OLTENITA-IMAGINI ALE ORAŞULUI PATRIARHAL DIN TIMPUL INTERBELIC !

http://www.radioexpert.net/radio-romania-live-radio-station/487/radio-oltenița/oltenița/romania/?fbclid=IwAR3U9JgKnzWu83oM1_MqZmFKmxyl-HZ-ZA4ckbN7lHGDgND3Dr7tGhjrnDkDatorită acestei fotografii color în realitate putem avea o frescă a imaginii Olteniţei de altădată. Cu caracter
de vedere-felicitare-suvenire, chiar pe fotografie, scrie: „VEDERE DIN OLTENIŢA, STRADA CAROL I“.
Această fotografie-vedere surprinde o panoramă a unei porţiuni din strada mare a oraşului, un fel de Lipscani
al Bucureştiului, în urmă cu mai bine de un secol, când aceasta se numea Carol I, denumire pe care a purtat-o cu
demnitate istorică, până la venirea la putere a regimului comunist, impus după numele liderului comunist Gheorghe
Gheorghiu-Dej, deşi se afla în viaţă. Nu exista nici un fel de maşină. Cel mai evoluat, confortabil, sănătos şi luxos
mijloc de transport era trăsura trasă de doi cai vara şi sania iarna.
Ca mijloace de transport existau: carul tras de boi, de vaci, de bivoli sau de bivoliţe şi căruţa, camionul, docarul,
faitonul, şareta şi eventual cotiga, trase de cai, catâri sau măgari, după caz şi după posibilitate.
Am menţionat mai sus, trăsura trasă de doi cai, pentru că, de exemplu Mitică Deculescu care avea moşie în
partea de nord a comunei Ulmeni, venea la oraş cu trăsura trasă de patru cai, care, aproape că zbura.
în materie de circulaţie, chiar dacă era strada mare, nu era nici un fel de restricţie, decât, în măsura în care este
posibil, să nu facă gunoi. Nu exista restricţie pentru că nici nu era necesară. De altfel nu avea cine să urmărească
acest lucru întrucât nu exista poliţie rutieră. Nu se dădea număr de înmatriculare la nimic. Mai târziu, după câţiva
ani, primăria dădea număr la biciclete, care erau destul de puţine.
Fotografia este făcută dinspre nord spre sud, adică dinspre rezervorul – castelul de apă, spre centru. în partea
dreaptă a fotografiei, se vede pe viu, concret, cum se făcea comerţul cu un secol în urmă. Prăvăliile aveau deschise
obloanele, toată ziua, cât era lumină, nu exista un program anume, iar marfa şi articolele de vânzare erau expuse
direct pe trotuar sau agăţate de pereţi şi obloane, oricum, numai să fie cât mai mult expuse la vederea cumpărătorului; butoaie, doniţe, mertici, ciubere, duble pentru măsurat cereale, coşuri de nuiele, ciururi pentru cernut făină
şi mălai, căldări, vase, hamuri, ciururi pentru făcut floricele, îmbrăcăminte, încălţăminte, frânghii, vopsele, unelte
pentru meşteşugari, şi multe altele. În faţa prăvăliei din fotografie, se află o trăsură cu doi cai, unul alb şi unul
maron, pe partea dreaptă, deci invers sensului de mers normal.
În faţa prăvăliei exista şi un fel de coviltir-prelată, care ţinea adăpost împotriva ploii şi totodată ferea marfa
de soare. Nu exista nici condică de sugestii pentru că negustorii nu doreau ca să fie clienţii nemulţumiţi.   În plan mai îndepărtat, pe colţul format de intersecţia actualei străzi Nicolae Bălcescu cu strada mare – Argeş
– sunt următoarele clădiri; de la nord spre sud; Casele lui Nae Mandache, ale lui Alexandru Creţu, ale lui Coman
şi ale lui Gheorghe Creţu. Prima care are un fel de ceardac ascuţit – gotic – a lui Nae Mandache. Acesta a fost
singurul negustor din Olteniţa care a avut, toţi băieţii cu studii superioare şi cu multă carte. Sora lui Nae Mandache
a fost soţia lui Alexandru Creţu cu care se învecina în partea de sud.
Iată băieţii lui Nae Mandache; Florian Mandache medic primar chirurg, profesor universitar doctor docent,
membru al Academiei Române, membru al Academiei Medicale, membru al mai multor instituţii de prestigiu de
profil din străinătate, omul cu cele mai înalte titluri academice din Olteniţa până în zilele noastre, motiv pentru
care în lucrare apare separat; Gheorghe Mandache farmacist, Ion Mandache inginer. A avut şi doua fete, Zamfira
şi Elena care nu au semănat cu fraţii lor.
Pe balcoanele din fier forjat care încă există – şi care probabil vor mai ţine încă un secol – scrie şi în zilele
noastre, anul în care au fost construite casele respective, trecute deja de un secol. Aceste clădiri, la parter au avut
magazine, iar la etaj a fost sediul O.C.L.M. – Organizaţia Locală Comercială Mixtă Olteniţa, care l-a avut director
pe Jurcă Ilie, bun prieten cu autorităţile locale şi în primul rând cu Iosin Nicolae fost prim secretar al oraşului
Olteniţa, care, practic – prin influenţa pe care o avea la vremea respectivă – l-a ocolit cu demolările.
Până la revoluţie, o serie de alimente de bază erau raţionalizate, un termen impropriu, dar care în fapt însemna
distribuirea alimentelor pe cartelă, iar separat de acestea, îmbrăcămintea mai scumpă şi mai de lux, aşa cum era
cazul cu hainele de piele, cu hainele de blană, care de asemeni era deficitară, se da numai pe sub mână cum se
spune, şi numai cu anumite aprobări. Aşa se proceda şi cu o serie de bunuri de uz gospodăresc; maşini de gaz,
frigidere, aragaze, etc.situaţia fiind similară şi cu anumite covoare, carpete, etc.
În atari împrejurări, importanţa directorului Jurcă Ilie era covârşitoare, deoarece practic, de aprobările date de
el depindeau materialele de mai sus.
De altfel, în ziua de 22 decembrie 1989, la revoluţie, au fost destui care cereau să se ducă la arhicunoscutl depozit I.C.R.A. (Intreprinderea Comerţului cu Ridicata de produse Alimentare) unde ştiau că are alimente deficitare,
de uz general, însă, graţie lui Virgil Mitroi şi altora, s-a reuşit a se face imposibilă devalizarea depozitului care ar
fi periclitat aprovizionarea oraşului cu alimente de primă necesitate.
Revenind la clădirea lui Nae Mandache, doctorul Ilie Cernea, cu ocazia deselor noastre plimbări prin oraş, în
vederea documentării mele pentru lucrarea de monografie, mi-a spus că în acea clădire, la etaj şi-a început clasa Ia de gimnaziu, când fratele său mai mare, profesorul doctorand de mai târziu Marin Cernea, profesor de filozofie
şi limbă germană, pe care şi eu l-am avut profesor, era elev în clasa a IV-a a şcolii care, încă se numea gimnaziu,
fiind în curs de a deveni liceu.
Apoi întorcându-ne pe partea dreaptă; pe colţul de vizavi a casei lui Nae Mandache, era casa lui Tilică Turcu,
la parter avea un mare magazin de manufactură iar la etaj, locuinţă. Apoi spre rezervorul- castelul de apă, deci spre
nord, era magazinul de încălţăminte şi cizmărie, de damă şi bărbăteşti, pentru toate vârstele şi toate buzunarele, ale
lui Mihalache Buzilă asociat cu Nae Creţu. Avea 27 de lucrători şi ucenici. De exemplu, lucra cizme negre şi maron
pentru Regimentul 4 Călăraşi. Din cei care au lucrat la Mihalache Buzilă, mai sunt în viaţă Costică Pătraşcu care
pe atunci era uceni, acum în vârstă de peste 70 de ani şi fratele său cel mai mare Ion Pătraşcu, pe atunci lucrător,
în vârstă de peste 87 de ani.
