se inversase scara valorilor şi ordinea firească a lucrurilor, obiceiurilor şi evenimentelor statuate în timp
şi verificate de viaţă, a fost înlăturată, îndepărtată şi în final interzisă. Concret, minciuna i-a luat locul adevărului
şi a fost ridicată la rang de politică de stat. S-a pus în practică cunoscutul dicton al lui Lenin şi anume: „Politica
se bazează pe ipocrizie şi minciună”.
În 1988 şi chiar în 1989, Ceauşescu primea telegrame din ţară cum că I.A.S.-urile şi C.A.P.-urile au realizat
la grâu o producţie medie de 6000 sau 7000 kgr/hectar, la floarea soarelui 4000,5000 kgr/hectar, la porumb
10.000-12.000 kgr/ha (adică un vagon la hectar) în condiţiile în care bunurile de larg consum erau raţionalizate
– se da pe cartelă mai pe înţelesul tuturor – pentru că producţiile din telegrame nu erau realizate nici pe
jumătate din ce se raporta.
Tot pe această temă Angelo Miculescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Ministrul Agriculturii,Silviculturii,
Industriei Alimentare, Apelor, prin anii 1983 a dat o telegramă către toate judeţele cu următorul
conţinut: „Opriţi însămânţările că am depăşit hotarele”. Ce se întâmplase de fapt ? Toate Direcţiile Generale
Agricole judeţene, umflau şi minţeau când raportau suprafeţele semănate, astfel că acestea centralizate la Ministerul
Agriculturii, depăşeau suprafaţa României şi se înţelegea peiorativ, că au trecut cu semănatul în ţările
vecine. Angelo Miculescu, membru în guvern, era coleg cu Elena Ceauşescu – şi ea vicepreşedinte al Consiliului
de Miniştri, şi socrul lui Adrian Năstase preşedintele Partidului Social Democrat, Prim Ministru al Guvernului,
candidat la funcția de președinte al României, neputându-și stăpâni dorința de căpătuială masivă și imediat a
comis unele ilegalități care au fost pedepsite penal cu privare de libertate. Este primul caz în România, făptu-
501
itorul fiind profesor universitar doctor în drept.
De asemeni, se prefera prostia în locul inteligenţei, însă întreaga protipendadă a vremii era dornică să
posede titluri universitare şi chiar academice, cel mai concludent exemplu oferindu-l însăşi exponenţii de vârf
ai regimului, cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Elita culturii şi ştiinţei româneşti a fost exterminată, lichidată fizic prin închisori, puşcării, lagăre şi Canal.
În timpul regimului comunist, în domeniul culturii şi ştiinţei – ca dealtfel în toate domeniile vieţii sociale
se bulversase situaţia normală. Urmând exemplul liderilor săi, vârfurile comuniste deveniseră avide după titluri
şi diplome universitare, doctorate, etc. pe care le obţineau cu uşurinţă, tot prin abuz, fără ca nivelul lor de
cunoştinţe să aibă corespondent în aceste acte de atestarea studiilor.
Cam în jurul anilor ‘80, Ceauşescu, anunţa cu trâmbiţe şi cu surle că a fost lichidat analfabetismul, că nu
mai există niciun sat neelectrificat sau fără drumuri de acces, şi multe alte asemenea inepţii, întrucât el nu
dădea socoteală nimănui pentru aberaţiile debitate.
Ori primii şi cei mai veritabili analfabeţi erau chiar ei. ahtiați după titluri academice.
După evenimentele din decembrie 1989, posturile private de televiziune ne-au prezentat adevărata situaţie.
Comune şi sate întregi fără curent electric şi foarte mulţi neştiutori de carte.
Și Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, s-au lăudat cu lupta împotriva analfabetismului. Stai şi te întrebi:
cui şi la ce o fi folosit aceste năstruşnice şi grosolane minciuni ? Unde sunt cei care le-au stimulat şi ce
au de zis ? Probabil că odată cu trecerea timpului îşi vor da seama că studiile făcute la cursurile serale sau fără
frecvenţă, confirmate prin diplome de bacalaureat, sunt o măsluială, pentru că s-au convins că cei mai mulţi
dintre ei – fără a generaliza – nu au cunoştinţe decât de nivelul primar, neştiind să facă nici măcar o cerere. Şi
atunci pentru ce această situaţie de faţadă, pentru ce era nevoie de această inducere în eroare, a fiecăruia în
parte şi la toţi la un loc ?
Oare ei să nu fi ştiut proverbul că „cea mai bună minciună este adevărul”? sau să nu aibă cunoştinţe de
proverbul francez care spune că „fiecare cu meseria sa”. Altfel spus : cizmarul la cizmărie, frizerul la frizerie,
croitorul la croitorie, tâmplarul la tâmplărie şi nicidecum în diplomație, ori ministru sau general.
Cum se inversează aceste lucruri, situaţia se complică nejustificat şi creează consecinţe, dacă nu imposibile,
totuşi greu de rezolvat. Fiecare om este util societăţii numai în măsura în care este folosit în domeniul în
care s-a pregătit şi a învăţat.
Este pentru prima dată în istoria României când un partid politic promovează oameni improprii funcţiilor
pe care i le încredinţează, cu toate că ţara noastră avea oameni pregătiţi în toate domeniile. Cea mai frumoasă
casă sau oricare altă clădire, dacă nu are un soclu, o temelie corespunzătoare, nu rezistă.
Ori regimul comunist din România a procedat invers. S-a exclus singur tocmai datorită incompetenţei şi
demagogiei. Câteva exemple sunt relevante: Constantin Olteanu de profesie tinichigiu, a fost avansat într-un
timp relativ scurt la gradul de general locotenent ajungând Ministrul Forţelor Armate, Ion Dincă (poreclit Ion
– Teleagă) din strungar ajunge general colonel, Alexandru Drăghici din lăcătuş mecanic cu şcoală primară,
ajunge general colonel şi Ministru de Interne (pentru ca la 14 nov.1968 să fie trecut în rezervă cu grad de
soldat chiar de partidul care-l promovase cu o ascensiune astrală), Teohari Georgescu tipograf cu patru clase
primare ajunge general şi Ministru de Interne pentru ca la 26 mai 1952 să fie eliberat din toate funcţiile, tot de
partidul care-l promovase, Gheorghe Gomoiu din zidar cu patru clase primare, ajunge ge-neral-maior Comandant
al Comandamentului Serviciilor Armatei, Gheorghe Hosu din mecanic lăcătuş ajunge Ministrul Comerţului,
Ministrul Construcţiilor, Ministrul Agriculturii, director general al Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea
Neagră, general,Ion Gheorghe din ajustor mecanic ajunge general colonel, prim adjunct al Ministrului Forţelor
Armate, Ion Ioniţă din lăcătuş ajunge general de armată şi Ministrul Forţelor Armate, Neagu Andrei din tâmplar
ajunge general maior, Nuţă Constantin din croitor ajunge lector la Academia Militară, general, Ana Pauker
(Hana Rabinsohn) din croitoreasă ajunge Ministrul Afacerilor Externe şi cu grad de colonel încă din U.R.S.S.,
Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenco) din lăcătuş ajunge general-locotenent de securitate adjunct al Ministrului
de Interne, Pleşiţa Nicolae din muncitor necalificat ajunge general de securitate şi adjunct al Ministrului
de Interne, Tudor Postelnicu din strungar cu şase clase primare ajunge general, şef al Departamentului Securităţii
Statului şi apoi Ministru de Interne, Grigore Răduică din strungar cu şcoală primară ajunge general locotenent
şi prim adjunct al Ministrului de Interne, Leontin (Silaghi)Solojan din lăcătuş mecanic ajunge adjunct
al Ministrului Sănătăţii, apoi general de armată şi Ministrul Forţelor Armate, Stamatoiu Aristotel din planificator
la cooperaţie ajunge general locotenent şi adjunct al Ministrului de Interne, Stancu Aurel din muncitor
agricol ajunge general de securitate, şef al Regiunii de Securitate Bucureşti şi şeful penitenciarelor din ţară (l-
502
am cunoscut personal întrucât a fost o perioadă director la GAS Budeşti-Negoeşti când eu eram inspector la
bancă), Gheorghe Stoica ajunge de la muncitor necalificat la gradul de general maior, adjunct la mai multe
ministere (ca şi când ar fi fost o eminenţă cenuşie sau o celebritate) şi apoi este trecut în diplomaţie fiind ambasador
în mai multe ţări, Petre Borilă din electromecanic ajunge general-locotenent şi adjunct la Ministerul
Forţelor Armate, Nicolae Doicaru din telegrafist ajunge general colonel şi prim adjunct al Ministerului de Interne,
iar apoi Ministrul Turismului, Mihai Burcă din tâmplar cu şase clase primare ajunge general colonel
adjunct al Ministrului Forţelor Armate, Ilie Ceauşescu, după unele îndeletniciri nu prea clare, ajunge casier la
cooperativa de consum din Scorniceşti, apoi general-colonel, doctor în ştiinţe politice (la „Ştefan Gheorghiu”),
doctor în ştiinţe istorice, prim adjunct al Ministrului Forţelor Armate, Chivu Stoica din cazangiu ajunge Preşedinte
al Consiliului de Miniştri, plus alte funcţii de demnitar, Ion Coman din strungar ajunge la gradul de general
colonel şi Ministrul Forţelor Armate, Teodor Coman din mecanic auto ajunge la gradul de general şi prim adjunct
al Ministrului Forţelor Armate, Velicu Dumitru din rihtuitor ajunge general Comandantul Armatei I-a,
Iulian Vlad, membru de partid la 15 ani, de la învăţător ajunge la gradul de general locotenent, şeful Departamentului
Securităţii Statului Ministru adjunct la Interne, Emil Bobu din strungar ajunge procuror general,
Ministru de Interne, vicepreşedinte la Consiliul de Miniştri, vicepreşedinte la Consiliul de Stat, general, Gal
Ionel din lăcătuş ajunge general şi adjunct al Ministrului Apărării, şi exemplele pot continua.
