OLTENITA-Parfumul anilor de altadata-ÎNTRE ORIENT ŞI CAPITALĂ !

Prin poziţia sa geografică, Olteniţa de altădată, se găsea la o răspântie foarte ciudată, la întretăierea a două
lumi deosebite; pe de o parte lumea orientală cu fatalismul şi cu visarea ei, pe de altă parte, modernismul apusean
care se infiltrează energic în fiinţa noastră. Situaţia era cu atât mai critică, cu cât mă gândeam că aici se
adaptează mai mult formele civilizaţiei apusene şi se acoperă cu ele formele vieţii orientale.
Procesul unei modernizări complete probabil că se va săvârşi cu mult mai târziu, în măsura în care nu vor
apare evenimente sau cauze care să-l împiedice.
Populaţia olteniţeană, chiar dacă nu o mărturisea totdeauna, a fost adânc pătrunsă de credinţa în destin, în
fatalitate. Adeseori auzeai: „Ce-ţi e scris, în frunte-ţi e pus“ sau „aşa i-a fost dat“, „aşa i-a fost destinul“, „ceo
fi, o fi“ etc.
Mai demult şi chiar până în zilele noastre, se credea că ielele – un fel de fiinţe imaginare din mitologia
populară românească – deapănă la naşterea copilului întregul său viitor. Se credea în lecuirea prin descântece
la babe sau la vraci, din care cauză, de multe ori, oamenii nu se îngrijau serios de un tratament prescris de
doctor.
Tot o formă a influenţei orientale era viaţa intensă de cafenea. Negustorii, mai cu seamă, simţeau o deosebită
plăcere când îşi pironeau greutatea trupului pe scaunele vreunei cafenele, sorbind cu nepăsare o cafea
neagră turcească şi se desfătau urmărind, cu privirile molatice, rotocoalele neînţelese ale fumului de ţigară.
Stăteau ore întregi nemişcaţi. Numai uneori erau obligaţi să mânuiască zarurile la table sau cărţile de joc la
masa verde.
In aşa-zisa „viaţă mare“, nopţile albe erau foarte dese. O altă atitudine des întâlnită la negustorii noştri de
altă dată, era şi aceea de a încăleca pe un scun în faţa prăvăliei, în aşa fel încât să-şi sprijine braţele pe rezemătoare
iar bărbia să o prindă între mâini.
Oricât de vioi şi repede încerca să devină ritmul vieţii noi, totuşi se păstra tempoul lenevos şi greoi al
unei vieţi aplecate spre reverie. Era în deobşte o viaţă de cafenea mai mult turcească decât grecească, cu toate
că, dacă stau să mă gândesc bine, numeric, pe timpuri, grecii îi depăşeau pe turci, în Olteniţa. Chiar meteahma
bacşişului era si a rămas o apucătură orientală în viaţa noastră publică, chiar dacă mai târziu, i-am dat altă denumire.
Un amănunt pitoresc din viaţa particulară mai era şi obiceiul pe care îl aveau unii olteniţeni, înainte de
război, şi anume acela de a mesteca în gură în timpul liber „sacâz“.
De fapt obiceiul cu mestecatul n-a dispărut nici în zilele noastre, dar nu la bătrâni, ci la copii, care mestecă
aşa/zisul „orbit“, „cingo“ etc.
Apucături orientale în stil modern şi apucături în stil oriental, erau cam acelaşi lucru la noi.
Cu puţin înainte de primul război mondial, am observant din unele fotografii de epocă, cum umbrarele
din faţa magazinelor de tot felul – de manufactură, de fierărie, încălţăminte, veselă, tacâmuri, etc – erau albe,
dungate cu albastru, iar altele erau galbene – astfel că strada mare – cum s-a numit dintotdeauna strada principală
– în dimineţile de vară, aveau un aspect de iarmaroc turcesc.
Cu firmele scrise cu litere asimetrice, suspendate la loc cât mai vizibil în dreptul prăvăliilor pentru reclamă,
cărora negustorii-patroni, în dorinţa lor de emancipare comercială au început să le numească pompos, magazine,
cu mărfuri scoase convingător, la vedere pe trotuar proptite de obloane, strada mare de altă dată în care pulsa
viaţa comercială a oraşului, nu se deosebea prea mult de aglomeratul şi sufocantul Lipscani din Bucureşti, de
acum 6-7 decenii.
O populaţie olteniţeană preponderent română, dar de naţionalităţi diferite, specifică totuşi balcanilor, ca:
turci, armeni, greci, evrei, bulgari şi nelipsiţii ţigani de toate speciile; spoitori, lăutari, lăieţi, lingurari, bivolari,
argintari – amestecată cu ţăranii veniţi din comunele învecinate, îmbrăcaţi în materiale ţesute în casă manual
la război pe timp de iarnă, în aba, o forfotă continuă cu oameni, grăbiţi – cu sau fără motiv – tineri şi bătrâni,
femei şi bărbaţi, oferea imaginea unui mozaic social plăcut.
