RALUCA SURDU-Despre OPOZIŢIA POLITICĂ (III)

Într-un sistem democratic opoziţia este considerată un fenomen benefic şi necesar întrucât permite confruntarea de idei, “dezbaterile” în vederea găsiri soluţiilor celor mai bune pentru problemele cu care se confruntă societatea. Drepturile şi îndatoririle opoziţiei sunt diferite de la un regim la altul. În unele state (Anglia, SUA, Germania), funcţia de opoziţie este formalizată. Aceasta duce la recunoaşterea unui statut politic pentru liderul opoziţiei, a dreptului său de a da replică la dezbaterile publice ale parlamentului ca şi a dreptului de a fi consultat în anumite probleme de procedură privind ceremoniile de stat, declaraţiile de război etc. (Tamas, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1993, pp. 195-196).
Puterea şi opoziţia formează un cuplu, influenţând exercitarea guvernării sub aspectul definirii politicii guvernamentale, guvernul luând măcar parţial în seamă cererile opoziţiei, dacă nu pentru a le rezolva efectiv, măcar pentru a le neutraliza, urmărind să includă în programul său idei ale oamenilor care risca altfel să seducă pe unii dintre sprijinitorii săi. În plan mai larg, această operaţiune tactică permite guvernului să pună programul său de acţiune în concordanţă cu sectoare cât mai largi ale opiniei publice.
Opoziţia porneşte iniţiativa punerii guvernului sub control parlamentar. Îndeosebi deputaţii opoziţiei cer miniştrilor explicaţii, fac interpelări, introduc moţiuni de cenzură. Pun în mişcare procedurile care ţin de esenţa mecanismului parlamentar: asumarea responsabilităţii guvernului în faţa parlamentului. Opoziţia este eficientă în aceste demersuri numai dacă există riscul real pentru putere de a pierde sprijinul majorităţii, ceea ce ar fi posibil dacă opoziţia nu ar fi dogmatică şi rigidă, ci capabila să acţioneze ca un nucleu al unei noi majorităţi şi ca sprijin al unui nou guvern.
Opoziţia care are caracter ideologic strict, ce pune în cauză concomitent regimul şi bazele sociale, riscă să ameninţe şi să altereze bazele clasice ale parlamentarismului, întrucât puterea nu va mai lua în seamă obiectivele programatice ale acesteia, ci va căuta să nu cedeze nimic. Astfel, puterea nu se va mai defini prin program, ci împotriva unui adversar comun. Deci şi exercitarea controlului asupra guvernului va fi afectată. Guvernul poate teoretic sa fie confruntat cu o opoziţie sistematică a adversarilor regimului şi cu o opoziţie parlamentară a partidelor care doresc doar o schimbare de orientare politică. De obicei, tocmai diferenţele de fond dintre forţele opoziţiei asigură stabilitatea guvernului, deoarece opoziţia parlamentară va evita să pună în cauză responsabilitatea guvernului pentru a nu face jocul opoziţiei ideologice. În aceste condiţii, opoziţia constructivă şi regimul parlamentar suferă, întrucât controlul asupra guvernului îşi pierde importanţa din cauza renunţării la unele mijloace de acţiune parlamentară asupra guvernului, tocmai pentru a nu favoriza poziţiile opoziţiei radicale (Cioabă, Aristide, Democraţia. Putere şi contra-Putere, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pp. 138-140).
Printr-un paradox conform cu spiritul parlamentarismului, opoziţia care divizează reprezentanţii în sânul adunării este, pe plan naţional, un factor de apropiere. Ea interzice echipelor care se află la Putere îngustimea de vederi pe care o presupune supunerea prea docilă faţă de imperativele partizane. Ea incită guvernul să iasă din partidul său şi-l constrânge să privească mai departe pentru a dura mai mult (Burdeau, Georges, Trate de science politique, thome VIII, 1974, p. 161).
Prezenţa sau absenţa opoziţiei politice instituţionalizate este criteriul de clasificare a societăţilor în liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare, constituţionale sau monolitice (Ionescu, Ghiţă, de Madariaga, Isabel, Opoziţia. Prezentul şi trecutul unei instituţii politice, Humanitas, Bucureşti, 1992). În unele ţări (Marea Britanie, Irlanda de Nord) există instituţionalizat obiceiul de a plăti un salariu liderului opoziţiei, de a aloca din bugetul public o sumă de bani pentru a menţine viu spiritul opoziţiei. Puterea şi relevanţa opoziţiei într-o ţară sunt cele mai bune criterii de sondare a solidităţii unei democraţii. Instituirea opoziţiei semnalează faptul că formei celei mai avansate a conflictului politic i se conferă nu numai legitimitate, dar că acel conflict este mutat în zona consensului, a procedurilor, a normelor şi instituţiilor cere definesc democraţia.
(Urmează partea a IV-a)

* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi