OLTENITA DE ALTADATA-Ziua de 22 dec 1989 in Oltenita !

Mă numesc MITROI VIRGIL, fiul lui Marin şi Alexandrina, născut la 4 ian. 1927 în comuna Chirnogi –

După cum se ştie la 22 dec. 1989 calendaristic vorbind, era în plină iarnă, a căzut într-o joi. Era o zi
extrem de frumoasă pentru această perioadă a anului, parcă expre aleasă de Dumnezeu, deşi până la Crăciun
mai erau doar trei zile. Lumea era grăbită şi fiecare forfotea în toate părţile, să se aprovizioneze cu alimente şi
cu toate cele necesare. Numai pentru muritorii de rând era valabilă criza pentru că ceilalţi, privilegiaţii regimului
comunist, aveau relaţii şi pile şi ei spuneau că se descurcă şi de fapt nu minţeau pentru că acesta era adevărul.
373Acasă la mine în apartament, ca în majoritatea blocurilor, era un frig insuportabil. Nu exagerez cu nimic
dacă spun că mai cald era afară, chiar ieşise soarele, aşa că după orele 10 am plecat spre centrul oraşului. Cred
că lumea nu a uitat de aşa zisele indicaţii ale lui Nicolae Ceauşescu, împotriva frigului, care “ne învăţa ca ferestrele să fie cât mai etanşe, iar în caz de nevoie, să mai punem pe noi o haină în plus”. Aceste “indicaţii
preţioase” , vizau muritorii de rând, marea gloată a populaţiei, pentru că, în ce-l privea pe el şi protipendada
lui – după revoluţie – ni s-a arătat la televizor, am luat cunoştinţă din presă, în ce opulenţă şi lux exorbitant au
trăit. Ni s-au prezentat lucruri pe care nici cel puţin nu ni le puteam imagina că este posibil să existe. Castele,
vile, case de vacanţe, la munte, la mare, la şes, de iarnă, de vară, de odihnă, de protocol, de oaspeţi, cabane de
vânătoare, iazuri, păduri, eleştee, rezervaţii naturale, locuri cu ceardacuri fixe, unde oamenii şi pădurarii, pe
posturi de gonaci, îi aduceau animalele pentru vânat şi păsările în faţa puştii lui, expoziţii personale cu trofee
de vânătoare, staţiuni balneoclimaterice personale, cu piste pentru aterizare cu circuit închis, clădiri şi săli special amenajate pentru a ţine şedinţe ale Biroului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român,
spre a demonstra proştilor că el lucrează şi pe timpul concediului sau vacanţei. Monopolizase pentru el, cele
mai frumoase şi cele mai pitoreşti locuri din ţară, în Deltă, la Snagov, la Scroviştea, la cele mai frumoase foste
conacuri boiereşti din perioada interbelică. Nu-i scăpase din vedere vilele de refugiu şi linişte de la Predeal şi
Olăneşti, preferate mareşalului Ion Antonescu.
De altfel, după cum a scris în presă, în luna oct. 1989, N. Ceauşescu şi consoarta sa, au făcut o vizită la
vila de la Olăneşti, spre a vedea stadiul lucrărilor de modernizare, întrucât aici urma să facă Revelionul anului
1989 de care nu a mai avut parte.
În toată această reţea de vile, castele, case de vacanţă, de protocol, de odihnă, etc., răspândite în toată
ţara, în toate zonele de relief, exista personal de întreţinere, de pază, de securitate, care în permanenţă aveau
grijă ca acestea să poată fi utilizate în orice moment, în funcţie de capriciile şi dorinţele cuplului Ceauşescu.
Toate aceste locuri, privelişti de poveste, peisaje frumoase de vis, nebănuite de noi oamenii simpli, erau
straşnic păzite, veritabile cetăţi inexpugnabile, protejate cu grijă şi răspundere de securitate cu câini cu grade
militare, dresaţi, feriți de privirile oamenilor de rând.