Acum să dau exemple din alte domenii: Ilie Verdeţ, din miner ajunge ministru, prim ministru deci preşedinte
al Consiliului de Miniştri, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi alte funcţii de demnitar, Maria Bobu cu
patru clase primare din muncitoare la o fabrică de perii ajunge doctor în drept şi Ministrul Justiţiei, Constantin
Dăscălescu din strungar ajunge preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ion Cosma din montator CFR ajunge
primar general al Capitalei şi Ministrul Agriculturii, Ion Catrinescu din strungar ajunge Ministrul Construcţiilor
de Maşini, Cojocaru Eleonora din croitoreasă ajunge doctor în ştiinţe sociale şi politice adjunct la Ministerul
Comerţului Exterior şi al Cooperării Internaţionale, Vasile Vaida din cizmar ajunge Ministrul Agriculturii,
Gheorghe Vasilichi din tinichigiu ajunge Ministrul învăţământului şi Educaţiei cu patru clase primare, Alexa
Augustin din ajustor mecanic ajunge procuror general al R.S.R., Gheorghe Apostol din turnător, separat de
alte funcţii, ajunge președinte al Consiliului de Miniştri şi ambasador în mai multe ţări, Iosif Bank din muncitor
forestier cu patru clase primare ajunge Ministrul Agriculturii şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Dumitru
Bejan cu cinci clase primare, din lăcătuş mecanic ajunge prim adjunct al ministrului construcţiilor şi
ministru secretar de stat la Ministerul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice Internaţionale, Petre
Blajovici din lăcătuş mecanic ajunge doctor în ştiinţe sociale şi politice, Ministru Secretar de Stat la Ministerul
Agriculturii, Maxim Bergheanu din tehnician gaz metan, ajunge preşedintele Comitetului de Stat al Planificării
– care în perioada regimului comunist era un fel de superminister care le coordona din punct de vedere al planificării
pe toate, plus alte funcţii de diplomaţie (ambasador în mai multe ţări), Alexandrina Găinuşe din filatoare
ajunge doctor în ştiinţe sociale şi politice şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Elena Ceauşescu din
poziţia de fără profesie cu patru clase primare ajunge academician, doctor, inginer, prim vicepreşedinte al Consiliului
de Miniştri şi preşedintele Consiliului Naţional pentru ştiinţă şi Tehnologie, iar ea în realitate, nu numai
că nu ştia să scrie dar nici nu ştia să citească, fără a mai avea pretenţia ca să vorbească liber.
În ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu de profesie pantofar, cu patru clase primare, ajunge general, a avut
mai multe funcţii de demnitar, doctor honoris causa a mai multor academii din lume, preşedinte de onoare al
Academiei Române, doctor honoris causa, Comandant suprem al armatei şi şef de stat.
De ce a apelat regimul comunist la asemenea elemente total incompetente şi necorespunzătoare, din moment
ce la preluarea puterii, în toate domeniile, la toate ministerele şi instituţiile centrale ale statului, toate
posturile, fără excepţie erau ocupate de elemente corespunzătoare, cu studii şi experinţă în domeniu ?
Pentru că a avut nevoie de incompetenţi, elemente docile ca să execute tot ce li se spune fără ca să pună
întrebări incomode şi fără dragoste de neam şi ţară. În lucrarea de faţă unele lucruri le voi mai repeta intenţionat
ca să nu se uite.
Să revin la relatarea restaurantelor.
7. ION I. VORNICU, RESTAURANT, GRĂDINA DE VARĂ, BERĂRIE, CAFENEA, HOTEL şi
CINEMATOGRAF
Cazul în sine prezintă unele particularităţi care îl deosebesc de toate celelalte. A fost şi a rămas un loc
aparte, inconfundabil, unic în peisajul edilitar al oraşului nostru, l-a ocupat şi îl deţine incontestabil. Din toate
punctele de vedere, clădirea din centrul oraşului a fost singura care a confirmat în timp că a fost şi a rămas
utilă scopurilor pentru care a fost construită cu un secol în urmă. Este vorba de restaurantul, grădina de vară,
503
berăria, cafeneaua, hotelul şi cinematograful lui Ion I. Vornicu.
Aidoma unui bătrân năpădit de necazuri, griji, suferinţe şi boli, se luptă la disperare cu moartea, să
supravieţuiască, dar care, în acelaşi timp, parcă sfidând vremea, suportă cu stoicism, vicisitudinile naturii şi
capriciile oamenilor.
Imobilul lui Ion I. Vornicu a constituit dintotdeauna, pentru multe generaţii de olteniţeni, un reper de orientare,
stabil şi precis: „în centru la Vornicu”.
Clădirea din centrul oraşului, cu parter şi etaj, însă cu înălţimi interioare mai mari decât alte clădiri, cu
un balcon potrivit, metalic, chiar pe colţ, şi cu unul prelung, din lemn, paralel cu strada mare, există şi astăzi,
impunătoare pentru vremea în care a fost construită, încă dinaintea primului război mondial, care, cu aceeaşi
autoritate, tronează de un secol, purtând cu ea ştafeta generațiilor de mai multe decenii.
Cred că sunt foarte puţini trecători care cunosc că sub parter, există o pivniţă asemănătoare cramelor domnești
de odinioară din Țara Românească, cu arcade boltite din cărămidă veche arsă, aşezate în semicerc. Pivniţa
este şi înaltă şi spaţioasă, dimensiunile ei, fiind exact proiecţia dimensiunilor parterului pe care îl susţine. Este
în formă de L, latura mai mare fiind cea paralelă cu strada mare, iar latura mai mică paralelă cu bulevardul
Republicii. Are două intrări, una mai mare pe care se pot introduce obiecte mai mari şi una mai mică, doar
pentru circulaţia omului. Pe ambele intrări coborârea se face pe scări din beton.
Pereţii ca şi plafonul pivniţei sunt din cărămidă aparentă, (netencuită) care, cu toată vechimea ei de un
secol, cu foarte puţine excepţii, rezistă, adică, numai ici, colo se află câte o cărămidă atacată puţin la suprafaţă
de igrasie.
Chiar şi pe timp de vară, când intri în pivniţă îți este frig. Aceasta pe vremuri, se folosea pentru păstrarea
butoaielor cu vin şi ţuică şi a unor alimente, cu decenii în urmă, când încă nu apăruseră frigiderele.
În timpul regimului comunist, în decursul utilizărilor date, pivniţa a fost folosită pentru depozitarea
gunoaielor. Când s-a procedat la curățirea ei, deşi pare incredibil, totuşi, de aici s-au scos circa 100 de remorci
din gunoiul care s-a acumulat în decursul timpului.
Până nu s-au construit blocurile, această clădire putea fi văzută de pe digul dinspre Argeş – partea de vest
a oraşului – şi de pe podul de peste Argeş care duce la Chirnogi, aşa după cum erau vizibile cu ochiul liber,
biserica din centru „Sfântul Nicolae”, corporaţia, clădirea care a servit ca policlinică, iar înainte de 1989 aici
se făcuse ceea ce se numea „Casa Creaţiei”, gara C.F.R., liceul „Constantin Alimăneşteanu”, regia de tutun,
sau depozitul de fermentarea tutunului cum i se mai spune, din partea de est, castelul de apă sau rezervorul,
moara „Dunărea”, aşa numita bancă care adăposteşte Muzeul Arheologic, în fapt casa doctorului Constantin
Deculescu, turlele bisericii Eroilor, şi mai în depărtare, dealul Turtucăii.
Nu ştiu cum s-a făcut că acest imobil a supravieţuit demolărilor fiind chiar în centru. Ceea ce pot spune
cu certitudine, este că, în luna ianuarie 1982, într-una din vizitele lui Nicolae Ceauşescu – o vizită inopinantă
– a aterizat cu elicopterul pe stadionul de fotbal, de aici l-a luat o maşină, l-a adus în centru şi când a văzut
clădirea a spus că aceasta să nu se demoleze. Era în plină iarnă. El a venit să se informeze dacă Olteniţa are
posibilitatea – adică dacă are clădiri – ca să asigure înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor aferente viitorului
judeţ. şi concluzia a fost că nu există, aşa că cu data de 22 ianuarie 1982 a fost înfiinţat judeţul Călăraşi şi
judeţul Giurgiu prin desfiinţarea judeţului Ilfov, iar pentru judeţul Călăraşi, luând o parte din judeţul Ialomiţa.
La locul potrivit în lucrare apare şi această problemă a judeţului detailată.
* * *
Coborând în timp în vremurile de demult, această impunătoare clădire în perioada ei de glorie, adăpostea
la parter o cafenea şi o berărie, în primă fază, iar la etaj, hotelul, care avea 15 camere şi o sală de cinematograf.
De altfel cinematograful este menţionat şi de profesorul Alexandru I. Mărculescu în lucrarea sa „ Olteniţa –
studiu album monografic“ la pagina 98, prima carte de acest gen din Olteniţa, care a văzut lumina tiparului la
7 martie 1932.
Pentru cei mai puţin avizaţi, arăt că această lucrare a fost dedicată surorii sale Elena, decedată în ziua de
15 octombrie 1928 în etate de 18 ani, cum şi colegilor lui fondatori, primii absolvenţi (1927) ai liceului din
Olteniţa.
Alăturat imobilului era o mare şi încăpătoare grădină de vară, de circa 800 mp cu scenă,unde, în serile
călduroase de vară, până în anul 1932, puteau fi vizionate, în afara filmelor cu îndrăgiţi artişti ai cinematografului
mut ca Pat şi Patachon, Charles Chaplin, sau Greta Garbo şi fumoasele şi variatele spectacole ale diverselor
trupe de revistă din Bucureşti.
Proprietar era Ioniţă Vornicu, căruia olteniţenii îi ziceau Boieru şi întradevăr i se potrivea această poreclă
504
şi pentru că avea multe alte proprietăţi în oraş.
Ioniţă Vornicu în anul 1929, cu actul de donaţie autentificat de Judecătoria Ocol Mixt Olteniţa sub nr.
752/6 iunie 1929, lasă nepotului său Nicolae Vornicu – la 24 februarie 2007 aceasta având 80 de ani
întregul imobil cu toate prăvăliile anexe, închiriate de croitoria de lux a lui Alexandru Cătălui, magazinul
armeanului Begheanu prin care se vindea populaţiei cafea, dulciuri şi în general produse orientale, cofetăria
„Lazăr“ precum şi atelierul de încălţăminte „Cocoş”, căruia mai târziu avea să-i ia locul librăria lui Anghel
Duţu venit de la Turtucaia în urma cedării Cadrilaterului în august 1940.
BERĂRIA te întâmpina cu pereţii ornaţi de inspirate şi frumoase picturi murale, şlefuite de patina timpului
care-i conferea un farmec deosebit şi care avea darul să-ți încânte ochiul şi sufletul, transpunându-te într-o
lume imaginară, făcându-te să uiţi că exişti, plutind parcă într-o atmosferă ireală.
De cum intrai, privirea îți era furată de peisajele şi înscrisurile care te îndemnau să bei, asfel că, fără să
vrei, dar şi fără a te împotrivi, pășeai într-o lume de basm care te predispunea spre destindere.
Pe peretele de deasupra uşii era pictat, de meşteri erudiţi, un chelner cu şorţ în faţă, ducând o tavă cu
halbe de bere, din care se revărsau o spumă albă deasă, având scris în partea de jos „Bine aţi venit”.
Pe un alt perete un chefliu cu o cană mare în mână, unde scria: „Halba, oala şi-a mea gură nu e o dreaptă
măsură”. Este, dacă nu imposibil, cel puţin greu, să redai în cuvinte, frumuseţea acestor picturi, parcă ieşite
din relief.
Cea mai frumoasă însă şi cea mai viu colorată, era o frescă înfăţişându-l pe Bachus întins şi sprijinit în
cot, pe un butoi mare, înconjurat de bacante – însoţitoarele zeului Bachus.
Cred că poate să-şi dea seama cineva, cam ce stare îi crea celui care intra în berărie, simbioza dintre acest
peisaj, murmurul discuţiilor mesenilor şi efectul creat de buna dispoziţie după consumul a 2-3 halbe de bere,pe
cât de proaspătă, pe atât de rece. Cu un asemenea local, cum să nu aibă un negustor o clientelă pe măsură,
servită prompt şi ireproşabil. Mai era oare nevoie de condică de sugestii şi reclamaţii ?!…
CAFENEAUA cu biliard şi mese diverse, cu placă de marmură câteva hexagonale şi pătrate, cu postav
verde gros, sau din stejar masiv lustruit, cu canapele pe laturile pereţilor, tapiţate în piele şi scaune în jurul
meselor, era locul preferat de întâlnire la taclale şi discuţii ai celor mai reprezentativi negustori, cerealişti,
comercianţi şi altor personalităţi ale oraşului unde sorbeau şvarţuri (băuturi fine din boabe de cafea prăjite şi
râjnite, trecute prin filtru şi îndulcite, din germanul schwarz: „negru”) sau neîntrecutele narghilomane (cafele
turceşti fierte cu rom sau coniac) fierte la nisip, numai în ibrice de aramă.
În şi printre microzgomotele plăcute, scurte şi ţăcăniturile specifice jocurilor de table, practicate de mulţi
cu pasiune şi încărcătură nervoasă şi ghiulbahar sau a bilelor de biliard şi printre rotogoalele fumului de tot
felul de ţigări, se auzea adesea vocea chelnerului plin de elan, care lansa comenzile primite după preferinţele
clienţilor: „Fă-mi o cafea subţire, dulce, turnată de sus“ sau: „Fă-mi o cafea dulce groasă“ ceea ce însemna că
trebuia să fie foarte concentrată.
Oricum, la vremea respectivă, adică acum 6-7 decenii, în privinţa cafelei, nu apăruseră încă înlocuitori
sau substituiri artificiale, sintetice. Nu-i mai puţin adevărat însă că cei care frecventau cafeneaua lui Vornicu,
făceau parte din clientela selectă, iar oamenii intrau în localuri fiecare unde era de nasul lui potrivit categoriei
sociale.
Printre clienţii obişnuiţi ai cafenelei, în special duminicile şi când erau sărbătorile religioase (nu prea ştia
lumea atunci de sărbători legale), când localul devenea aproape neîncăpător, era imposibil să lipsească: Alexandru
Creţu, Naie Mandache – impunătoarele lor case de pe strada mare încă există iar pe balcoanele din fier se
arată anul construcţiei fiecăreia – Ionel şi Mitică Deculescu un fel de dinastie de oameni deosebiţi, despre care
voi mai pomeni în lucrarea de faţă, Alexandru Neagu, Petrică Şerbănescu (poreclit de olteniţeni Vrenicu),
Alexandru Alimăneşteanu, căpitanul Niculae Puican, Țilică Turcu, Aristide Penu, cerealiştii Tică Fundeneanu,
Mihalache Bellu, Costică Postolea (zis Boulică), Marin Ene, Vasile Călin, Costică Grigoropol vecinul meu şi
mulţi alţii peste care s-a aşternut neiertătoarea uitare.
Dintre aşa zişii mai tineri pentru acele vremuri – dar mari amatori şi pasionaţi ai nesfârşitelor şi interminabilelor
partide de table, erau Marin Bădilă şi Vasile Chioseaua, toţi trecuţi de mult în lumea drepţilor, din
care la unii le-au mai rămas copiii şi ei bătrâni. De exemplu căpitanul Puican a fost tatăl lui Dan Puican cunoscut
regizor care are şi el 74 de ani în 2007, coleg de-al meu de liceu.
În ziua de luni 2 decembrie 2013, Dan Puican a fost la Oltenița, unde în sala mare a primăriei s-a prezentat
și lansat cartea: DAN PUICAN ”Radioul este viața mea” scrisă de Annie Masca, Editura Adevărul Holding
București 2013.
505
Dan Puican a fost însoțit de pensionarii, foști colegi de liceu la ”Constantin Alimăneșteanu”, oltenițeni
deveniți de decenii bucureșteni și anume: prof. dr. Alexandru Ionescu, locot. colonel (r) Vlad Săulescu și Ion
Dobrică fost inspector general în Ministerul Învățământului, de fel din comuna Ulmeni. Bucuria revederii a
fost imensă. Sala primăriei a fost plină de un public select, iar Dan Puican s-a bucurat de elogii și binemeritate
aprecieri. Dan Puican s-a născut la 6 martie 1933, deci mai are câteva luni și împlinește 81 de ani. Separat de
carte, ne-a prezentat viața lui. Apoi a luat cuvântul Vlad Săulescu și eu. L-am informat că și eu am scris Monografia
orașului Oltenița și Turtucaia anului 1940 și că lucrarea a fost scrisă electronic.
Am vorbit despre perioada anilor din primele clase de liceu de la Oltenița și a rămas mirat când i-am spus
că profesoara noastră de matematică doamna Dalvina Bergheanu trăiește și a împlinit la 8 august 2013 vârsta
de 98 de ani. Am primit de la el cartea cu dedicația ”Cu dragoste și respect”.
Tot astăzi am primit de la Alex. Ionescu cartea ”Frânturi de adevăr” Editura ”Cartea Studențească” scrisă
de el, București 2013. La plecare ne-am luat rămas bun și ne-am îmbrățișat. Pentru mine venirea colegilor mei
la Oltenița este ca o sărbătoare și-mi face o mare bucurie.
În preajma sărbătorilor de iarnă – şi când spun aceasta am în vedere perioada de timp cuprinsă înainte de
ajunul Crăciunului şi până după Sfântul Ion – era perioada de vârf a jocurilor de cărţi care se desfăşurau la
etaj, în fosta sală mare de cinematograf, special amenajată, cu o principală masă mare şi lungă, cu postav verde
pentru bacara (cristal de calitate superioară) al cărui crupier (persoană care, la o masă de jocuri de noroc, distribuie
sau adună jetoanele sau banii pierduţi şi, respectiv plăteşte câştigurile jucătorilor) de regulă era nea
Florică Ștefănescu zis Bavarezu şi unde amatorii jocurilor de noroc veneau să-şi încerce şansa. Florică
Ștefănescu a fost socrul lui Ionel Țală.
Localul, buna dispoziţie, mediul şi oamenii din acele vremuri, toate la un loc contribuiau la formarea unei
ambianţe, atmosfere de cazinou şi chiar tripou (local public în care se joacă jocuri de noroc), iar prin rotaţia
celor care împărţeau cărţile la masă, jocurile se prelungeau mult după miezul nopţii.
În unele zile de sărbători sala de cafenea era gazda unor serate şi aşa zisele „ceaiuri dansante“ organizate
de tineri ai clasei sociale de mijloc olteniţeni, care pentru mulţi constituia un bun prilej şi o fericită ocazie, ca
prin invitaţia lor la dans să-şi dezvăluie simpatiile nemărturisite declarativ faţă de persoanele îndrăgite.
Afişele mari aplicate, în două, trei localuri frecvente, vizibile, arătau şi denumirea petrecerii respective.
De exemplu: „Balul de Anul Nou”, „Balul de Bobotează”, „Balul de Sfântul Ion“ sau „Serata de Iertăciune“
etc.
Un alt mod prin care tinerii îşi făceau cunoscută afecţiunea, erau ilustratele cu scurte caracterizări sau
dedicaţii, care se distribuiau în timpul balului sau seratei, de către un aşa zis „poştaş improvizat“ dintre organizatorii
petrecerii.
