PODUL DE PESTE RÂUL ARGEŞ-extrase din vol MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !

În decursul timpului s-au făcut nenumărate poduri, unele au fost distruse de apele revărsate, altele au fost aruncate
în aer cu ocazia războaielor fie de inamic fie chiar de armatele noastre, în legătură cu care există o adevărată
istorie. Pe timp de iarnă, când gerurile erau puternice, aceste poduri se creau în mod natural prin îngheţarea apei,
astfel că trecerea nu mai era o problemă.
Înainte vreme se făceau poduri de lemn, nerezistente nici în timp, nici la greutăţi care nu ţineau nici cel mult
până la 10 ani, apoi le rupea fie apa fie gheaţa primăvara, sau când veneau zăpoare.
Un astfel de pod de stâlpi s-a făcut în anul 1886 de către I.N. Danielescu cu condiţia de a i se acorda termen
de folosinţă 3 ani, el urmând să-i plătească primăriei anual 1500 lei.
Taxele podului au fost stabilite prin Decret Regal, în anul 1886 conform legii podurilor, pentru trecerea de
pod încasându-se următoarele taxe:
– 3 bani de la un om pe jos (cu piciorul),
– 5 bani pentru un om călare, sau cu vită mare slobdă,
– 10 bani pentru fiecare vită de la orice trăsură cu povară,
– 5 bani pentru fiecare vită de la orice trăsură, fără povară,
– 1 ban pentru orice vită măruntă adică oile sau caprele.
Se exceptează de la această taxă:
– copiii până la 12 ani,
– transporturile militare,
– transporturile materiale necesare statului, judeţelor sau comunelor,
– militarii de orice grad,
– inginerii şi impiegaţii statului etc.

În luna ianuarie1887, s-a ţinut licitaţie publică pentru arendarea podului, care a fost adjudecată de Ilie Azdril
pentru suma de 3.491,60 lei anual.
În anul 1891 podul a fost rupt din cauza venirii apelor mari şi a sloiurilor de gheaţă.
După câtva timp podul este făcut de antreprenorul Vasile Peioff.
Acesta a dat primăria în judecată în anul 1894 „pentru că oamenii au trecut pe ghiaţă, nu pe pod“ el nemaiîncasând
taxe, pretinzând daune de 3.000 lei.
Un pod ceva mai puternic, susţinut nu de stâlpi ci de picioare de lemn intărite cu bulgări de piatră şi protejate
de nişte „apărători triunghiulare“ în primul rând împotriva sloiurilor de gheaţă, a fost cel care a durat până în timpul
primului război mondial, şi care a fost distrus odată cu retragerea trupelor noastre în anul 1916, deci de către români,
care erau urmăriţi de nemţi.
Germanii au bătut peste picioarele din ciment un alt pod, pe care, de data asta, l-au aruncat ei în aer, în noaptea
retragerii lor în anul 1918. Iată cum se schimbă istoria.
În anul, 1917 Olteniţa s-a aflat sub ocupaţia trupelor germane despre care voi vorbi la timpul respectiv.
Câţiva ani s-a făcut trecerea peste Argeş pe un pod plutitor (un bac) ce aluneca sprijinit de două scripete metalice
mari, pe un cablu gros din mai multe fire de sârmă, de la un mal la latul, sau pe un pod de vase – întreţinut de
o unitate de pionieri.
Taxele care se încasau în anul 1919 de la cei care treceau cu bacul comunei, de pe un mal pe celălalt erau
următorele:
– de la o persoană cu piciorul 10 bani
– de la o persoană călare 25 bani
– de la o căruţă 50 bani
– da la o căruţă încărcată 1 leu.
În anul 1919 s-au realizat încasări de peste 7000 lei. în acea perioadă, oamenii bătrâni la leul românesc îi mai
spuneau şi franc.
Mai târziu recerea peste Argeş s-a făcut pe un pod de fier foarte puternic susţinut de trei picioare de beton,
cum nu mai fusese până atunci.
Proiectul podului de fier îi aparţine inginerului italian Riggiani Carol Marin – care mai apare în lucrare – şi
care în clasa a IV-a la liceu a fost coleg cu doctorul Ilie Cernea. Italianul Riggiani Carol Marin l-a botezat pe Marin
Miculescu, acum om în vârstă de 81 de ani, în anul 2008.
Acest pod a fost subvenţionat de Prefectura Judeţului Ilfov şi a costat 9.000.000 lei.
Podul de fier a început să fie construit în anii 1912-1913 realizându-se mai întâi cele trei picioare din beton
de către Inginerul H. Corve, construcţia având 4 bolţi şi 24 metri deschidere.
A fost dat în antrepriză societăţii „Astra“ Arad. Are o lungime totală de 117,25 metri şi a fost garantat pentru
o perioadă de 70 de ani, partea metalică, iar cea din beton – adică picioarele şi capetele pe care se sprijină a fost
garantată pe termen nelimitat.
În 1929 inginerii Pomponiu şi Muşat au instalat piesele metalice ale podului confecţionate la sediul societăţii
„Astra“ din Arad şi aduse la Olteniţa cu trenul.
Solid construit la înălţime peste apa râului, podul de peste Argeş a fost la vremea respectivă şi a rămas o frumoasă
realizare românească.
Podul confecţionat şi montat de societatea „Astra“ Arad a fost demontat, partea metalică, înainte de anul 1989,
cu ocazia lucrărilor prilejuite de Canalul Dunăre-Bucureşti şi se află de mai bine de 15 ani pe partea dreaptă a
şoselei Olteniţa-Chirnogi spre Moara „Dunărea“.
în locul podului metalic – care sunt convins că ar mai fi durat 10-20 de ani, a fost construit un pod mult mai
mare, mai lung şi mai înalt, cu mult faţă de nivelul apei, pentru ca în perspectivă pe Argeş, să se poată ciurcula cu
ambarcaţiuni care urmau să ajungă până la Bucureşti.
Din discuţii cu cei care mai erau pe şantier, a rezultat că în anul următor – respectiv în 1990 – era prevăzut ca
Ceauşescu să meargă cu vaporul până la Bucureşti, prin urmare lucrările se aflau într-un stadiu fizic avansat.
Dintr-o informaţie a unui inginer de la şantier, rezultă că deşi actualul pod este dat în funcţiune de mai bine
de 19 ani, pe care se circulă, date fiind unele lacune de ordin tehnic, acesta nu este încă recepţionat.
Din fotografiile alăturate, cititorul poate observa bariera Argeş, unde se încasau taxele, cum şi fotografii cu
podurile din lemn din diverşi ani şi ultimul pod metalic.