PĂDUREA CIORNULEASA-23 AUGUST 1944-LUPTE ÎNTRE UNITĂȚILE MILITARE ROMÂNE SI CELE GERMANE !


(Mărturii inedite necunoscute de nimeni, făcute de martor ocular care a luat parte activă la evenimentele
sângeroase petrecute în pădurea Ciornuleasa).
PETRE ŞTEFAN pensionar, fiul lui Gheroghe (Iorgu) şi al Elenei, născut
la 12 iulie 1923, în comuna Nana judeţul Ilfov (din 1982 Călăraşi) domiciliat
în Olteniţa, strada Dunărea nr. 78.
În luna aprilie 1944 era elev la şcoala de subofiţeri termen redus în regimentul „Aerotransmisiuni“, situat în strada „Drumul Sării“ cartierul Cotroceni
– Bucureşti, comandantul regimentului era colonelul Constantin Săvescu, iar
comandanţi de plutoane locotenenţii Emil Hosu, Furculiţă, Jareghi, Ciupagea,
Ciobanu şi alţii, pe care i-a uitat şi nu-i mai ţine minte întrucât de atunci au
trecut 60 de ani.
Începând cu data de 4 aprilie 1944, după primul bombardament angloamerican asupra capitalei, care a avut ca obiectiv Gara de Nord, atât din punct
de vedere economic cât şi sub raport psihologic, „Compania Şcoală“ din care
făcea parte a fost evacuată în comuna Dărăşti de Ilfov. La acea dată avea încă

ridicat moralul întrucât se vorbea în rândul armatei germane că Germania pregăteşte un element surpriză pe
care contează şi care va schimba cursul războiului. Şi erau tentaţi că creadă pentru că armata germană era o
maşină care încă funcţiona perfect, spunea Petre Ştefan.
Înainte de 4 aprilie 1944 şi în continuare până în jurul datei de 1 august 1944, instruirea în general se
făcea de către ofiţeri români, iar instruirea de specialitate cu privire la „RECUNOAŞTEREA AVIOANELOR
ŞI ÎNSUŞIRILE ASUPRA CUNOAŞTERII ŞI MÂNUIRII APARATELOR DE RADIO-DETECŢIE ŞI
TELEGRAFIE DE BORD“ se făcea de către ofiţeri germani specializaţi.
La 1 august 1944 Petre Ştefan a primit misiunea specială de a merge cu o corespondenţă la „Staţiunea
radio-detecţie“ ce se afla în pădurea Ciornoleasa, care purta denumirea oficială militară de „STAŢIA RADIODETECŢIE-LUICA“.
În jurul datei de 5 august 1944, toţi elevii din Compania de Radio-detecţie au fost repartizaţi câte 10-11
inşi la fiecare staţiune de radio-detecţie de pe malul Dunării, începând de la Corabia şi până la Mahmudia pe
malul Mării Negre.
Aceste staţii aveau în dotare aparatură specială şi îndeplinea rolul de a urmări şi înregistra avioanele care
decolau de la Fogia din Italia şi se îndreptau spre România, şi în funcţie de direcţie şi posibilităţi de detecţie,
se dădea prealarma şi la câteva minute alarma în Bucureşti şi în celelalte oraşe mai mari ale ţării.
Petre Ştefan împreună cu alţi 10 camarazi, din care şi-i aminteşte pe Constantin Sterescu, Victor Băcioiu,
Teodor Polexe din Budeşti, Ilie Manole, Vintilă Gaman, Gheorghe Ionescu, Constantin Grigorescu şi alţii, cu
toţii făceau de serviciu în schimburi la aparate, fiind puşi în subzistenţă germană. Pe lângă el şi camarazii lui,
deservirea aparatelor mai era asigurată de un număr suficient de fete românce care cunoşteau limba germană,
dar originare din Ardeal şi Bucovina.
În ziua de 24 august 1944, după ce cu o zi şi o noapte înainte nemţii erau foarte agitaţi, au ţinut o adunare
fulger pe la orele 17 şi după numai 4-5 minute, au început să tragă în militarii români, care nu aveau niciun
fel de mijloc de apărare, nici cel puţin baionete.