Nu avea voie să refuze nimeni ilustratele trimise. La diverse intervale de timp, se strigau trei poşte, iar
fata care primea cel mai mare număr de ilustrate era declarată „Regina Balului“ şi trebuia să-şi invite alesul la
dans. Aici începeau să apară scene de gelozie, iar tinerii discutau între ei fel de fel de chestiuni privind acest
eveniment.
Şi astfel, oamenii, viaţa oraşului, decurgea normal, netulburată de evenimentele ieşite din comun. Exista
un bun-simţ, caracter, ruşine, respect între oameni, cuvânt dat şi bineînţeles respectat, salut şi răspuns la salut,
stări de lucruri şi atmosferă socială, specifice vieţii provinciale.
Alteori, de duminică seara până în zorii zilei de luni, localul era destinat pentru nunţi.
NUNŢILE CARE SE FăCEAU LA VORNICU, în ochii olteniţenilor, treceau drept cele mai selecte, prin
ţinuta vestimentară şi compoziţia socială a invitaţiilor.
După oficierea slujbei religioase, de regulă la biserica „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului, nuntaşii,
îmbrăcaţi în cea mai frumoasă ţinută a lor, se urcau într-o lungă coloană de trăsuri, făceau tururi prin centrul
oraşului, pe strada mare, prin jurul grădinii publice, câte unii şi spre gară, după cum era timpul. Câte un lăutar
cu vioara, sta pe capra trăsurii lângă birjar şi pe tot parcursul plimbării cânta „Marşul miresei”.
Scopul principal era ca să atragă atenţia trecătorilor şi mai ales, celor curioşi asupra evenimentului nupţial.
După parcurgerea traseului de plimbare de către coloana de trăsuri, nuntaşii descindeau la salon, întâmpinaţi
de alţi curioşi şi de orchestra de lăutari cu veşnicul, tânărul, tradiţionalul şi mereu nelipsitul „Marş al
miresei”. (Niciodată nu mi-am pus întrebarea de ce se numeşte numai „Marşul miresei“ şi nu şi al ginerelui).
De la intrare, de fiecare dată, era imposibil să lipsească Voicu piticu lustragiul – mare de ani dar mic de
statură – cu un zâmbet de conjunctură, cu o găleată de apă în mână – care-i întâmpina pe nuntaşi cu urări de
fericire, petrecere frumoasă, casă de piatră, sănătate, urări care nu rămâneau nerăsplătite cu un bacşiş consistent,
506
constând numai din monede metalice, aceasta din două motive: mai întâi că banii din hârtie s-ar fi deteriorat,
iar pe de altă parte pentru că cei din metal se considera că au o valoare mai mare.
De la asemenea ocazii nu lipsea nici Barbu coşaru (se numea prin poreclă aşa pentru că se ocupa cu scuturatul
sobelor şi coşurilor de funingine) care proceda la fel ca Voicu piticu. Singura lor dorinţă
nemanifestată a unuia faţă de celălalt – era, dacă se putea, să nu fie amândoi prezenţi în aceeaşi zi şi mai ales
în acelaşi timp, pentru că în acest caz bacşişul s-ar fi diminuat.
Apoi nunta îşi urma programul cu toate obiceiurile – care nu erau puţine – până la ziuă. În acele vremuri,
nunta avea loc de seara până dimineaţa la local însă, în realitate – acasă şi la mire şi la mireasă
la fiecare, începea cu o zi mai devreme şi se termina cu o zi mai târziu. A doua zi, se făcea tot o nuntă dar mai
mică cu aşa zişii stropolitori, adică cei care au contribuit la organizarea, prepararea bucatelor şi cele necesare
nunţii.
În timpul regimului comunist, exponenţii puterii se amestecau şi în aceste evenimente unice din viaţa oamenilor.
Aşa se face că petrecerea de nuntă trebuia începută mai devreme, astfel ca nunta să se termine cel
mai târziu până la miezul nopţii. Regimul comunist recursese la această măsură pretextând că a doua zi nuntaşii,
să nu fie obosiţi, să nu lipsească de la serviciu pentru a nu suferi procesul de producţie. Iar această măsură, în
perspectivă, viza altă ţintă şi anume ca lumea să renunţe şi la acest obicei care exista de sute de ani.
De asemeni, exponenţii regimului mai intenţionau ca oamenii să plătească impozit pe venit, considerând
banii obţinuţi la nuntă din darul oferit de meseni, o sursă care trebuia impozitată. De aceea cu timpul, oamenii
aveau să procedeze altfel.
Dacă mai înainte, unul dintre lăutari umbla din masă în masă, după ce începea cu darul oferit de nunul
mare şi de socrii pentru că era cel mai mare, şi anunţa în gura mare cât a dat persoana respectivă, cu timpul
sistemul s-a schimbat, mesenii punând banii în plic. În acest fel nimeni nu mai ştia cât a dat fiecare, decât cel
care primea plicul. De asemeni, lumea începuse să se ferească şi pentru că, cei care dădeau un dar mai mare,
deveneau ţinte de urmărit, pentru ca în perspectivă, eventual să fie daţi la ilicit.
Iată până unde ajunsese regimul comunist. Şi când discuţi cu cineva, poate vreun nostalgic, se grăbeşte
să spună pe un ton tolerant, chiar scuzabil, că comuniştii nu au făcut, nimic nimănui.
Dar cum spuneam, aceasta era atmosfera provincială în Olteniţa în urmă cu 6-7 decenii. Lumea nu ştia şi
nici nu bănuia că odată cu sosirea armatei roşii – care chipurile „ne elibera“ va fi impus cu forţa un regim
politic generalizat străin felului nostru de viaţă şi trai din România, că situaţia din ţara noastră va fi bulversată
complet pe termen nelimitat şi că acea linişte benefică, mai bună decât cel mai eficace medicament, ne va fi
răpită, poate, pentru totdeauna.
Impunătoarea clădire a lui Ion I. Vornicu avea să suporte unele schimbări. Astfel că spre sfârşitul lunii
august – începutul lunii septembrie 1944 hotelul va fi locuit gratis – mai bine zis ocupat de ruşi deci etajul,
pentru că la parter, fosta cafenea şi berărie aveau să devină neîncăpătoare, mai cu seamă atunci când ruşii au
descoperit pivniţa plină cu butoaie de vin de mai multe feluri şi la fel şi ţiucă, ceea ce de fapt îi interesa mai
mult.
La puţin timp după sosirea şi trecerea trupelor ruseşti spre Turtucaia, şi în general în Bulgaria, în Olteniţa,
cu tupeul care avea să-i caracterizeze, apar primii exponenţi ai regimului comunist, care aveau să-şi aroge puterea
şi care, până una alta, avea să se instaleze în primele trei camere de la etaj, dispre balconul metalic, aflat
chiar pe colţ, deasupra intrării principale a uşii de la parter.
Ieşeau şi fumau pe balcon, uitându-se sfidători spre trecătorii pe care îi priveau – şi la propriu şi la figurat
– de sus spre a le demonstra că veniseră la putere.
Aşa se identifică şi ia fiinţă la Olteniţa prima celulă de comunişti, formată pentru început din Gheorghe
Mihăilescu cunoscut de olteniţeni sub porecla de Burtică, un om cu o vârstă reală puţin trecută de 50 de ani,
dar care în realitate părea mult mai mare pentru că purta o mustaţă identică cu cea a lui Stalin.
Burtică – mai pe înţelesul olteniţenilor – fusese responsabil la sindicatul hamalilor manuali din port
care avea sediul la intersecţia străzii Constantin Alimăneşteanu cu bulevardul gării (republicii) – casele lui
Mitică Vornicu, vizavi de restaurantul lui Stelian-Mituş-Mirescu. De altfel Burtică a fost un om care toată
viaţa lui a vorbit despre muncă, însă el nu a practicat-o niciodată, aşa cum de altfel au procedat toţi acivist de
partid.
Azi nu mai sunt acele clădiri pentru că în locul lor s-au construit blocuri. Un alt comunist, atunci de seamă,
poreclit Petre Bulgaru (Iglozan) făcea parte din acea celulă. Acesta – ca şi Burtică, când vorbeau, ridica mâna
dreaptă în sus, cu pumnul strâns, în ideea de a-l imita pe Lenin. Al treilea era Costică Atanase, ţigan din Tur-
507
tucaia. Acesta, de multe ori, îşi făcea un titlu de glorie când spunea că el nu a purtat bocanci până nu a plecat
militar.
Cam aceştia au fost promotorii schimbărilor de regim comunist la Olteniţa şi voi avea prilejul să arăt cât
de lamentabil a fost sfârşitul lor politic – prematur – determinat de propria lor incompetenţă, de comportare şi
abuz, stăpâniţi de vicii.
La puţină vreme după naţionalizare, clădirea lui Ion I. Vornicu – care nu mai era în viaţă va continua să
fie întrebuinţată în aceleaşi scopuri, adică la etaj hotel, iar la parter restaurant excepţie făcând cafeneaua care
a dispărut o dată cu clienţii ei de altă dată care o frecventau.
Interioarele de la parter aveau să fie suprimate întrucât deranjau – nu pentru că nu le-au fi plăcut oamenilor
– ci pentru că aparţineau altor timpuri care trebuiau îngropate în istorie, cu alt gen de mentalităţi.
Diferenţa era nu numai din punct de vedere al proprietăţii. Dacă înainte avea un stăpân cert, concret, acum
avea unul abstract şi ireal. Începuse să-şi facă apariţia acel posesiv de gloată, nedefnit „al nostru“ al tuturor şi
de fapt al nimănui. Apăruse o situaţie nouă tipică, în sensul că un grup de indivizi, fără cultură, fără calităţi şi
fără profesie – exceptându-l pe Petre Bulgaru care era de profesie cizmar – conduceau activităţi, domenii,
dădeau ordine, fără nici o răspundere concretă. De fapt lucrurile mergeau în virtutea inerţiei şi a timpului.