Nae Creţu, care a fost asociat cu Mihalache Buzilă, a decedat de tânăr, în anul 1938, fiind bolnav de T.B.C.
După magazinul lui Mihalache Buzilă, – tot spre nord – urma Anton Apostolescu, arhicunoscut de olteniţeni
sub porecla de Anton Brutaru întrucât avea brutărie. îl ţin minte că era un om mărunt, gras cu mustaţă, frumos,
cumsecade şi veşnic râzând. Era renumit în făcutul plăcintelor. Avea o buturugă mare pe care întindea foile de
plăcintă. Soţia lui era o femeie grasă – tot ca el – o chema Florica. A avut o fată Marolica şi doi băieţi. Unul a fost
medic veterinar, nu mai ţin minte cum îl chema, iar celălalt Vasile Apostolescu a lucrat la bancă la Bucureşti.
După prăvălia lui Anton Apostolescu – Brutaru, era prăvălia lui Cristea Cuţitaru, care era profilat pe veselă –
oale de toate dimensiunile şi culorile, farfurii, tacâmuri etc.
Urma o prăvălie cu mărunţişuri a lui Gheorghe Olbu.
În continuare, Nae Creţu – cel de mai sus care a fost asociat cu Mihalache Buzilă – a avut o prăvălie de cismărie
un timp, pe care mai târziu a închis-o că nu da randament.
După prăvălia lui Nae Creţu, tot spre nord, era un mare magazin de manufactură al lui Alexandru Neagu, unul
din marii negustori ai oraşului care se respectă, întâlnindu-se periodic, la diverse restaurante şi stând la şuetă cu
negustorii mai avuţi ai oraşului.Practica şi avea pasiunea pentru jocurile de noroc, cu precădere table şi cărţi. A
avut trei fete, care la vremea lor au fost practic cele mai frumoase din oraş. Una din ele a fost soţia unui alt om avut
din oraş numit Chimon Bobuleţ care avea foarte mult pământ. Chimon Bobuleţ a fost socrul lui Nicu Nicolae care
a fost mai întâi contabil şef la Banca de stat, iar de prin anii 1970, contabil şef la fabrica de Conserve Valea Roşie  de unde a ieşit la pensie.
Apoi a existat o cârciumă a lui Alexandru Ionescu tatăl lui Barbu Ionescu cel care a înfiinţat şi a fost primul
director al Muzeului de Arheologie din Olteniţa.
Ultimul magazin de pe colţ format de intersecţia aşa-numitei străzi Piaţa Mercur cu strada mare,
a aparţinut lui Tudor Teodosiu care era profilat pe unelte agricole.
Pe partea stângă a fotografiei, prăvăliile deschise – atunci nu prea se folosea termenul de magazin, care a
apărut mai târziu – îşi ofereau mărfurile, clienţilor, tot la vedere, direct pe trotuar şi anume; lavoare cu lighean –
care înlocuiau chivetele de mai târziu, putini din lemn pentru borş, lapte covăsit, pentru murături şi în general altfel
de mărfuri decât avea cel cu prăvălia de peste stradă.
În fotografie, în plan îndepărtat, tot pe partea stângă de direcţia nord-sud, se vedea clădirea lui Ioniţă Vornicu,
ca o caschetă deasupra celorlalte clădiri, iar pentru o mai uşoară identificare, clădirea este cea unde, după naţionalizare şi la înfiinţare în 1948 şi-a avut sediul aici Miliţia oraşului şi raionului Olteniţa, până prin anii 1970-1971
când, miliţia s-a mutat în noul local vizavi de clădirea procuraturii. Pavajul, trotuarului străzii, era din dreptunghiuri
de piatră de granit, vânătă, iar strada propriu zisă, din piatră de granit cubică, cu unele neregularităţi. Trotuarul era
puţin înclinat spre rigola străzii, iar strada puţin bombată la mijloc spre a facilita scurgerea apei provenite din ploi.
Pe atunci nici nu se punea problema despre canalizare. în acele vremuri, printre cele mai căutate şi importante profesii era cel de pietrar. Aşa după cum voi arăta la locul potrivit, această breaslă avea sindicate recunoscute în plan
social.După cum se poate observa, pe străzi nu erau câini slobozi-liberi. Aceştia au apărut după demolarea caselor
la oameni, întrucât , neavând unde să-i mai ţină, le-a dat drumul pe străzi iar aceştia s-au înmulţit necontrolat. Aşa
au apărut câinii vagabonzi care au devenit o problemă până în zilele noastre cu care populaţia şi autorităţile se confruntă, fără a putea fi rezolvată integral şi definitiv.
Nici nu exista snobismul din zilele noastre ca, femeile de regulă, să umble cu câinii prin oraş de lanţ dorind
să lase impresia unei false emancipări. Considerând tot un fel de emancipare şi fumatul în societate, cu toate că în
realitate, acesta reprezintă un viciu inconştient care, este arhicunoscut şi demonstrat că stă la originea cancerului
de natură tabagică în multe cazuri. Această fotografie reprezintă tot o panoramă a imaginii unei părţi din strada mare, respectiv strada Carol I, cu
precizarea că aceasta a fost făcută mai târziu, întru-cât, spre deosebire de precedenta, apare pe partea dreaptă pe
colţ clădirea lui Tilică Turcu – prima cu etaj, unde era locuinţă – iar la parter manufactură. De asemeni apare, clădirea,
cu două etaje şi cu un cerdac deasupra, care, pe rând a găzduit „Banca Olteniţa“ – care apare separat în lucrare,
apoi „constatarea“ cum îi spune, iar mai târziu a funcţionat aici policlinica, pe care, spre finalul mandatului său,
fostul prim secretar al comitetului orăşenesc PCR Olteniţa, Cojoacă Victor, i-a dat denumirea de „Casa Creaţiei“,
după revoluţia din decembrie 1989, aici funcţionând cabinete medicale private.După policlinică, clădirea cu un etaj, cu acoperiş roşu-maron, reprezintă casa lui Nicu Niculescu, care la etaj
avea locuinţă, iar la parter tipografie, unde din tinereţe, a lucrat aici, venind de la Cluj, Vasile Hocită, cel care avea
să fie pentru multă vreme, simbolul şi sufletul fotbalului olteniţean.
După naţionalizare, la parterul clădirii lui Niculescu, aici a funcţionat Casa de Economii şi Consemnaţiuni
(CEC) Olteniţa, când director era Gigi Antipa. Apoi după demolarea clădirilor de pe strada mare CEC-ul s-a mutat
vizavi de casa lui Costică Bărbulescu, unde funcţionează şi în zilele noastre.
După cladirea lui Nicu Niculescu cu tipografia, urma un loc viran, care era folosit pentru joc de volei, apoi
restaurantul lui Dumitru Enciulescu – tatăl lui Ion Enciulescu un pasionat şi bun jucător de fotbal – apoi casa cu un
etaj a lui Ion Gadeaua, care la etaj avea locuinţă iar la parter cel mai modern salon de frizerie, cuafură şi manechiură
din oraşţ, cofetăria – mai de mult a lui Popovic – iar apoi prorietară aici era madam Pricop – mama lui Puiu Pricop,
un fotbalist desăvârşit care – atunci când vrea – dribla şi portarul şi dădea gol. Mai târziu a fost luat la „Petrolul“ pe
atunci echipă în divizia A. Chiar pe colţ, era apoi librăria lui Ion (Nică) Georgescu.