Acesta a fost cel mai mare tiran, dictator, dar mai ales demagog al tuturor timpurilor din România, care
folosea falsul apelativ – tăvarăş – şi care printre altele lansase falsa zicală – pentru că asemenea aberaţie nu se
putea numi, nici principiu şi nici teorie -cum că fiecare cetăţean avea calitatea de producător, proprietar şi beneficiar, când în realitate omul simplu, în primul rând nu era stăpân pe propria-i persoană şi libertatea sa, mai
pe direct spus, nu era stăpân pe nimic, nici măcar stăpân pe locul de sub propria-i casă ; Totul era al statului,
forţa politică conducătoare, prin constituţie în stat era partidul, iar el era şeful partidului şi al statului. Altfel
spus, totul era al lui de care dispunea după bunul plac, fără să dea nici un fel de socoteală nimănui. Aberaţiile
şi vorbele lui deveniseră literă de lege, cu toate că nu ştia, nici să scrie, nici să vorbească, doar se semna.
Macro-protipendada politică avea corespondent la nivel teritorial – judeţ, oraş, comună – în microoligarhia
locală de partid care se susţineau şi se sprijineau reciproc.
Cum spuneam, mergând spre centru şi ajungând prin dreptul statuii din grădina publică, am întâlnit
mergând pe jos, pe strada spre gară, un grup de tineri şi câţiva oameni maturi, în fruntea cărora se afla Cristian
Căpraru un băiat tânăr, puţin trecut de 20 de ani, fost economist la Fabrica de Conserve Valea Roşie şi apoi inspector la Banca Agricolă Olteniţa, purtând drapelul românesc cu stema Republicii Socialiste România decupată, iar în urma lui un grup de copilandri entuziaşti, venind în sens invers scandând neîntrerupt tot felul de
lozinci anticomuniste, unele rimate, în versuri şi anticeauşiste.
Evenimentul era mai mult decât neobişnuit şi deosebit pentru că aşa ceva nu mai văzusem de decenii, era
ieşit din tipicul acţiunilor cu care, din obligaţie, eram învăţaţi şi culmea că nimeni nu schiţa cel puţin un gest
de împotrivire. Prin urmare, tacit, evenimentul era primit cu satisfacţie. Toţi trecătorii, uimiţi, rămaşi perplecşi,
priveau miraţi. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva neobişnuit.
M-am oprit, am rămas pe loc, urmărindu-i pe toţi cu privirea. Trăiam clipe înălţătoare de satisfacţie,
aveam senzaţia că mă renasc. Momentele, pline de încărcătură emoţională, manifestaţia în sine, tabloul dinaintea
ochilor, erau incredibile şi inedite. De peste 45 de ani Olteniţa nu mai văzuse şi nici nu mai găzduise asemenea
evenimente pe străzile ei. Cu numai câteva ore înainte, asemenea fapte şi evenimente erau de neconceput în
condiţiile existenţei organelor de reprimare şi represiune cu vizare directă a temutei securităţi.
Trecătorii continuau să privească miraţi, pătrunşi de un sentiment de bucurie, satisfacţie şi curiozitate, iar
cei de vârsta a doua, în viaţa lor nu mai văzuseră aşa ceva.

Organele de ordine, altă dată alertate, prezente urgent şi active la cel mai mic eveniment, parcă intraseră
în pământ. După mai bine de 4 decenii, lumea se resemnase, îşi luase orice speranţă, iar regimul comunist era
considerat ca un dat pe care era obligată să-l suporte la infinit. La un moment dat, grupul întorcându-se, Cristian
Căpraru care mă cunoştea bine, m-a strigat, spunându-mi: nea Virgile, hai cu noi !…
Am observat că lumea şi demonstranţii schimbaseră salutul obişnuit cu altul, în sensul că, unii la alţii,
ridicau mâna dreaptă în sus, cam până la nivelul capului, cu degetele arătător şi mijlociu deschise care formau
litera “V” şi care de fapt reprezenta emblema şi simbolul victoriei.
Mi-am dat seama că partidul şi exponentul său Ceauşescu scontase pe o falsă dragoste comparativă care
în fapt nu ar fi existat niciodată. Mult iubite, mult stimate etc…erau vorbe goale !…
Faţă de îndemnul lui Cristian Căpraru, fără a sta nici o clipă pe gânduri, sub imperiul bucuriei pe care nu
mi-o puteam stăpâni, simţind pulsul momentului şi înţelegând sensul chemării, în care pe primul plan se situa,
impusă de cursul evenimentelor, solidaritatea în acţiune, din instinct, m-am alăturat lor, ne-am continuat apoi
puţina distanţă pe care o aveam de parcurs şi am intrat cu tot alaiul în clădirea primăriei, unde îşi avea sediul
comitetul orăşenesc de partid – PCR-şi consiliul popular, fără ca cei care păzeau intrarea la această instituţie –
un miliţian şi un om din gărzile patriotice, ambii îmbrăcaţi în uniforme specifice – să ne întrebe, sau să se opună
intrării noastre în clădire.