În prealabil nemţii arestase corpul de pază al aparatelor format din 20 de ostaşi români şi un ofiţer rezervist,
închizându-i într-o baracă de la poarta staţiunii, astfel că nemţii au tras aupra românilor oriunde se aflau. De
exemplu, pe Doru Polexe din Budeşti l-a împuşcat în plămâni în momentul în care a vrut să sară pe fereastră
din interiorul barăcii. Pe un altul numit Marin Mitu l-a împuşcat în stomac în momentul în care a ridicat braţele
în sus în semn că se predă şi care se afla la numai doi metri de Petre Ştefan printre buruienile înalte aflate
natural şi intenţionat în jurul barăcii pentru a o masca şi feri de vederea civililor curioşi.
Petre Ştefan, pitit într-un loc denivelat, mai jos, între buruieni, a fost şi el atins de un glonte între degetele
piciorului stâng, producându-i o rană uşor sângerând pe care a sesizat-o a doua zi, când se urcase în căruţa
unui om din comuna Curcani care mergea spre comuna Nana. Pe Gheorghe Ionescu l -a împuşcat în bazin şi a
murit la spitalul Colţea care apoi a fost evacuat la Budeşti. Pe fiecare dintre români, nemţii i-a urmărit ca
să-i lichideze. Astfel unui camarad de al lui Petre Ștefan, pe nume Ilie Manole, i-a trecut glonțul prin chipiu,
făcându-i o dâră arsă prin păr, fără ca să-i atingă măcar pielea capului. Pe alt camarad pe nume Constantin
Grigorescu – a avut noroc – că două gloanţe trase i-au trecut prin manta dar nu l-au nimerit.
Pe camaradul Victor Băcioiu l-a rănit la piciorul stâng prin porumburile din apropiere unde aceştia se ascunseseră. După felul în care au tras, nemţii au fost convinşi că l-au lichidat pe român apoi aceştia au procedat
la dinamitarea aparatelor, distrugându-le şi aruncându-le în aer.
Corpul de gardă despre care am arătat mai sus că fusese arestat de nemţi, a fost înconjurat cu instalaţie
de înaltă tensiune cu scopul de a-i lichida pe români prin incendiere, dar au avut noroc de cei doi prizonieri
ruşi pe care nemţii îi foloseau la servicii de salubritate.
Aceştia au profitat de faptul că nemţi erau prea ocupaţi şi chiar puşi pe petrecere de adio, au mers şi au
deconectat instalaţia de cablu electric şi astfel, toţi cei din corpul de gardă au scăpat nevătămaţi.
Petre Ştefan după ce a văzut că toţi românii au fost ameninţaţi cu moartea, lângă el zbătându-se camaradul
Mitu, a observat că nemţii, după ce au dinamitat, au plecat fiindu-le frică să nu fie pândiţi, la început a mers o
porţiune de loc târâş, pe burtă, iar apoi s-a sculat în picioare, şi aplecat, să fie cât mai puţin vizibil, a luat-o la
fugă printre rugi şi porumburile din pădure, în direcţia nord, spre punctul cunoscut de localnici sub numele de
la „Gheroghe Unguru“, pe unde se circulă de la Curcani spre „Moşia Ciornuleasa a colonelului Arghir“ şi spre
Valea Argovei, care pe atunci se numea Obileşti. La capitolul generalul Zorzor amintesc şi de colonelul Arghir.
Pe la orele 11 noaptea a ajuns la punctul „Gheorghe Unguru“, unde se afla o tabără, cum i se spunea la o
arie de treierat grâu cu o batoză de la Curcani. Pentru cei mai puţini avizaţi, respectiv pentru cei tineri, ca să

înţeleagă bine, arăt că în anul 1944 încă nu se înfiinţase la noi în ţară combinele de treierat.
De la arie, un om din comuna Curcani, tocmai pleca cu căruţa încărcată cu grâu spre Curcani, l-a luat şi
pe Petre Ştefan, stând pitit, ascuns, spre fundul căruţii, de frică să nu-l vadă vreun neamţ-.