Aflaţi pe aceste meleaguri din vremuri de demult, timpul i-a obligat şi viaţa le-a impus, să comunice între
ei, să convieţuiască, şi trăind la un loc, să se aibă bine, pentru că aici s-au pomenit de când sunt.
7
Ca dovada, aş da doar câteva exemple; grecii au avut şcoala lor, prin urmare au fost numeroşi şi au avut
şi putere economică, evreii au avut biserică, urmele acesteia ca nişte relicve existând târziu. Iar cele mai convingătoare
urme ce nu pot fi contestate, sunt stâlpii de piatră, din marmură, crucile şi mormintele impunătoare
din cimitir.
Până la primul război mondial, turcii aveau un loc separat al lor în cimitir, iar evreii încă au cimitir separat
în partea de est a cimitirului nostru, chiar dacă este părăsit.
Fesurile şi turbanele de turci s-au costumele ermetice ale cadânelor de altădată, e drept că erau puţine la
număr şi pe cale de dispariţie, fiind asimilate de populaţia autohtonă, înainte şi chiar după primul război mondial,
persistau cu disperare în a-şi menţine portul specific şi obiceiurile tradiţionale care-i deosebeau de ceilalţi.
Chiar înainte de anul 1930, după unele statistici ale vremii, în Olteniţa mai există meseria de şalvaragiu,
adică croitor specializat în confecţionarea de şalvari – pantaloni largi, făcuţi după un model anume – purtaţi de
turcii bătrâni neemancipaţi.
De altfel, în privinţa emancipării, cu turcii a avut mult de tras chiar mentorul lor care i-a revolu ţionat, şi
anume Kemal Ataturk.
La Olteniţa şi turcii aveau mici prăvălioare în care vindeau tot felul de bomboane, dulciuri, gigibigi, denumite
generic acadele, alviţă, halva, îngheţată, susan, cafea şi nelipsita bragă în care erau neîntrecuţi. Braga
era o băutură răcoritoare cu gust acrişor şi miros specifi, preparată din făină de mei, de secară şi chiar de porumb.
Era bună şi foarte ieftină. Mult timp şi chiar în zilele noastre, cu ea se făcea comparaţia la preţul altor
produse, devenind proverbială precum zicala: „ieftin ca braga“. Braga se vindea de către turci şi pe stradă.
Purtau în spate un vas prelung de formă cilindrică de vreo 20 de litri, la un cap mai larg iar la celălalt mai
îngust, prins de umeri cu nişte curele ca bretelele şi când îi ceream un pahar, acesta se apleca spre în faţă şi
braga curgea printr-un orificiu. Şi îngheţată vindeau pe stradă.
Ultimul turc în Olteniţa care a avut prăvălie cu acadele şi bragagerie a fost un bătrân, foarte cumsecade,
pe care îl chema Ali Izetovici, era cunoscut de toţi olteniţenii. Avea prăvălia exact unde este acum complexul
comercial de lângă restaurantul „Modern“.
In altă ordine de idei, instrumental musical cel mai preferat care cânta zilnic în cârciumi şi cafenea era
armonica, înaintaşul acordeonului din zilele noastre. Sunetele ei melodice corespundeau atitudinii de visare a
populaţiei.
Au existat şi turci care cântau cu flaşneta şi care cu timpul au dispărut, aceasta apărând numai pe timpul
bâlciului. Mai târziu au apărut patefonul şi gramofonul. De când a apărut patefonul s-a schimbat doar instrumentul,
pentru că în general, în materie de cântece preferinţele erau aceleaşi, repertoriul rămânând neschimbat.
Plăcile de patefon denunţau spiritul şi gustul olteniţenilor. Erau preferate cântecele de mahala, cântecele
ruseşti şi chiar cele turceşti.
Caterinca în oraş, cum spuneam mai sus, cu ocazia bâlciului, producea un neastâmpăr inexplicabil, chiar
greu de înţeles în mintea celor care o ascultau. Melodia ei, aprte, tainică, pare o chemare din altă lume. Melancolia
acelei flaşnete – pentru că despre ea este vorba – schimba faţa multora şi parcă producea o stare de întristare,
de cutremurare.O caterincă pe străzile Olteniţei însemna întotdeauna un eveniment impresionant; copii
se ţineau după ea şi o urmăreau pe stradă, femeile ieşeau la porţi să o asculte, iar bărbaţii se opreau în loc,
parcă reculegându-se.
Nu ştiu în ce măsură am reuşit, însă intenţia mea a fost să-l introduc pe cititor din generaţia de azi, în atmosfera
acelor ani îndepărtaţi peste care se aşterne mereu uitarea.