Se întâmpla ceva curios în sensul că oamenii pactizau unii cu alţii fără a se cunoaşte, iar între ei se
înţelegeau din priviri fără a comunica verbal. Tineretul, oamenii, manifestanţii – revoluţionari, au înţeles mai
mult şi mai bine ca oricând, că numai sentimentul de unire şi solidaritate, poate învinge structurile de rezistenţă
ale regimului comunist care în mod disperat se ţin cu dinţii de putere pentru a nu-şi pierde imensele şi nemeritatele privilegii.
Venise timpul – pentru că lumea avusese prea multe dovezi – să se convingă şi să-şi dea singură seama că
acest regim politic are un caracter utopic, care impus cu forţa de tancurile sovietice, nu se baza decât pe o propagandă excesivă, dusă a paroxism, de intoxicare a minţii oamenilor, pe vorbe goale fără acoperire şi corespondent în fapte, pe ipocrizie, minciună şi demagogie, să ajungă odată şi odată la scadenţă, pentru că orice
început trebuie să aibă un sfârşit.
Cu toată atmosfera euforiei, trăind primul sentiment de satisfacţie generală că am învins, cu evoluţia precipitării rapide a evenimentelor, pe un fond de bucurie imensă, mi-am dat seama că pătrunderea noastră în
clădire fără nici o oprelişte, constituia primul semn clar de capitulare necondiţionată a organelor de ordine în
faţa unei situaţii care, în condiţiile anterioare, prin autoritatea nelimitată conferită de structurile şi eşaloanele
superioare ale regimului comunist, erau de neînduplecat. Prezenţa acestor organe de pază şi ordine la intrare,
acum avea un rol decorativ, formal.
Oricum, am realizat că adaptarea comportamentului lor la noua situaţie şi noilor condiţii, fără vreo directivă primită de undeva de sus – cum era obiceiul – a fost o inspiraţie adecvată momentului şi împrejurărilor.
Sunt convins că au procedat aşa, în primul rând de frică, pentru că era lipsit de sens să se opună, nu mai
avea cine să-i tragă la răspundere, iar riscul ar fi fost prea mare, cu consecinţe imprevizibile, ori în cazul în
care ar fi spus un singur cuvânt necugetat, vreun gest, sau ar fi debitat vreo expresie nelalocul ei, nu era exclus
să nu fie linşaţi.
După câteva minute bune, ne-am strâns cu toţii în sala mare de şedinţe. Şi aceasta se putea considera
prima victorie, fiindcă pătrunderea noastră în forţă în această sală în care, până ieri nu intra oricine şi oricând,
ba accesul era permis numai pe bază de invitaţie scrisă şi chiar cu specificarea numărului de loc, acum era
sinonimă cu ocuparea ei.
De fapt noi nu pătrunsesem numai în sala de şedinţe, pentru că, în realitate ocupasem primăria, adică autoritatea. Altfel spus PRELUASEM PUTEREA LA NIVELUL ORAŞULUI. Sunt convins că mulţi din cei
prezenţi intrau în această sală şi chiar în clădirea primăriei, pentru prima dată în viaţa lor. Pentru unii din ei,
era normal acest lucru pentru că erau foarte tineri. De asemeni eram tot aşa de convins, că tot pentru prima
dată, de când a fost construită această clădire, cu destinaţie politică comunistă precisă – comitet raional de
partid Olteniţa – forţată de împrejurări, găzduia în mod obligatoriu o asemenea manifestaţie, altfel decât toate
celelalte, care au avut loc până la 22 dec. 1989, declanşată în mod spontan, neimpusă, neprogramată, nedirijată,
necenzurată şi neregizată în prealabil de nimeni, iar participanţii, neinvitaţi de nimeni, reprezentau un mozaic
social inedit, imposibil de stăpânit.