Faza de început, etapa de pionierat, pentru comuniştii de atunci – aşa cum am mai spus şi în mod cert voi
mai aminti – pentru ei a fost cea mai minunată. Fiecare făcea ce voia, se rechiziţiona, se confisca, se lua degeaba
mai pe direct spus, nu se dădea socoteală nimănui, nu exista teamă de nimeni. Dar aceste bunuri, o dată luate,
sursa de provenienţă secătuia, şi în timp s-a pus problema să facă ei, ceea ce se va dovedi că a fost destul de
dificil. Cei care au venit după ei se lăudau că vor face şi vor drege, iar până una alta, dădeau vina pe cei dinaintea
lor, altfel spus, regimul, prin exponenţii lui, se acuza singur. Dar despre asta nu interesa pe nimeni.
Partea proastă a fost însă că, dacă până în timpul evenimentelor din decembrie 1989, separat de faptul că,
comuniştii nu au îndrăznit să demoleze clădirea lui Vornicu, apoi timp de 2-3 ani, de acest imobil nu a mai
avut grijă nimeni.
La etaj, ferestrele au stat deschise zi şi noapte, iarna şi vara, geamurile s-au spart de vânt, de curent, întrun
cuvânt clădirea a fost lăsată de izbelişte, în paragină.
Culmea că la parter îşi au sediul trei partide politice: Partidul România Mare (P.R.M.), lider Corneliu
Vadim Tudor, Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.) lider Ion Iliescu (născut la Olteniţa) până
a devenit preşedinte, şeful statului în decembrie 2000 şi apoi Adrian Năstase, lider de partid, şi prim ministru
al guvernului, şi Partida Rromilor.
Nici cutremurul din 4 martie 1977 nu i-a cauzat pagube majore clădirii, cât i-a cauzat delăsarea şi dezinteresul
din ultimii zece ani de după 1989. Apelând la memorie – care încă nu m-a părăsit – îmi aduc aminte că
la 4 martie 1977 la orele 21:20, după cutremurul destul de puternic am avut impresia chiar că epicentrul a fost
la Olteniţa, am ieşit în curte, apoi în stradă, pentru că din practică ştiu că orice cutremur iniţial, este însoţit de
replici, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, negăsindu-mi liniştea, m-am dus până în centru. M-am uitat la clădirea
lui Vornicu. Aici am văzut că frontispiciul care depăşea acoperişul etajului unu, chiar de deasupra, din dreptul
balconului, căzuse în stradă.
Acest loc, pentru a nu fi observat că a dispărut, a fost acoperit cu un fel de mască din tablă. În timp ce mă
uitam, la numai câteva minute a apărut Iosin Niculae, primul secretar al comitetului orăşenesc de partid Olteniţa
(sinonim cu funcţia de primar) şi locotenentul de miliţie Ciumberică, Comandantul miliţiei Olteniţa, un ofiţer
de miliţie care – pentru prima dată – era licenţiat în drept, ceea ce până atunci nu se întâmplase cu nici un miliţian,
indiferent de grad.
* * *
Legea caselor naţionalizate, în care abundă tot felul de interese – de ani de zile, se tot dezbate şi nu se mai
termină, aşa că – la data când eu scriu – este neclar pentru stat regimul juridic al multor imobile, printre care şi
cel al lui Vornicu.
Ceea ce este o certitudine – şi aceasta este cel mai important – este că această clădire rezistă şi există,
chiar neîntreţinută, deşi în decursul celui aproape un secol, peste ea au trecut destule cutremure, mai puternic
fiind cel din 10 noiembrie 1940, inundaţia de la 19 martie 1942, când ca un făcut, apa a venit până la 20 de
metri în faţa clădirii, oprindu-se în dreptul hotelului lui Paniu – atunci s-a văzut mai bine, diferenţele de nivel
şi locurile mai sus, însă, prin infiltraţie, apa a fost destul de mare în pivniţă.
Oare cât va mai dura ? Ce soartă va avea ? Rămâne de văzut. Sunt convins că timpul rezolvă totul, dar în
mod deosebit, rezistenţa acestei impunătoare clădiri, care – după mine- nu poate lipsi din peisajul citadin
508
olteniţean, va dăinui peste vremuri.
Cert este că Nicu Vornicu, un băiat de suflet, cu un caracter deosebit, coleg de liceu şi prieten sincer, om
deschis la suflet, un veritabil fiu autohton al oraşului pe care-l îndrăgeşte, căruia îi cunosc şi-mi cunoaşte familia,
mai ales fraţii şi surorile, mi-a furnizat o sumedenie de date, pe cât de interesante pe atât de inedite, dar
reale, ESTE PROPRIETARUL DE DREPT ŞI DE FAPT AL ACESTUI IMPUNăTOR,VA-LOROS ŞI EMBLEMATIC
EDIFICIU,şi nu numai al acestuia ci şi al altora, fără a omite că şi locul unde este construită actuala
primărie, împreună cu suprafeţele laterale şi din faţă, sunt tot ale lui şi că pentru a face dovada nu are
nevoie de acte, pentru că în această privinţă pot depune mărturie toţi olteniţenii care au vârsta de minim 70-
75 de ani.
* * *
Şi ca să fiu mai concret arăt că prin actul de donaţie autentificat sub nr.752 / 6 iunie 1929 de Judecătoria
Ocol Mixt Olteniţa judeţul Ilfov, bunicul său Ioniţă I. Vornicu, a donat pe veci şi irevocabil, nepotului său
Nicolae I.Vornicu, – fiul copilului său Ionică I.Vornicu, IMOBILUL PROPRIETATEA SA CU ETAJ, construit
pe un loc, având dimensiunile de 40 m pe strada Cantacuzino (actualul bulevard al Republicii), 40 m pe strada
Carol I, strada mare (cât două locuri de casă normale de câte 800 m.p.). sigur că, se înţelege, că fiind vorba de
donaţie, aceasta s-a făcut în mod gratuit.
În momentul întocmirii actului de donaţie, Nicu Vornicu avea doi ani şi trei luni. Iată că timpul a trecut
şi odată cu el, şi noi, iar la 21 februarie 2007 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. ţin minte această dată
pentru că i-am dat telefon, l-am felicitat, fiind unicul din Olteniţa care am făcut acest gest, care l-a mişcat şi
poate printre puţinii din Bucureşti.
În anul 1929, imobilul a fost evaluat la suma de 400.000 de lei ceea ce însemna o valoare enormă pentru
acea vreme.
Câteva CLAUZE PUSE ÎN CONTRACT de bunicul său, lui Nicu Vornicu mi se par destul de interesante
şi de aceea le reproduc:
– donatorul nu are voie să înstrăineze acest imobil decât tot în familia sa (din neam în neam) şi este bine
că a vrut Dumnezeu ca Nicu Vornicu să aibă un moştenitor, mai precis o moştenitoare în persoana unei fete
deosebite pe care o cheamă Irina, o cunosc de copil, iar acum are 50 de ani şi este – mi se pare
profesoară de matematică.
– după încetarea din viaţă a bunicului său Ioniţă I. Vornicu, donatorul va îngriji cavoul său din cimitirul
Olteniţa. Iată că în acest fel am aflat că şi cavoul lui Ioniţă Vornicu, care este situat pe latura de sud a cimitirului,
este şi el destul de vechi.
Ioniţă Vornicu a fost unul dintre cei care a avut cele mai multe proprietăţi intravilane în Olteniţa, iar pentru
olteniţenii mai în vârstă, amintesc aici pe cele mai principale şi anume:
– fostul imobil de pe strada mare format din parter şi un etaj cu foarte multe camere, situat puţin mai spre
nord, dar cam vizavi de clădirea policlinicii (fosta corporaţie) în care a funcţionat miliţia locală şi raională,
până la construirea actualului local, aproximativ vizavi de procuratură şi întregul loc pe care a fost construită
actuala primărie şi curtea acesteia.
Prezint alăturat copia actului de donaţie menţionat mai sus.
Comuniştii au intrat în posesia acestor averi, în mod ilegal şi prin exces de abuz, fără acte, în mai puţin
de o zi, adică exact atunci când au vrut ei. Atunci s-a suspendat justiţia pe termen nelimitat, iar comuniştii nu
aveau nevoie de ea, iar Nicu Vornicu la peste 11 ani de la abolirea – teoretică – a regimului comunist, încă nu
a intrat în posesie. I se făcuse propunerea de a renunţa şi de a-i da bani. Am insistat să nu fie de acord, să respingă
această propunere, pentru că nu era exclus ca să se facă un simulacru de licitaţie trucată şi să-i dea circa
100 milioane lei.
Iată deci în mod concret că forţe oculte – mai precis şi mai la obiect – actualii foşti – de care credeam că
am scăpat integral şi definitiv, pentru totdeauna continuă în fapt să existe, iar principala cauză este că nu s-a
aplicat prevederile punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara care prevedea că toţi cei care au făcut parte
din structuri ale partidului şi statutului comunist, timp de zece ani să nu aibă acces la parlament, guvern sau
să devină demnitari. Ei bine, exact aceştia au pătruns în noile organisme emanate după revoluţie şi la mai bine
de 15 ani de atunci, oamenii nu şi-au primit imobilele sau echivalentul lor sub formă de despăgubiri. Trist, dar
real şi adevărat.
Olteniţenii cred că îşi mai aduc aminte că în această clădire a funcţionat hotelul „Victoria“ în perioada în
care era administrat de Întreprinderea de Gospodărire Orăşenească (I.G.O.) cărora localnicii noştri cu inven-
509
tivitatea lor specifică îi mai spuneau Întreprinderea Gaman şi Oblu, întrucât Gaman îl chema pe director – un
meseriaş provenit de la Şantierul Naval Olteniţa şi Oblu, sau inginerul şef, este vorba de Gigel Oblu. O coincidenţă
face ca numele hotelului „Victoria”, să fie prenumele doctoriţei Victoria, soţia lui Nicu Vornicu, pe
numele său de fată Spiridon Victoria. Doctoriţa Vornicu a fost medic specialist dermatolog la policlinica
Olteniţa.