Pe partea stângă, unde sunt doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu pălării pe cap şi cu cămăşi albe, era casa lui
Vasile Şerban (Tănăsoiu), farmacia Elvirei Popescu şi pe colţ drogheria lui Stely Niculescu cunoscut de olteniţeni
sub porecla de Steli Droghistu, care mai târziu s-a căsătorit cu Oţetia – cum o chema pe fica cârciumarului Bozan
dinspre piaţă, pe strada care se numea atunci Alexandru Ghica, strada Pescarilor din zilele noastre.
În continuare, vizavi de Stely Droghistu era magazinul de coloniale a lui Dumitrescu, pe care olteniţeni şi-l
amintesc probabil sub denumirea de „Trei chibrite“, prăvălia lui Alexandru C. Ioan cu electrice, patine şi diverse
alte obiecte. Alexandru C. Ioan era tatăl fotbalistului portar cunoscut de olteniţeni sub numele de Nicu Peşte (după
felul în care se arunca să prindă mingea, tatăl jucătoarei Neluţa Dobrescu din zilele noastre), croitoria lui Marin
Neamţu,restaurantul lui Ion Coman, magazinul de manufactură al lui Marin Ionescu, atelier şi cismărie a lui Bâțău
– căsătorit cu sora profesorului Traian Păun – atelierul de croitorie a lui Beja, apoi impunătoarea clădire cu un etaj
a lui Ioan Ioniţă Vornicu, unde după naţionalizare, şi odată cu înfiinţarea sa, va funcţiona aici Miliţia, până la demolarea clădirilor de pe strada mare, apoi clădirea cu un etaj a farmacistului Leon Azdril, care la parter avea farmacie
iar la etaj locuinţă, iar după naşionalizare aici va funcţiona tot farmacie însă de stat sub denumirea de „Centrofarm“,
magazinul lui Bălan, care, pe firmă, ca reclamă avea o pălărie mare sub care scria „Borsalină“, casa cu un etaj a
profesorului Barbu – profesor de limbă latină, mai precis a soţiei sale de limbă franceză, Barbu Vasilichia, primită
ca dotă de la tatăl său Ghişcu, frizeria şi locuinţa lui Gogu Teodor şi spre a face mai bine posibila cunoaştere – tatăl
lui Fane Teodoru şi el un pasionat fotbalist, mai târziu şef serviciu financiar la Şantierul Naval Olteniţa, magazinul
de coloniale cel mai mare şi mai emancipat din Olteniţa, al lui Voicu Mantu, simigeria şi covrigăria lui Vasile Uleu,
tatăl fostului şef de gară care a urmat după ieşirea la pensie a lui Dumitru Rizescu predescesorul său, ceasornicăria
lui Cocoşatu, un evreu căruia olteniţenii îi spuneau Meiţă, restaurantul lui Mihai Popa, croitoria bărbătească de lux
a lui Alexandru Cătălui şi apoi imobilul din centru care există, construit în anul 1904, proprietatea lui Ion Ioniţă
Vornicu, cunoscut de olteniţeni sub denumirea de „hotelul lui Vornicu“.
Pe atunci nu existau maşini de calculat şi nici cântare elecrtrice automate ca în zilele noastre. Vânzătorii, negustorii, chelnerii purtau creionul la urechea dreaptă în permanenţă şi după ce clientul cumpăra sau consuma ce
dorea, vânzătorul lua creionul de la ureche, făcea socoteala pe hârtie şi punea iar la ureche creionul. Marfa se cântărea numai pe terezii, cu două platane, care aveau spre interior, între ele fiecare câte un fel de dispozitiv care
semăna cu ciocul de raţă. Pe un platan se punea marfa iar pe celălalt greutatea (submultiplii kilogramului, sau
greutăţi de la un kilogram în sus) iar operaţiunea de cântărire se consideră corectă atunci când cele două dispozitive,
erau unul în dreptul celuilalt.