Oricum, lipseau cu desăvârşire cei care, de ani buni, erau abonaţi la prezenţă în această sală, privilegiaţii
375
regimului comunist respectiv şefii instituţiilor şi intreprinderilor de stat din oraş şi secretarii comitetelor de
partid din aceste unităţi care – cel puţin declarativ – erau ataşaţi trup şi suflet regimului care, de la jumătatea
zilei de 22.XII.1989, a ieşit în evidenţă cât de laşi au fost în realitate, văzând la televizor, ce se întâmplă în Bucureşti, cum şeful lor suprem N.Ceauşecu a fugit ca cel mai ordinar dezertor, aşteptau în espectativă să vadă
evoluţia evenimentelor,care în acele momente erau confuze, imprevizibile, iar în ceea ce-i priveşte, bănuiau
dar nu ştiau ce-i aşteaptă. În schimb ştiau precis “ce merită” şi tocmai de aceea le era teamă.
Oare nu se gândeau la mânia mulţimii care a fost supusă la tot felul de privaţiuni ? Olteniţa este un oraaş
relativ mic şi oamenii îi cunoşteau pe toţi conducătorii de intreprinderi şi şefii de instituţii, care nu se temeau
de nimeni şi de nimic, subalternii fiind victimele capriciilor lor. Îi scoteau la aşa zisele munci patriotice cărora
culmea, le spunea munci voluntare, deşi erau obligatorii şi toate astea în zilele libere, pe gratis, cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi mâncarea lor, fără a ţine seama că erau călduri toride vara, sau zăpadă şi ger ,
iarna. Curată bătaie de joc !…
Conducătorii şi şefii de unităţi deşi făceau caz şi-i criticau pe burghezi, în realitate ei erau cei care se îmburghezise. De ani buni nu mai foloseau mijloacele de transport în comun – CFR, autobuze IRTA etc. – ci numai
autoturisme personale. Deşi în mod legal maşina era a întreprinderii, partidul le tolera directorilor, iar oamenilor
le intrase în reflex, astfel că toţi salariaţii îi ziceau “maşina directorului”.
Pentru că au văzut că ţine, directorii au progresat în abuz, au început să plece cu maşina întreprinderii în
veritabile escapade, chiolhanuri, chefuri, plimbări cu familia, plecări în concedii, la munte, la mare etc., exact
cum fac acum unii parlamentari despre care am luat cunoştinţă din presă şi de la televizor.
Cum toţi directorii de intreprinderi, instituţii şi unităţi economice erau prin excelenţă oameni politici devotaţi regimului şi fără excepţie, se bazau, având în spate partidul – stat, temutul lui scut de apărare şi represiune
care era securitatea, ajutată de miliţie, complinită cu armata, împănată şi dublată de o pleiadă de aşa zişi activişti,
culminând cu exponentul lor suprem, dictatorul N.Ceauşescu pe care se sprijineau, fără a le fi frică de cineva,
NU S-AU GÂNDIT NICI O CLIPĂ CĂ REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA, avea să fie dat peste cap
atât de uşor şi avea să se prăbuşească în mod lamentabil, ca cea mai uzurpată şandrama, în numai câteva ore,
de nişte tineri cu piepturile goale, fără arme, înarmaţi numai cu curajul tineresc, elanul şi disperarea specifică,
faţă de 45 de ani, cât au condus comuniştii ţara, după bunul lor plac, fără ca să dea socoteală nimănui de
abuzurile, incompetenţa şi faptele lor, şi cum pentru a se menţine în funcţie, pe post, au avut un comportament
dictatorial, în special faţă de subalternii incomozi, avea să le fie frică de cei pe care timp de 45 de ani, i-a
asuprit şi umilit după bunul plac, IATĂ CĂ VENISE TIMPUL SĂ DEA SOCOTEALĂ, eventual să se răzbune.
Ei bine aceşti falşi devotaţi ai partidului, erau cu ochii pe televizoare, urmărind cu frică, închişi în casă,
evoluţia evenimentelor din Bucureşti, deloc surâzătoare.Forţa politică conducătoare – PCR- devenise brusc
impotentă, dispăruse de pe firmament, rămânând doar în constituţie, ca o relicvă.