La parter după naţionalizare a funcţionat cunoscutul restaurant „1 mai“ care la vremea înfiinţării lui era
cel mai luxos din oraş, până când a apărut restaurantul „Modern“ situat în partea de nord a grădinii publice, în
dreptul cinematografului.
Apoi aici a fost înfiinţată o unitate de alimentaţie publică cu autoservire, care a fost poreclită de inventivitatea
olteniţenilor cu „împinge tava”, după modul în care se autoserveau clienţii. În urma unei renovări
mai generale aici a fost deschis „Restaurantul Dunărea”.
* * *
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, cei care erau aici în restaurant, văzând la televizor evenimentele
din Bucureşti, au ieşit în stradă. Lumea deja începuse să se alarmeze, să se adune şi să se exteriorizeze sub
cele mai diferite forme de bucurie. Era preludiul scăpării de Ceauşescu şi de Partidul Comunist Român, cel
care îşi însuşise în mod brutal prin teroare şi abuz, imobilele mai deosebite de la cei consideraţi avuţi, iar întreaga
populaţie fără nici-o excepţie fusese deposedată de pământ, de cea mai mică palmă de pământ, chiar şi
pe pământul pe care erau construite casele.
Şi tot fără excepţie, toată lumea fusese deposedată de drepturi şi în primul rând de libertate.
8. Cârciuma lui NICU MĂNESCU, era situată pe colţ la intersecţia străzii Constantin Alimăneşteanu cu
bulevardul gării (Republicii) din zilele noastre, vizavi de restaurantul lui Stelian Mirescu, mai apoi fiul său
Mituş Mirescu. Folosesc mereu această sintagmă Stelian-Mituş, pentru că proprietar a fost Stelian Mirescu,
iar după moartea sa a rămas Mituş.
Spre deosebire de Stelian care de fapt a fost funcţionar la gara CFR Olteniţa – apare şi într-o fotografie în
lucrare, la capitolul Gara CFR Olteniţa, Mituş este un chelner complet, de clasă, posedând toate calităţile
cerute de această profesie, pe care, prin maniera în care o practică, o scosese din tiparele unei meserii oarecare
de rutină şi o ridicase la rang de artă, constatare care aparţine oamenilor din toate categoriile sociale.
Pe lângă altele, avea o calitate deosebită de psiholog, în sensul că, reuşea în mod strălucit şi adecvat momentului,
să urce sau să coboare, la nivelul şi pretenţiile fiecărui client, pe care ştia să le satisfacă, astfel că,
nu era o întâmplare, faptul că, indiferent cine intra în acest restaurant – prima dată sau de mai multe ori,
olteniţean sau om străin de oraş – pleca cu o impresie plăcută şi cu o amintire care îl determina să mai revină.
Revenind la Nicu Mănescu, al cărui local, era de nivelul unei cârciumi – nicidecum a unui restaurant –
arăt că pe frontispiciul clădirii, erau făcute vizibil, în tencuială, iniţialele tatălui său, pe care l-a chemat Marin
Mănescu, cum şi anul construcţiei, 1913.
Prin urmare clădirea a fost ridicată înainte de primul război mondial, iar potrivit informaţiilor culese de
la olteniţenii mai în vârstă, tatăl lui Nicu Mănescu a fost un altfel de om – deşi nu a avut carte ca fiul său – în
sensul că nu era beţiv.
Printre primii elevi ai Gimnaziului transformat în liceu s-a numărat şi Mănescu M.Nicolae – comerciant
(pagina 91 din monografia lui Alexandru Mărculescu) cu care a fost coleg.
Deşi cârciuma a avut un vad bun comercial şi deşi nu-mi face plăcere, Nicu Mănescu a prezentat o particularitate
faţă de ceilalţi cârciumari în sensul că era beţiv (situaţii rar întâlnite la cârciumari). Deşi nu-l despărţea
decât strada de restaurantul lui Stelian-Mituş-Mirescu, totuşi, clienţii lui Nicu Mănescu erau în
exclusivitate de mâna a doua. În timp ce Mirescu cumpăra de regulă vin de la Greaca din struguri nobili (renumita
vie a lui D.R.Ioaniţescu şi a altora), Mănescu îşi procura vin din struguri hibrizi de la Chirnogi, deşi şi
acest vin era natural şi bun.
Si Nicu Mănescu avea grădină de vară – vizavi de casa parohială a bisericii „Sfântul Nicolae“ şi gheţărie.
Odată cu sosirea ruşilor în Olteniţa în 1944, aceştia şi-au dat seama că imobilul respectiv, chiar dacă nu
avea firmă, trebuie să fie cârciumă – după felul uşilor şi obloanelor – Se vorbea că ruşii au urmărit-o pe nevastă-
sa, aceasta a fugit să se ascundă în pivniţă – care era sub cârciumă – ruşii s-au dus după ea, iar când au dat
peste butoaiele cu vin, au renunţat la madam Mănescu. Au tras cu pistolul în două-trei locuri în fundul unui
butoi, a început să ţâşnească vinul, ruşii au pus gura la butoi, au băut până s-au înecat şi n-au mai ştiut de ei,
au căzut şi au intrat în comă alcoolică.
Nu ştiu cum, dar cineva a anunţat, patrula sovietică, erau vreo trei militari şi un Comandant care umblau
510
prin oraş pentru menţinerea ordinii pentru că ruşii începuseră să-şi dea în petic ca lumea, s-au dus în beci şi iau
găsit aproape morţi. I-au dus la spital şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Oricum vorbea lumea că a fost un
butoi de vreo 50 de vedre (500 litri) care a curs până s-a golit.
Nicu Mănescu a murit la puţin timp după ce a împllinit 60 de ani din cauza beţiei pentru că zilnic era în
stare de ebrietate.
Soţia lui a fost o femeie frumoasă, îngrijită şi a trăit mulţi ani şi poate mai bine după ce a murit Nicu Mănescu.
Au avut un băiat Lucian plecat de mult din Olteniţa pe la Constanţa. Nu ştiu în ce măsură este adevărat
dar olteniţenii vorbeau că soţia lui Nicu Mănescu s-a avut bine cu preotul Rente.
Şi casa lui Nicu Mănescu a fost demolată, iar pe colţ, unde a fost cârciuma, după evenimentele din decembrie
se afla o societate S.R.L. FARVAMET, adică farmacie veterinară.
9. Cârciuma lui ANGHEL BROTEA se afla spre piaţă, tot pe partea dreaptă, după cârciuma lui Nicu Mănescu,
după brutăria lui Viţa, după băcănia lui Marin Burtoi şi după prăvălia lui Cojocaru- tatăl lui Costel şi
Nicu Cojocaru – se afla cârciuma, grădina, locuinţa şi gheţăria lui Anghel Brotea. Era o cârciumă cam tot de
mâna a doua, la intersecţia bulevardului Republicii (gării) cu stradela Niculae Belea. Principalii clienţi erau
băutori profesionişti: căruţaşi, birjari, chirigii, oameni care lucrau la corvoadă la măcelăriile din hală şi grădinari.
După naţionalizare aici a funcţionat un timp Biroul Forţelor de Muncă iar apoi, prima dată când sa înfiinţat
în ţară notariatul ca instituţie juridică separat de judecătorie – aici a funcţionat Notariatul Local Olteniţa, despre
care am mai vorbit.
Aici am făcut şi eu actul de moştenire împreună cu fraţii mei după decesul tatălui meu Amu B. Petre la
25 februarie 1969. Îmi amintesc cu tristeţe despre acest eveniment pentru că din toţi am rămas doar eu. Oricum
am avut grijă ca numele de Amu să nu dispară fiind purtat de fiica şi nepotul meu Bogdan.
Şi acest imobil a fost demolat, pe locul lui s-au construit blocuri, iar din anul 2001 aici îşi are sediul
S.C. COMSTAR S.A. adică comerţul de stat, până la evenimentele din decembrie 1989 Organizaţia Comercială
Locală Mixtă (O.C.L.M.) care deţinea monopolul asupra întregului comerţ din oraş.
10. STELIAN-Mituş-MIRESCU. Avea restaurant, grădină şi gheţărie. Era situat chiar pe colţ la intersecţia
străzii mele Constantin Alimăneşteanu cu bulevardul republicii, vizavi de casa lui Mitică
Vornicu, unde-şi avea sediul şi sindicatul hamalilor manuali din portul Olteniţa. Am mai scris despre acest
restaurant dar vin cu noi detalii.
Clădirea obişnuită pe afară, dar în permanenţă curată, în ce priveşte restaurantul avea trei încăperi, aproximativ
egale. În prima cameră în care se intra direct din stradă, pe partea dreaptă se afla tejgheaua, erau băutorii
profesionişti, numai de tării. Luau o ţiucă două – un deţ, un dorobanţ, o cinzeacă – erau nişte sticluţe albe, mici
de formă conică, de 50, 100 şi 150 de grame – în picioare repede, cum spuneau ei „la botu calului“ şi plecau.
Erau şi câteva mese îmbrăcate în tablă, se afla la mijloc un chepeng prin care se intra în pivniţă la butoaiele
cu vin.
A doua cameră, puţin mai curată, mai liniştită şi mai intimă, nimeni, indiferent ce servea, mâncare sau
băutură, nu sta în picioare. Fiecare era servit la mese pe care în permanenţă se aflau feţe de masă albe, curate.
Clienţii din această cameră erau diferiţi de cei din prima sub raport social, dar mai ales intelectual, întrucât
aici de regulă se aflau numai funcţionari. Cu 6-7 decenii în urmă nu oricine era funcţionar. Chiar dacă nu avea
carte multă, în schimb ceea ce era adevărat, ştiau să scrie citeţ şi corect.
În a treia cameră şi ultima, era un fel de separeu, la mese se aflau cei mai înstăriţi din oraş. Moşieri, ca
de exemplu: Aristide Penu, Alimăneşteanu, Mitică Deculescu, Vasile Teodoru, preotul Gheorghe Sachelarie,
Mircea Frigator, Zotu, Calomfirescu etc., cerealişti: Vasile Călin, Costică Postolea, ţică Fundeneanu, Costică
Grigoropol, Dinu (Dină) Chioseaua, negustori mai de vază, eventual avocaţi însoţiţi de cei pe care i-a apărat
în procese. Tot în această a treia încăpere, îşi găseau locul pentru discuţii primarul oraşului, oameni politici,
Candidu, Costică Ceauşu, diverse persoane venite în control la instituţii din oraş, etc.
Pe timp de vară grădina restaurantului era neîncăpătoare. Mese aranjate simetric, pe două rânduri, la distanţe
aproximativ egale, cu feţe de mese curate din pânză albă, cu frapiere cu gheaţă şi sticle de vin. Stelian-
Mituş-Mirescu avea alt loc de casă de 800 mp tot pe strada Constantin Alimăneşteanu, situat în spatele casei
lui Vatică Oblu şi în faţa casei lui Nae Creţu, unde se afla o gheţărie şi o livadă de caişi. Gheţăria era o groapă
mare făcută în pământ, de formă geometrică 6-7 metri lungime şi 4-5 lăţime, adâncă de 1,5-2 metri. Aici pe
timpul iernii groapa se căptuşea cu paie, se aduceau calupi de gheaţă de la Argeş şi pe un dulap din lemn, gros
şi lat, gheaţa aluneca din sanie în groapă. După fiecare rând de gheaţă punea un strat de paie, operaţiune care
511
se repeta până la umplere. Gheţăria avea acoperişul puţin deasupra solului, era acoperită cu trestie sau stuf,
peste care se punea pământ, astfel că gheaţa se păstra aici până toamna.
Deşi simplă, reţeta preparării micilor şi patricienilor, era apreciată de toată lumea şi de foarte mulţi bucureşteni.
În plus, curăţenia şi promptitudinea serviciului ireproşabil conducea la o apreciere unanimă a prestigiului
restaurantului. Mituş Mirescu manipula sticlele – folosind şi elemente de jonglerie – cum alţii nu erau
în stare.
Evenimentele premergătoare celui de-al doilea război mondial, avea să impună şi în rândul vieţii teatreale
şi cinematografice, evacuarea unor artişti de marcă ai scenei româneşti, pentru o scurtă perioadă de timp, de
la Bucureşti la Olteniţa.
Titanii şi corifeii vremii din acest domeniu ca: Petre Stefănescu Goangă, care a cântat pe scena teatrului
din Olteniţa, care avea un volum impresionant, credeai că se sparg geamurile, Antonescu Cărăbuş, Alexandru
Grigoriu, N.Stroe, Dina Cocea, Radu Beligan, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Dacian, Vasile Tomazian, Ioana
Radu, Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Maria Tănase, Gică Petrescu, Colea Răutu, Nicolae Nițescu, Alexandru
Grozuţă, Mircea Crişan, Mihai Fotino, Liviu Ciulei, N.D.Cocea şi foarte mulţi alţii pe care nu îi mai ţin
minte, au avut ocazia şi prilejul să fie serviţi de Mituş Mirescu şi să le facă o impresie excepţională.
După aceea dată venirea bucureştenilor la Olteniţa nu mai constituia un eveniment ci reprezenta un fapt
obişnuit care nu mai mira pe nimeni.
Mituş Mirescu avea un dever de băuturi impresionant. Acest lucru era dovedit de faptul că spre primăvară,
cât ţinea clădirea restaurantului pe strada Constantin Alimăneşteanu, erau așezate pe două rânduri butoaie mari
goale din lemn, care aşteptau să fie spălate, revizuite şi umplute din nou.
Avea un dogar special Trif Gheorghe îl chema, din comuna Câmpeni din Munţii Apuseni, care venea la
Olteniţa şi care, printre preocupările lui avea şi pe aceea de a-i înfunda butoaiele lui Mituş Mirescu.
Instaurarea regimului comunist avea să-l afecteze şi pe Mituş Mirescu ca pe toţi ceilalţi cârciumari şi negustori.
La puţin timp după ce i-a închis şi naţionalizat restaurantul, după o sumară renovare, aici s-a deschis un
depozit de vinuri. Mituş Mirescu prin operativitatea, profesionalismul, cinstea şi corectitudinea lui, în foarte
scurt timp avea să fie remarcat de noile autorităţi comuniste. Chiar dacă era etichetat burghez, negustor, etc
Mituş Mirescu era o realitate şi înainte de toate era un profesionist fără egal. Aşa că a fost numit responsabil
al acestui depozit.
Statul, noile autorităţi, a înfiinţat în localul lui I.I.Vornicu în centru, restaurantul şi grădina de vară „1
Mai“ unde şef, responsabil a fost numit Mituş Mirescu. Activitatea a demarat bine, în forţă, a impresionat şi
în foarte scurt timp, Mituş s-a impus şefilor, dar, dându-şi seama de poziţia localului, a apelat la selecţie, înlăturând
chelnerii neprofesionişti, care fuseseră angajaţi pe critarii politice, adică origine socială, pentru comunişti
nefiind relevantă cea profesională. Mituş Mirescu i-a înlăturat pe cei necorespunzători profesiei.
Cei pe care Mituş i-a dat afară, s-au dus la Comitetul Raional de Partid să-l reclame. Prim secretar era o
aschimodie de om,-mărunt, urât, slab, nepriceput, dar rău fără pereche, se numea Târcă şi era de fel din Greaca.
Mituş a fost chemat urgent la ordin a fost muştruluit şi i-a spus că cei pe care i-a dat afară sunt calificaţi pentru
că au făcut şcoala de ospătari.
Țin minte chiar de la Mituş Mirescu care mi-a relatat episodul.Reacţia lui Mituş Mirescu a fost scurtă şi
la obiect. Întâi, Mituş Mirescu cum era învăţat să vorbească i s-a adresat cu domnule prim secretar la care
Tarcă a reacţionat ţipând, zicând să-i spună tovarăşe, astfel că Mituş Mirescu s-a corectat, continuând în a-şi
expune punctul de vedere în sensul că, degeaba are diplomă dacă nu cunoaşte meserie. Dacă nu poate să ducă
pe mână cel puţin trei farfurii de ciorbă, pentru mine nu e chelner. Eu pe client trebuie să-l servesc la masă cu
ce-mi comandă nu cu diploma lui. Aşa că dacă vă convine bine, dacă nu,nu! Ori eu, ori ei!…
Între timp Mituş a fost luat ca administrator la cantină la Şantierul Naval de către Cristea V.Ioan,
olteniţeanul nostru numit nu de mult director care îl cunoştea bine pe Mituş.
Chiar dacă alţii sunt de altă părere, eu susţin că în mod hotărâtor Mituş Mirescu a contribuit la menţinerea
în funcţia de director a lui Cristea, şi chiar la ascensiunea lui politică. O să vă întrebaţi, cum? Foarte simplu !
Cristea îl anunţa din timp pe Mituş că va veni cutare ministru sau secretar de la Comitetul Central al P.C.R.,
ori alţi demnitari străini, de regulă sovietici şi se interesa din timp, în privinţa meniului, astfel că orice vizită
în şantier se solda cu o plimbare pe Dunăre cu o ambarcaţiune, cu un crap umplut cu nuci, cu o cegă la tavă
având în gură o crenguţă de mărar, cu o mămăliguţă pripită cu nisetru cu mujdei, cu scrumbii înfășurate în
pergament şi prăjite în ulei cu sos de roşii coapte şi cu lămâie, cu creier pane cu hrean, cu chiftele din piept de
512
curcan sau din peşte, cu fudulii de purcel, cu borș numai din icre de crap şi cu icre prăjite, cu momiţe, cu
purcel la tavă, cu şalău (peşte alb) preparat înăbuşit şi cu salată de spanac verde şi cu multe altele.
Când îmi povestea îmi lăsa gura apă.
În privinţa băuturilor se servea aşa zis, vinul casei, alb sau negru în funcţie de meniu pe care Mituş îl înobila
cum numai el ştia. Cu vinul nu era o problemă. Îl procura de la Institutul de Cercetări Horti- viticole
(I.C.H.V.). Greaca unitate economică care se formase având ca nucleu domeniile de viţă altoită care au aparţinut
marelui jurist D.R.Ioaniţescu, Gorski şi Alimăneşteanu, vinuri vechi de 6-7 ani atunci. D.R.Ioaniţescu a fost
bun prieten cu doctorul Constantin Deculescu din Olteniţa, unul din oamenii de seamă ai oraşului nostru căruia,
în lucrare, faţă de personalitatea sa i-am consacrat un capitol aparte.
Putea oare directorul Cristea, cu o asemenea primire cu o gamă de surprize şi un serviciu ireproşabil, să
nu iasă bine la control, iar musafirul, să nu rămână cu o impresie bună şi să mai revină? De aceea am spus la
început că menţinerea lui Cristea pe postul de director atâţia ani, a fost influenţată considerabil şi de aportul
lui Mituş Mirescu.
Ca şi când nu ar fi fost de ajuns că i-a naţionalizat casa şi restaurantul, la puţin timp după aceea, i-a şi demolat-
o după care a fost nevoit să se mute la bloc. Ca o ironie a sorţii, blocul în care a locuit până a murit era
situat exact pe locul unde cândva a avut gheţăria şi livada de caişi.