Înainte de primul război mondial cea mai renumită fabrică de confecţionat balanţe, sau alte aparate de măsură
şi control prin cântărire, era „Balanţa Sibiu“, renumită pentru specificul şi precizia în cântărire.
Pentru mărfurile C.A.M. (Casa Autonomă a Monopolurilor) respectiv produsele din tutun – ţigări, tutun de foi
etc.) existau chioşcuri care se ocupau numai de vânzarea unor asemenea produse, inclusiv chibrite. Mai târziu s-au
inventat brichetele cu benzină.
Între cele două războaie mondiale, oamenii mai scăpătaţi şi pe la ţară – fumătorii – nu-şi permiteau să-şi aprindă
ţigările cu chibrit.
Aveau două pietre: una se numea amânar şi alta cremene, iar între acestea se punea un filtru subţire. Prin
lovirea concomitentă a pietrelor de mai multe ori, pietrele scoteau scântei, iar acestea aprindeau fitilul, încât cu el
se putea aprinde ţigara.Fotografia-vedere de mai sus, pe care chiar scrie: „Salutări din Olteniţa . Str. Carol I cu casele I.I. Vornicu“.
Cu toate că am mai vorbit despre această porţiune de stradă şi respectiv clădiri, totuşi, în această fotografie, clădirile
sunt mai clare.
În primul plan este clădirea lui Ioniţă Vronicu, care, – aşa după cum am mai spus – după ce a fost naţionalizată,
adică mai la obiect, confiscată de regimul comunist, aici a funcţionat de la înfiinţare miliţia, iar apoi clădirea a fost
demolată.în partea dreaptă, cladirea cu balcon – este proprietatea farmacistului evreu Leon Azdriel, dar un evreu
foarte de treabă şi de caracter. Sus avea locuinţă, iar la parter farmacie. În partea dreaptă, casa cu acoperiş roşu, era
prăvălia lui Bălan iar în faţă, curmeziş pe trotuar, suspendat, se află o firmă pe care era o pălărie mare cât firma, iar
sub această pălărie enormă scria: „BORSALINO“. După cum am mai spus, regimul comunist nu s-a mulţumit doar
că le-a luat casele la oameni în mod abuziv, devenind, mulţi dintre ei chiriaşi în propriile case, dar apoi le-au şi demolat, să nu se mai ştie nimic niciodată.
Fotografia a fost făcută dinspre partea de sud spre partea de nord, fiind mai clară decât precedenta.
FOTOGRAFIA URMĂTOARE REPREZINTĂ CENTRUL ORAŞULUI DE ALTĂDATĂ, sau altfel spus,
kilometrul zero al oraşului. Este făcută dinspre sud spre nord. în plan îndepărtat, deşi din centru până la castelul de
apă este un kilometru, totuşi acesta se vede, pentru că este făcut într-o perioadă în care, în special în dreptul şcolilor
nr.2 nu erau încă arbori plantaţi. Potrivit primului plan al oraşului, căruia i-am consacrat în lucrare un capitol aparte,
centrul este considerat la intersecţia actualului bulevard al Republicii (cred că în chip tendenţios s-a păstrat această
denumire din perioada regimului comunist de către edilii oraşului după revoluţia din decembrie 1989, când a existat
un fel deperioadă a prelungirii comunismului, deşi teoretic abolit) care pleca de la Staţia C.F.R. Olteniţa, până la dig, cu
strada mare fostă Carol I, sau Argeş din zilele noastre.Chiar pe fotografia-vedere scrie: Olteniţa, strada Carol I. Se folosea de localnici tot ca vedere, felicitare sau
suvenir. Centrul a fost şi a rămas Agora oraşului.