A fost cea mai primejdioasă perioadă când nemţii, atât din ură pentru că-i trădase în mod neaşteptat şi nu
mai erau de partea lor, poate din ordin, din disperare, dar şi de frică, fiind încă înarmaţi şi având suficientă
muniţie asupra lor, trăgeau în orice militar român, fiindu-le teamă la rândul lor să nu fie prinşi de ruşi, vii,
care îi urmăreau insistent din urmă şi care îi împuşcau pe loc fără nici o altă formalitate.
Obiectivul lor era ca, pe cât posibil, să scape, în primul rând cu viaţă, să nu cadă pe mâna la ruşi pentru
că ştiau ce-i aştaptă, să se retragă spre Germania, să se întâlnească cu alte formaţiuni germane, să se replieze
şi să se grupeze, în speranţa de a mai opune rezistenţă, iar ca o problemă imediată, era să se retragă spre Olteniţa,
să forţeze Dunărea şi să treacă în Bulgaria. În fapt ei nu puteau face altceva decât să-şi prelungească agonia.
La acea dată Bulgaria încă nu întorsese armele împotriva Germaniei, acest lucru avea să-l facă şi ea cam
spre sfârşitul lunii septembrie 1944. Oricum, mai existau speranţe. De altfel Bulgaria nu întorsese încă armele
împotriva Germaniei pentru că, de fapt aceasta fusese cea care în 1940 – alături de Italia îi ceruse mareşalului
Ion Antonescu să grăbească operaţiunile pentru cedarea Cadrilaterului.
Petre Ştefan a ajuns pe la 1 noaptea la postul de jandarmi Curcani, unde şef de post, detaşat pentru o perioadă de timp, era plutonierul major Constantin Taloiu. Peste 28 de ani, adică în 1972, l-am cunoscut şi eu pe
nea Costică Taloiu pe când era şef de depozit, gestionar, produse finite la Fabrica de conserve Valea Roşie,
când, fiind inspector la bancă, aveam în control această întreprindere. Nea Costică Taloiu a locuit în Olteniţa
rurală pe șoseaua Bucureşti-Olteniţa, după evenimentele din decembrie 1989, îi spune Bulevardul „22 Decembrie 1989“ nr. 50. A murit în anul 1999 la vârsta de 84 de ani. Are un băiat Petre Taloiu, pensionar, fost
impegat de mişcare la staţia CFR Olteniţa, în vârstă de 61 de ani în anul 2002.
De la postul de jandarmi Curcani, Petre Ştefan a dat telefon la Olteniţa, a vorbit cu un colonel, comandantul garnizoanei Olteniţa, raportându-i cele ce se întâmplase cu ei şi cu nemţii în Pădurea Ciornuleasa.
Colonelul i-a spus că a luat măsuri şi că a trimis o unitate de artilerie grănicerească ce se află pe la Spanţov,
să-i urmărească şi să-i prindă pe nemţi.
Ulterior Petre Ştefan mi-a spus că a aflat că au avut loc ceva lupte în Ostrovul de pe Dunăre, iar cei care
au fost prinşi au fost luaţi prizonieri şi duşi într-o magazie foarte mare de scânduri, făcută de nemţi prin anii
1941-1942, la Gara CFR Olteniţa, viziavi de actualul stadion de fotbal, lângă baza de recepţie pentru cereale,
folosită atunci o perioadă de timp drept lagăr. În anul 2002 acea magazie mai exista însă fiind neîngrijită s-a
deteriorat, în special după evenimentele din decembrie 1989, când spoitorii au început, să fure scânduri, bucată
cu bucată, până au terminat-o.
Prin anul 1941 am văzut cum şi când se construiau acele magazii de dimensiuni impresionante, în care
aveau loc şi se depozitau sute de vagoane de cereale, printre ele existând atunci şi cale ferată. La aceste magazii,
au lucrat sub supravegherea nemţilor prizonieri sârbi şi rus. Am văzut cum scânduri groase, mai bine zis dulapi,
groşi şi laţi, ca de altfel întregul material folosit, înainte de a fi pus în operă, era ţinut câteva zile în nişte bazine
pline cu catran – sau aşa ceva – cu care se impregna şi tocmai datorită acestui procedeu tehnologic folosit,
magaziile au rezistat destul de mult intemperiilor. Ne convine sau nu, trebuie recunoscut că tot ce au construit
nemţii a fost util, de calitate şi rezistent, încât a durat mai mult decât blocurile construite mult mai târziu. De
asemeni armata germană a fost instruită şi disciplinată şi a funcţionat ca un mecanism perfect până în momentul
în care românii au întors armele împotriva lor.