Revenind la atmosfera existentă în momentul pătrunderii în sala mare de şedinţe unde era un vacarm de
nedescris, unde toţi şi nimeni nu erau şefi, am constatat totuşi că trăsătura comună care-i unea pe cei prezenţi,
era caracterizată, nu fără motiv, de dispreţ şi ură generală dezlănţuită împotriva regimului comunist, vizândul direct pe N. Ceauşescu. Această concluzie incontestabilă se degaja cu prisosinţă din conţinutul lozincilor
scandate, care vizau două obiective inconfundabile; regimul comunist cu adepţii lui şi mentorul lor N.
Ceauşescu.
* * *
Cum să nu fie lumea dezlănţuită împotriva oligarhiei comuniste locale şi a odraslelor şi rubedeniilor lor,
din moment ce nimeni, nu a văzut niciodată, nici un director, şef de instituţie, şef de unitate, activist de partid,
miliţian, secretar de partid, securist, etc. să stea la coadă la pâine, lapte, carne, celelalte alimente, ore întregi,
în mijlocul lumii interlope, între spoitori şi ţigani, să stea la cozi pentru o butelie câte o noapte întreagă, în ger,
şi când îi ajungea rândul să nu mai apuce, sau cum apărea, chiar din depozite direct, îşi procurau diferite articole
şi obiecte, îmbrăcăminte, încălţăminte, blănuri, covoare, frigidere, maşini de spălat, aragaze, aspiratoare, butelii
şi câte şi mai câte.
Nu fac un secret din faptul că în această clădire am stat – ca şi cei pe care în cea mai mare parte, încă îi
mai cunosc – în continuare, zi şi noapte, de la 22 la 26 dec. 1989, dispărând neobservat din mijlocul grupului,
care, într-un fel se permanentizase, prezenţa noastră devenind de acum ca o datorie – cel mult 2-3 ore din 24,
timp în care mă duceam acasă să mănânc şi epuizat de oboseală, să aţipesc pe furate, iepureşte, câteva minute.
În această perioadă s-a cuplat grupului de manifestanţi – revoluţionari, şi mi s-a alăturat fiul meu George
Eugen Mitroi, pe atunci elev în cursul superior de liceu, în prezent, aşa cum am arătat în preambul, licenţiat al
376
Academiei de Studii Economice, căsătorit, domiciliat în Bucureşti.
Alăturându-mi-se, moralul nostru a crescut reciproc, iar după trecerea câtorva ani, mi s-a destăinuit cu
maturitatea dată de vârstă, că este mândru că i-a fost dat să trăiască pe viu aceste momente unice de istorie
chiar în oraşul natal.
În perioada 22-26.XII.1989, plină de entuziasm, de încărcătură emoţională, de speranţă în vremuri mai
bune, de inedit, de trăire a libertăţii descătuşate şi în general de imprevizibil la tot pasul, s-au emis păreri,
revendicări şi pretenţii, intenţii de vendetă, au apărut idei şi porniri din partea unora care au stat mai mult cu
noi, încât oricare din acestea netemperate cu tact şi răbdare, puteau să îmbrace fel de fel de aspecte, puteau să
ia întorsături fără a întrezări consecinţele, pentru că situaţia, ieşind din limitele normalului, să scape de sub
control şi să degenereze în haos, astfel că pentru rezolvarea fiecărei probleme a fost nevoie de foarte mult discernământ, de răbdare, tact, de influenţe, de perspectiva consecinţelor.
Deşi au trecut 13 ani de la acele zile fierbinţi, greu de uitat, totuşi principalele evenimente, mi-au rămas
pentru totdeauna întipărite în minte astfel:
– în primele minute după ce am pătruns în clădirea primăriei şi ne-am găsit cu toţii în sala mare de şedinţe,
nimeni nu ştia ce trebuie făcut mai întâi, fiecare venea cu o idee pe care nu o ducea până la capăt, cu propunere
sau o părere, însă concret, nu venea nimeni cu nimic. Răbdarea ca şi ambiţia fiecăruia avea limite peste care
nu era bine să se treacă fiindcă astfel riscam să nu ne mai înţelegem.
* * *
Prima surpriză a constituit-o faptul că intrând în primărie l-am găsit în birou pe Şurianu Dumitru Niculae,
primul secretar al comitetului orăşenesc de partid – PCR – preşedintele consiliului popular, până atunci, omul
cu cea mai înaltă funcţie şi cu cea mai înaltă autoritate politică şi administrativă asupra intreprinderilor, instituţiilor şi unităţilor din oraş. Altfel spus, reprezentantul partidului, guvernului, statului şi al lui Ceauşescu, pe
oraş.