Pe partea dreaptă: Monumentala, impunătoarea, rezistenta, frumoasa şi bătrâna clădire emblematică construită
în anul 1904, pentru care intenţionat mă repet, cunoscută de olteniţenii autohtoni sub generica denumire „Hotelul
lui Vornicul“, parcă sfidează autoritar, scurgerea timpului. Nu mai are deasupra – ca un micro al doilea nivel – ceardacul de altădată, de unde, Ioniţă Vornicu, bunicul lui Nicu Vornicu, împreună cu familia, îşi petrecea timpul câteodată, privind pe trecători şi trăsurile care se duceau sau veneau de la gară.
Pe balconul din grilaj înflorat din fier forjat – acelaşi din zilele noastre, provenind din urmă cu un secol, se
afla firma pe care se poate citi: „CLUBUL CONSERVATORILOR“, care se afla, chiar pe colţ la intrarea principală,
între parter şi etajul unu.
Intrarea principală ducea în restaurant, cel mai select din oraş, care servea şi ca local al nunţilor celor mai deosebite ale vremii.
După acest balcon, dar pe strada Carol I, după cum se poate observa şi din fotografie, există un fel de adăpost
cu o streaşină rustică mai prelungită, sub care se afla intrarea în hotel.
în continuare, există şi continuă să existe identic şi în zilele noastre un balcon mare străjuit de stâlpi care susţin
microacoperişul acestuia. în acest balcon se poate ieşi, din camerele de hotel spre a se putea privi imaginea acestei
străzi care era pentru noi un fel de Lipscani olteniţean.
Această clădire rezistentă, construită din cărămizi mari de fabrică cu ziduri groase de 60 de cm. are dedesubt
o imensă pivniţă, cât este suprafaţă construită, cu arcade boltite din cărămidă de fabrică aparentă, ca în genul
cramelor domneşti.
La câţiva ani după revoluţia din decembrie 1989, după ce Nicu Vornicu, prin retrocedare a intrat în posesia
acestei impunătoare clădir, care-i fusese lăsată moştenire prin testament de bunicul său, când el nu împlinise trei
ani, care fusese naţionalizat şi care a fost folosită de exponenţii locali ai regimului comunist, mai bine de 45 de ani,
eu am văzut, şi nu numai eu, cum din această imensă ptivniţă s-au scos circa 100 de remorci de gunoi. Aceasta era
recompensa comuniştilor faţă de propietar pentru că se folosise gratis aproape o jumătate de secol de această clădire.
După hotelul lui Vornicu, se vede în imediata apropiere restaurantul lui Mihai Popa, renumit în Olteniţa şi recunoscut şi de bucureşteni, în privinţa artei culinare, respectiv a diverselor preparate din peşte şi chiar vânat. În lucrare prezint un capitol separat cu concertul susţinut de George Enescu la teatrul comunal din Olteniţa în ziua de
10 noiembrie 1931, când, după spectacol, însoţit de primarul de pe atunci Ion Deculescu, maestrul Enescu a luat
masa la restaurantul lui Mihai Popa. În zilele de duminică, pe strada mare, în dreptul restaurantului Mihai Popa,
puteau fi văzute maşini venite de la Bucureşti, special să servească masa la Mihai Popa, renumit şi neîntrecut în
preparatele din peşte, mâncăruri făcute de soţia sa care era soră cu soţia lui Vaticlă Oblu, ambele provenind de la
comuna Coconi fiind ficele preotului Leontescu.
Restaurantul lui Mihai Popa a fost aproximativ pe locul unde în zilele noastre se află o parte din blocul unde
funcţionează Trezoreria.
Urma apoi covrigăria şi simigeria lui Vasile Uleu. Pe atunci, covrigi introduşi pe creacă de pom, lungă cu
două, trei bifurcaţii, se vindeau pe stradă de către băieţi tineri, care atrăgeau atenţia trecătorilor, strigând, cât îi
ţineau gura: „calzi covrigii“. Covrigii se vindeau bine şi repede la şcoală, când ieşeau copii în curte, în recreaţie.