Petre Ştefan a ajuns acasă la el în comuna Nana, potrivit spuselor sale – în dimineaţa zilei de 26 august
1944, găsind-o numai pe mama lui, întrucât tatăl său, disperat, plecase cu căruţa la „Staţiunea Pădurea
Ciornuleasa“, după el, şi trimisese vorbă acasă printr-un om, că e în viaţă, acesta însă nu s-a dus să le spună.
Lumea scornise tot felul de variante, circulau zvonuri că nemţii i-ar fi lichidat pe toţi, aşa că tatăl său, în
disperarea lui a plecat după el.
După o discuţie scurtă cu mama sa, Petre Ştefan a convins-o să-l lase să plece după tatăl său, pentru că
acum, lui îi era frică să nu se întâmple ceva cu tatăl său. Nemţii, intraţi în degingoladă, în starea lor disperată
de a supravieţui cu orice preţ, fie în grupuri, fie pe cont propriu, în funcţie de împrejurare, se ascundeau în lanurile de porumb, sau pur şi simplu ieşeau la drumul mare după mâncare, majoritatea încă posedau arme asupra
lor, aşa că încă prezentau pericol, imprevizibil, la tot pasul.
Ulterior aveam să aflu – spune Petre Ştefan – că tatăl său, ajuns în Pădurea Ciornuleasa, avea să asiste la

dezgroparea unor camarazi ai lui, Marin Mitu şi Tudor Polexe, crezând că e şi el în groapa în care i-a înmormntat nemţii pe cei împuşcaţi, înainte de a incendia baraca. S-a dedus că în momentul înmormântării Marin
Mitu, încă nu murise, întrucât s-a observat că a mai respirat prin cearceaful în care a fost înfăşurat, având praf
la nas.
În centrul comunei Nana începuse să sosească trupe motorizate, având drept obiectiv, urmărirea şi
prinderea nemţilor. Petre Ştefan s-a prezentat unui ofiţer care era cu o maşină încărcată cu nemţi şi raportândui situaţia de la „Staţiunea Pădurea Ciornuleasa“, acesta a fost de acord cu cele propuse de Petre Ştefan cu
privire la urmărirea nemţilor.
Întorcându-se spre pădure, înainte de satul „Valea Stânii“, Petre Ştefan s-a întâlnit cu tatăl său, care se întorcea acasă cu căruţa, supărat că nu-şi găsise fiul, nici viu nici mort. Este uşor de înţeles câtă bucurie a fost
pe amândoi când s-au întâlnit teferi, întorcându-se acasă împreună.
A doua zi, Petre Ştefan a plecat cu mama lui Polexe din Budeşti la pădurea Ciornoleasa, de unde au luat
cadavrul acestuia pe care l-au adus în comuna sa natală Fundeni-Frunzăneşti. Au fost prezenţi la înmormântare
camarazii Constantin Sterescu, Ilie Manole şi o grupă care a prezentat onorul din partea companiei lor.
În urma înmormântării celor doi, Marin Mitu şi Teodor Polexe, Petre Ştefan cu ceilalţi camarazi rămaşi
în viaţă, s-au prezentat la unitate unde, la început comandantul de companie i-a asigurat că vor merge la Olteniţa
spre a-i prinde şi recunoaşte pe nemţii care au tras în ei la Ciornoleasa, să-i omoare, dar după aceea ordinul sa contramandat întrucât s-a spus că nemţii sunt consideraţi prizonieri de război şi trebuie trataţi ca atare.
De atunci din 1944 şi până în anul 2003, au trecut 59 de ani, iar Petre Ştefan se întreabă şi acum de ce
nemţii au avut cu ei un asemenea comportament, întrucât în puţinele zile cât au fost cu românii, aceştia i-au
omenit, cum se spune. I-au dus la ei acasă, le-a dat pui fripţi, plăcintă băuturi şi chiar i-a dus la nişte nunţi la
Valea Roşie, la Chiselet şi la Spanţov. Petre Ştefan recunoaşte că dacă nu erau avertizaţi de fetele de care am
amintit mai sus care deserveau aparatura, toţi militarii ar fi fost morţi, datorită răzbunării unui subofiţer şi unui
ostaş german, întrucât numai aceştia doi au tras hotărâţi să-i lichideze.
Am discutat cu Petre Ştefan şi i-am explicat, că – cu toate că sunt român – poziţia ca şi reacţia nemţilor
nu putea fi alta, din moment ce, dintr-o dată, nemţii, din amici, ne-au devenit inamici.
COMPONENŢA GRUPEI DE 11 ELEVI TERMEN REDUS CARE AU FOST REPARTIZAŢI LA
„STAŢIUNEA – PĂDUREA CIORNULEASA“.
(aceasta era situaţia în anul 2003)
1. Petre Ştefan, din comuna Nana, în viaţă.
2. Sterescu Constantin, din Bucureşti, în viaţă.
3. Manole Ilie, Bucureşti (invalid de atunci) în viaţă.
4. Găman Vintilă din comuna Afumaţi, în viaţă.
5. Panea Mircea Arbore, Bucureşti, în viaţă.
6. Vrânceanu Marin, Bucureşti, probabil înviaţă (nu era sigur).
7. Grigorescu Constantin, comuna Gologanu, judeţul Buzău, nu mai ştie de mult, despre el nimic.
8. Polexe Tudor, Fundeni-Frunzăneşti, decedat atunci la Ciornoleasa.
9. Băcioiu Victor, Bucureşti, deşi a scăpat atunci cu viaţa, totuşi a murit la cutremurul din 4 martie 1977.
10.Ionescu Gheorghe, comuna Gologanu, judeţul Buzău, decedat atunci în pădurea Ciornoleasa.
11.Mitru Marin comuna Valea Argovei, judeţul Ilfov, decedat atunci în august 1944 în pădurea Ciornoleasa.
OBSERVAŢII PERSONALE
a) O serie întreagă de date din prezenta relatare, corespund şi se coroborează cu cele cunoscute de mine,
înscrise în „Registrul istoric“ aflat la Căpitănia portului Olteniţa, în jurul datei de 23 august 1944, pe care
l-am consultat.
b) Mulţumesc domnului Petre Ştefan pentru aceste date şi informaţii autentice, cu caracter unic. Nu aş fi
crezut vreodată să după 59 de ani, aş mai putea să aflu de la un martor ocular, ce s-a întâmlat în pădurea
Ciornuleasa pe timpul nemţilor, în jurul datei de 23 august 1944, când România a întors armele împotriva
Germaniei.
c) Nu credeam că în anul 1944, puteau să existe aparate atât de perfecţionate prin intermediul cărora să

se poată observa mometul în care avioanele anglo-americane decolau din Italia şi direcţia spre care acestea se
pot îndrepta.
d) Nu am de unde să ştiu dacă italienii şi anglo-americanii, cunoşteau că noi românii, împreună cu nemţii
puteam să observăm şi să detectăm avioanele lor chiar din momentul în care decolau din Italia.
e) Nu mi-aş fi putut închipui că mai sunt înviaţă oameni care au participat la asemenea evenimente care,
iată au devenit istorie şi, mai mult decât atât, cred că nimeni nu a avut cunoştinţă de ceea ce s-a putut întâmpla
atunci la Ciornuleasa.
f) În partea de sud-est a pădurii Ciornuleasa, tatăl meu a avut o suprafaţă de 5 hectare de pământ, foarte
fertil, vecin cu terenul nostru fiind tatăl lui Șerban Gherghe din Ulmeni, cunoscut de ulmeneni sub porecla de
Ciugulitu, pe direcţia moşiei lui Mitică Deculescu care avea aici peste 170 de hectare, dacă ţin eu bine minte.