Întorcându-mă în viaţă cu ani în urmă, îmi aduc aminte, împreună cu copii prieteni de cartier, săream gardul
şi ne duceam la el la caise şi ne umpleam sânul la cămaşă. Ne-a prins de vreo două ori şi nu ne-a făcut
nimic, ci ne spunea: şi eu am fost ca voi!…
Am stat cu el de vorbă în mai multe rânduri la bloc, în balcon. Vorbea într-un anumit fel. Parcă sufletul,
însoţind imaginea gândului, era plecat undeva departe, parcă în alte lumi. Mituş Mirescu a fost un om cu caracter
deosebit. A avut două surori, una Elena – căreia îi spunea Lenuşi, era foarte frumoasă şi inteligentă. A
făcut parte din prima serie de absolvente a patru clase secundare al liceului din Olteniţa, într-o perioadă în
care, numai încă 16 fete absolvise acest curs.
Deşi era foarte frumoasă, inteligentă şi cu situaţie, nu ştiu de ce nu a fost căsătorită niciodată. Se pieptăna
cu coade, petrecute deasupra capului, cu o cărare la mijloc, perfect dreaptă, dinspre frunte spre creştetul capului.
Am luat parte la înmormântarea ei. Parcă era o fiinţă divină. Slujba a fost oficiată de preotul Andreescu
Niculae tatăl lui Lulu Andeescu, coleg la liceu cu fratele meu mijlociu, Gelu. După slujbă preotul Nicolae Andreescu
care o cunoştea bine, a evocat personalitatea ei. Toată biserica plângea.
A doua soră, a chemat-o Maria şi avea un defect la un picior (era puţin şchioapă) totuşi a fost căsătorită.
Despre Maria Mirescu vorbeşte profesoara mea de matematică, distinsa şi longeviva doamnă Dalvina
Bergheanu, în capitolul intitulat „Cinci ani, o viaţă“ cititorul va avea prilejul ca să afle de acolo o serie de
lucruri inedite. Mituş Mirescu, până la urmă mi-a făcut o destăinuire şi anume că el din cauza surorilor sale,
nu s-a căsătorit. Din felul în care îmi vorbea se degaja părerea de rău privind viaţa lui, care nu i-a fost pe
măsura felului de a fi. Păstra fotografiile lor pe servantă.
Mituş Mirescu o pornise bine cu restaurantul, îşi luase avânt economic ca mai toţi negustorii, însă regimul
comunist a înăbuşit acest elan, hărăzindu-i un sfârşit altfel decât el ar fi bănuit şi ar fi meritat.
Nu există olteniţean din cei care l-au cunoscut să nu vorbească decât numai la superlativ despre el, din
toate punctele de vedere. Din capitolul „Cinci ani, o viaţă“ amintit mai sus, cititorul va afla în premieră lucruri
neştiute niciodată despre această familie care s-a numit Stelian Mirescu.
Mituş Mirescu a murit în anul la vârsta de ani.
11. Restaurantul GHEORGHE POPA. Clădirea există şi în zilele noastre, este o casă puţin peste limita
obiş-nuită, are un etaj şi este situată pe strada numită anterior Alexandru Ghica, iar de câteva decenii str. Pescarilor
la nr. 41. Gheorghe Popa a fost frate cu Mihai Popa şi acesta având un restaurant pe strada mare despre
care voi vorbi la timpul potrivit. Gheorghe Popa era un om liniştit, cumpătat şi cumsecade. Spre deosebire de
alţii, el nu era zgârcit. Avea restaurantul la parter, cu ieşire din interiorul curţii, în faţa casei, unde primea
clienţii mai selecţi şi cu ieşire, prin faţă, prin stradă, unde avea altă grădină pentru lumea mai de rând. Restaurantul
nu era de mâna întâi, însă era superior altora, ca local şi ca serviciu.
Clientela era formată din oameni de toate categoriile şi fiind situat chiar în piaţă, clienţii îi erau în primul
rând măcelarii, atât patronii cât şi oamenii de prăvălie.
Clienţii, pe lângă chirigii, birjari şi oameni de rând fără de care viaţa nu se concepea, trăgeau aici şi ţărani
veniţi dinspre comunele Chirnogi, Căscioarele şi Greaca. Măcelarii veneau de regulă la grătar cu mizilicul lor,
513
aşa că mirosul atrăgător persista mai toată ziua, în toată piaţa.
Gheorghe Popa a avut patru copii. Maria cea mai mare, George fost ofiţer, a fost ofiţer şi i-a ajutat Dumnezeu
şi s-a întors teafăr acasă, Tiţă care a fost căsătorită cu Mielu Ciocan (poreclit aur) care a făcut închisoare
pe timpul comuniştilor din cauza aurului şi cel mai mic Mircea.
Cu toate că a fost cel mai mic, totuşi a fost cel mai zburdalnic. A fost un fel de polisportiv. Era un foarte
bun înotător.La numai 26 ani a trecut Dunărea înot de la Turtucaia la Olteniţa fiind secondat cu barca de
avocaţii Ionel Vereşteanu şi Ştefan Gheorghe. Asemenea performanţe, după cunoştinţa mea, a mai realizat
doctorul Constantin Deculescu, tot la o vârstă foarte fragedă, despre care voi vorbi la timpul potrivit.
Lua parte la mai toate concursurile care se organizau şi mereu ieşea printre primii, dacă nu chiar primul.
Când venea bâlciul, cu mulţi ani în urmă, acesta se instala şi ocupa toată suprafaţa de teren, unde astăzi, în
zilele noastre este parcul tineretului (poreclit de unii şi 9 luni) în spre rezervorul-castelul de apă.
O dată cu bâlciul venea şi un circ sau două.
În programul circului care ţinea 2-3 ore, figura cu un fel de spectacol aparte „lupte greco-romane”.
Pe timpuri, aceasta cu 5-6 decenii în urmă, luptele greco-romane se făceau cu profesionişti plătiţi de către
circ. Aşa era în jurul anilor ’40, Didona Dumitrescu, Jean Chirtop şi alţii pe care nu-i mai ţin minte. Ei bine
Mircea Popa, mult mai tânăr şi mai mic de greutate decât aceştia, avea cutezanţa să se lupte cu ei. Nu-mi aduc
aminte să fi câştigat vreodată pentru că arbitrii erau din partea circului. A mai fost un luptător Oană, destul de
robust dar tânăr cu care Mircea, a avut partide și l-a învins.
Mircea Popa juca şi fotbal, nu era de performanţă, însă avea condiţie fizică, era popular, avea corp frumos,
pe teren mai făcea câte o tumbă, pândea momentul când se da peste cap, pardon de expresie dar din cauza
efortului mai scăpa câte-un vânt, astfel că şi pe teren Mircea făcea un spectacol care era gustat cu plăcere de
public. Veteranul şi inimosul nostru fotbalist apreciat de tot oraşul, nea Vasile Hociotă ştia când să-l bage pe
teren în echipă, simţea pulsul publicului şi la figurile lui Mircea, dacă-i adăuga nişte expresii hazlii, spectacolul
era desăvârşit şi lumea pleca foarte mulţumită acasă.
Altă dată Mircea a sărit în Argeş de pe o salcie, de pe malul drept, acolo unde era apa mai adâncă. A sărit
în cap, aşa obişnuia,ştia că acolo este apa mare, însă între timp, acolo s-a depus un banc de nisip adus de apă,
aşa că, şi-a rupt junghetura gâtului cum se spune popular. A fost nevoit să stea băgat în ghips de la gât până la
brâu.
În asemenea împrejurări, el care era învăţat să mănânce mult – 20 de mici singur – a fost obligat să mănânce
limitat pentru că nu-i dădea voie ghipsul.
Era în anul 1944 când anglo-americanii începuseră să bombardeze România, lumea se învăţase. Suna
întâi sirena – care era instalată pe cinematograf, dând aşa zisa prealarmă, astfel ca lumea să se pregătească să
se adăpostească. Pe atunci fiecare familie a fost obligată să-şi facă tranşee în curte. După 15 minute, suna
alarma propriuzisă, iar lumea trebuia să intre la adăposturi, unde putea fiecare. Când a sunat, părinţii lui Mircea
Popa, de frica bombardamentului, au fugit şi au uitat de Mircea. Mircea când s-a văzut singur, cum era mâncăcios
de felul său şi mai cu seamă jinduit de când era în ghips, a dat peste o oală de sarmale şi a mâncat până
s-a săturat încât, din cauza stomacului încins în ghips, nu mai putea să respire.
Noroc că alarma nu a ţinut mult şi când a venit tatăl său şi l-a văzut că nu mai putea să respire, fiind pe
punctul de a se sufoca, s-a dus fuga în piaţă, a adus un măcelar şi i-a tăiat ghipsul cu cuţitul. Dacă ar fi întârziat
mai mult ar fi existat riscul ca să se sufoce şi să moară.
Într-o zi de Bobotează, nu mai ţin minte anul, întâmplarea a făcut ca să fiu în piaţă când am observat cum
un tânăr, fără să vrea a lovit cu pieptul calului pe Gheorghe Popa, care a căzut jos. Era gras şi m-am căznit săl
ridic fără ca să reuşesc. Am strigat la nişte oameni, el era cunoscut de lume, l am ridicat şi l-am dus acasă.
Mai târziu aveam să aflu că din acea zdruncinătură, traumatizare ce o fi fost, a murit. Mi-a părut tare rău.
Soţia lui Mircea Popa, după numele de fată Ana Codrea, tatăl său era un om pricopsit din Ulmeni pe care
l-am cunoscut, a fost colegă cu mine la liceu şi ştiu că învăţa foarte bine. Mai târziu ea a fost până la pensionare
funcţionară la C.E.C. Olteniţa.
Din căsnicia lor au rezultat doi băieţi. Cel mai mare Marian născut în anul 1951, de profesie medic primar
ortoped a plecat în America în anul 1990, stabilindu-se la New York unde a rămas nu ştiu dacă, definitiv. Al
doilea băiat Ion, născut în 1959, este de profesie inginer mecanic auto colonel de poliţie.
Mircea Popa s-a născut la 20 mai 1924 şi a murit în februarie 1991, la vârsta de 67 de ani.Sursa-monografia orasului oltenita de Paul Amu !