După simigelia lui Vasile Uleu, şi după ceasornicăria lui Meiţă cocoşatu – un evreu întradevăr cocoşat, urma
clădirea lui Voicu Mantu, o casă cu etaj, sus avea locuinţă iar jos un select magazin de coloniale şi delicatese.
Proprietarul şi vânzătorul era inconfundabilul Voicu Mantu, căruia deasemeni i-am consacrat un capitol separat
în lucrare.
Apoi frizeria lui Gogu Teodoru unde avea şi locuinţa, casa cu etaj a profesorului Barbu, casa cu etaj a farmacistului Leon Azdril, sus avea locuinţă iar jos farmacie şi apoi cea mai frumoasă casă de pe strada mare, tot a lui
Ioniţă Vornicu, unde a fost sediul miliţiei.
Am mai vorbit, când am dat detalii cu ocazia fotografiei precedente, când am explicat situaţia acestor clădiri
de la nord spre sud.
Pe stradă se văd trei trăsuri, iar la spatele trăsurii din mijloc, dacă fotografia se priveşte cu atenţie, se observă
că un copil s-a agăţat la spate, fără a fi văzut de birjar. Aşa era
odată.
în partea din dreapta fotografiei, un grup de bărbaţi, îmbrăcaţi nemţeşte – cu le spunea pe atunci la hainele de oraş –
cred că oameni politici, un fel de potentaţi ai vremii, culmea,
toţi cu mâinile în buzunar, stăteau în faţa „Clubului Conservatorilor“.
După cum se poate observa, strada mare era una din cele
mai principale artere de circulaţie, de mijloace cu tracţiune, în
exclusivitate hipo dar şi de plimbare a localnicilor, pentru că
pe aceasta vedeau şi luau act de noutăţile care apăreau în oraş,
ştiut fiind că, una din „calităţile14 care îi caracteriza pe
olteniţeni era – şi cred că a rămas în continuare – curiozitatea.
FOTOGRAFIA ALĂTURATĂ, CU CARAC TER DE
VEDERE-FELICITARE, confirmă că în clădirea unde, în
zilele noastre a funcţionat mai mulţi ani, policlinica, iar după
revoluţie aceasta găzduieşte cabinete medicale private cu
medici de familie, aici şi-a avut sediul o perioadă de timp,
BANCA OLTENIŢA.
Băncile dinainte de al doilea război mondial sunt tratate
în lucrare într-un capitol separat, iar pentru unele dintre acestea
dau suficiente detalii.
Oltenița, – str. Carol I-iu, Banca Oltenița
Această vedere felicitare este făcută dinspre sud spre nord, adică dinspre centru spre rezervorul – castelul
de apă.
Prima clădire din stânga, este casa lui Nicu Niculescu. La etaj a avut locuinţă iar la parter tipografie, despre
care am mai amintit. Aici a lucrat Vasile Hociotă, venit în Olteniţa într-o deplasare pentru puţin timp, fără ca să
bănuiască cel puţin că aici va rămâne pentru totdeauna. Vasile Hociotă figurează separat în carte. Cum am mai
spus, după naţionalizare, în locul tipografiei a funcţionat aici, câţiva ani Casa de Economii şi Consemaţiuni (CEC).
Ce nu se vede în fotografie dar eu ştiu că a existat, este vorba de casa şi manufactura lui Zeilik, un evreu plecat de
foarte mult timp cu familia din oraş.
Apoi, după clădirea, fostă Banca Olteniţa – despărţită printr-un gard, doar de peste un metru, pe unde era intrarea în curte, – se afla casa lui Anghel Stoiculescu. într-o cameră mare, situată cu vitrina şi cu uşa de la intrare
spre stradă, având deasupra un clopoţel ca să audă când intră cineva – avea o prăvălie unde se găseau tot felul de
mărunţişuri, pe firma căreia scria:
„LA ŢĂRANCA“
Mărunţişuri, galanterie, papetărie Casă proprie fondată în 1912.
ANGHEL STOICULESCU.                                                                                 SURSA-PAUL AMU !