Pământul ni l-a lucrat în dijmă Dobre Brighilă din Ulmeni, iar din copiii acestuia mai trăieşte un băiat acum
de 80 de ani, pe care îl cheamă Marin Brighilă, iar pe soţia sa (poreclită Cocoana). Mergeam cu tatăl meu cu
căruţa, cu leagăn, aveam o iapă care se numea Surica avea o culoare gri – şi avea pe pielea ei un fel de forme
rotunde ca banii, unele mai închise şi altele mai deschise. Cu timpul, cu cotele, cu impozitele şi toate nenorocirile care au urmat aduse de regimul comunist, nu a mai putut ţine calul şi căruţa – care de fapt erau numai
pentru plimbare – astfel că la locul nostru mergeam cu trenul, – tatăl meu fiind impegat – vorbea cu mecanicul
de locomotivă, îi făcea semn şi înainte de a ajunge trenul la halta Valea Roşie, oprea şi ne dădeam jos. De
acolo ne aştepta o căruţă şi mergeam până la loc.
Ţin minte însă că pădurea era straşnic păzită şi nu avea voie să se apropie nimeni, paza fiind asigurată cu
sentinele germane. Apoi a venit colectivizarea, ne-a luat pământul şi am terminat cu dusul la pădure.
g )Pentru mine surpriza a fost imensă pentru că până la 1 iulie 1990 când am ieşit la pensie, mai bine de
30 de ani, în calitate de inspector de bancă, am avut repartizat pentru control G.A.S. Chirnogi şi mai apoi
G.A.S. Olteniţa, unde Petre Ştefan, agronom capabil, de valoare, a funcţionat ca şef de secţie de fermă etc.,
fără să-mi spună vreodată despre aceste evenimente, deşi a avut şi am avut ocazia. Am rămas surprins cum a
putut să păstreze aceste secrete atâtea decenii.
Dar şi după evenimentele din decembrie 1989, au mai trecut alți 13 ani, după care cu totul întâmplător
am aflat despre acestre lucruri şi iată cum:
Era prin vara anului 2002. Ducându-mă să cumpăr cafea de la chioşc de vizavi de Bancă (B.C.R.) m-am
întâlnit cu dr. Ilie Cernea. Începuse să poarte baston. L-am întrebat unde se duce şi mi-a spus la CEC pentru
că dânsul stabilise ca pensia să-i fie virată la CEC şi de acolo să-şi ia cât şi când îi trebuie. Şi-mi zice: „Hai,
nu mergi cu mine?“ Fără să stau pe gânduri i-am spus: „Da! Însă dacă este lume multă
de regulă era coadă – nu stau.“ Şi în adevăr Sandu Măcău, directorul de la CEC pe care-l cunosc – deşi era
lume a intervenit şi am scăpat repede.
Apoi am luat-o spre piaţă. Nu ştiu cum a venit vorba, însă doctorul Cernea mă întreabă: ”Ai idee, cam ce
ne-o da anul acesta pentru pământ cei de la I.A.S.?” doctorul Cernea era arondat cu pământul la I.A.S. Chirnogi.
Iată că ne întâlnim cu Petre Ştefan. Dânşii se cunoşteau de mult. De altfel lucraseră împreună la G.A.S. Olteniţa,
când aceasta avea sediul administrativ la regiment şi când şi doamna Cernea fusese salariată, mai precis casieră.
Petre Ştefan, ne întreabă: despre ce discutaţi? Dr. Cernea îi răspunde: despre pământ. Unde aveţi pământul,
întreabă Petre Ştefan? Doctorul îi spune; pământul meu de la tata este la Valea Roșie, dar ăştia m-au dat la
Chirnogi. Apoi tot doctorul continuă, întrebându-l pe Petre Ştefan – cam în zeflemea – , ai ideie unde este Valea
Roşie? Cum să nu! răspunde Petre Ştefan, la Ciornuleasa, unde era să-mi dau duhul, era să fiu împuşcat!
Doctorul îl întreabă: ce-ai căutat acolo? Acolo se ducea numai Ceauşescu la vânătoare. Ei bine, eu am fost
înaintea lui, îi răspunde Petre Ştefan; acolo era să ne împuşte nemţii în1944. Această ultimă afirmaţie, mie
mi-a atras atenţia.
Atunci doctorul adresându-se spre mine zice: Uite, eu ţi-am explicat cum am venit cu caii de la Cotul
Donului şi mai înainte i-am spus că eu am fost printre ultimii care am părăsit Silistra cu ocazia cedării
Cadrilaterului în 1940. Petre Ştefan să-ţi spună ce i s-a întâmplat la Ciornuleasa. Răbdarea doctorului Cernea
totdeauna era limitată. Mă învăţasem cu felul său de a fi. Tot dânsul a venit cu propunerea: Petre, aşa în picioare,
nu se poate discuta mare lucru. Te duci acasă stai liniştit şi aşterni pe hârtie, tot ce ţi s-a întâmplat, atât cât îţi
mai aduci aminte, pentru că de atunci au trecut atâţia ani. Peste o săptămână te întâlnești cu el şi-i dai hârtia.
El o citeşte şi dacă nu e lămurit sau nu înţelege ceva te mai întreabă. Dar îți spun de pe acum, să fii sigur că o
să te mai descoase cu întrebări. Apoi îi zice: ai auzit de proverbul acela care spune că „bună ziua ţi-am dat
belea mi-am căpătat?“ aşa e el! îi zise arătând spre mine. Pe mine mă interoghează de ani de zile. Nu m-am

plictisit. Și chiar îmi place să mă întrebe.
Apoi doctorul pe un ton mai serios îi spune: Petre, te rog şi eu, caută pe cât posibil, să nu-ţi scape nimic,
pentru că nimeni nu mai ştie ce ştii tu şi prin ce ai trecut la pădurea Ciornuleasa. Apoi Petre Ştefan a luat-o
spre casă iar eu cu doctorul spre grădina publică.
După câteva secunde de linişte care se aşternuse între noi, doctorul îmi spune; vezi ai avut noroc cu mine,
aşa că te rog să mă conduci până acasă, ceea ce de fapt am şi făcut. M-a invitat să intru, însă, m -am întors de
la parc. Deja întârziasem prea mult.
Pe drum, mergeam şi mă gândeam, oare ce mi-o scrie nea Petre Ştefan?…
La mai puţin de o săptămână, m-am trezit acasă cu Petre Ştefan. Domnul Paulică, ţi-am adus descrierea.
Am căutat pe cât posibil să mă ţin de cuvânt, dacă nu – râzând zice – dau de dracu cu doctoru’. L-am invitat în
curte şi am stat la o masă.
Pe moment mi-a venit ideea şi – pentru că puteam să citesc şi după ce pleacă el – l-am rugat să-mi
povestească şi aşa a făcut. Mi-a descris cu lux de amănunte o serie de lucruri şi date care m-au uimit şi care
deja deveniseră istorie. Nu-mi venea să cred ce auzeam – După aproape o oră, conchide, există Dumnezeu şi
eu i-am confirmat şi am subscris la afirmaţia lui, numai că el când a spus aşa, se referea la faptul că a scăpat
cu viaţă, iar eu, că am aflat despre evenimentele din Pădurea Ciornuleasa, care altfel ar fi rămas necunoscute
pentru totdeauna. Ceea ce mi-a spus el nu mai știe nimeni.
Pe această cale îi aduc lui Petre Ştefan mulţumirile mele şi în egală măsură doctorului Ilie Cernea care,
nu odată, în diverse împrejurări a insistat pentru obţinerea unor date care, altfel, aveau soarta de a rămâne necunoscute pentru totdeauna.
Tocmai de aceea, pentru caracter, onestitate şi sinceritate n-am să-l uit pe doctorul Cernea atâta timp cât
voi exista şi eu, iar prin ceea ce scriu, vom rămâne, amândoi, în memoria oamenilor poate o perioadă mai mare
de timp, întrucât la întocmirea acestei lucrări sprijinul lui mi-a fost de un real folos şi pot spune hotărâtor. Îmi
cer scuze cititorului însă, în lucrare, vor apare mai multe capitole care vor avea o asemenea încheiere, de mulţumire. Prin urmare, nu va fi vorba de o eroare ci de o intenţie bine cugetată.
N.B. Taloi Constantin, născut la 15 decembrie 1915 şi decedat la 6 sept. 1999. Domiciliul: Bulavardul
„22 Decembrie 1989“ nr.50A.
Asociaţia Cadrelor Militare de Rezervă şi în Retragere nr. 181/4.I.1999.                                                                       EXTRASE LITERARE DIN VOL-MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !

Error