Deşi era abătut, cu toate că era foarte tânăr, oricum sub 40 de ani, totuşi, din tupeul cotidian, din fariseismul
diplomatic, îi mai rămăsese ceva. Aparent, mai încerca să se impună, să aibă iniţiativă, mima îngrijorare şi nu
teamă, faţă de evenimentle în curs de desfăşurare, vorbea la telefon, imobilizându-l chiar, îşi dădea păreri, simula că vrea să ia legătura cu unităţile economice, probabil pentru a le dovedi conductorilor acestora, că el încă
este la post şi eventual în funcţie.
Dându-mi seama că în primul rând, trăgea de timp, că dorea să temporizeze evoluţia evenimentelor, că
nu este normal ca în actuala conjunctură el să mai aibă acces la telefon, că în permanenţă, nu ştiu ce şi nici cu
cine vorbea cu insistenţă la telefon la Bucureşti, probabil că vroia să se informeze asupra situaţiei, ba vorbea
acasă şi de unde să ştiu eu că nu vorbea cu unităţi militare, cu grăniceri, pompieri, etc. pentru a solicita sprijin,
sau poate chiar cu miliţia, m-am consultat cu dl. profesor Pavel Lucian, cu Cristi Căpraru şi cine era pe acolo
mai în apropiere şi i-am explicat lui Şurianu că el nu realizează că situaţia s-a schimbat, că în noile condiţii el
nu mai are nici o calitate, că regimul comunist nu mai deţine puterea şi în consecinţă, i-am pus în vedere să
părăsească biroul că nu mai are acces la telefon, conducându-l să stea singur într-o cameră, omiţând însă să-l
supraveghem.
Din acel moment Şurianu, cred că începea să se trezească la realitate, era deposedat complet de prerogative
şi de puterea nelimitată până atunci, complet lipsit de sprijin de orice fel în stare de semicaptivitate.
Furaţi de evenimente, de griji, ocupaţi cu atâtea probleme care apăreau şi se cereau rezolvate la fiecare
moment, de atmosfera tumultoasă de bucurie, de noutăţi şi de evenimente, de toate acestea, primul secretar
Şurianu a ştiut să le speculeze şi în acea învălmăşeală, când era un permanent dute-vino, a dispărut. De altfel
în acele momente unice, când începea să se treacă de la o orânduire la alta, de la un sistem politic şi economic,
impus, străin, impopriu până în anul 1944, cum era firesc, apăruse un vid general – legislativ, de organizare, de
administraţie, de ordine, de autoritate, etc.
Partidul comunist, această forţă abuzivă uluitoare, impusă cu tancurile sovietice, rămas fără sprijin, a
încetat brusc, toată lumea fiind martoră la decesul său. În aceste împrejurări, nu avea cine să dea ordin ca Şurianu să fie arestat, nu avea cine să judece şi să pună în aplicare un asemenea eventual ordin, aşa că, într-un fel
această problemă s-a rezolvat de la sine.
Nu-i vorba că şi dacă ar fi fost arestat, fără vreun ordin sau judecată, nu ar fi fost vreo nedreptate, pentru
că la începutul instaurării regimului comunist în România, mai mulţi au fost arestaţi şi au făcut ani grei de
puşcărie fără judecată, decât cu judecată.
377
Aflasem că partidul – primăria, avusese două televizoare, iar când am pătruns noi în clădire, nu mai era
nici unul. Cred că intenţionat le ascunsese, fie ca noi să nu mai avem posibilitatea să vedem ce se întâmplă la
Bucureşti, spre a nu ne inspira din procedeele folosite de manifestanţi şi revoluţionari, fie că cineva din cadrul
primăriei, în condiţiile nebulozităţii existente, a intenţionat să le ducă acasă. Până la urmă televizoarele s-au
găsit.
Văzând ce se întâmplă la Bucureşti, le-am spus celor din nucleul nostru, care începuse să prindă contur,
că noi Frontul Salvării Naţionale, trebuie să ne organizăm şi că din rândul nostru, să constituim un comitet
revoluţionar şi să alegem un preşedinte.
Alegerea comitetului nu a fost o treabă nici simplă şi nici uşoară. Ea a fost precedată de îndelungate şi
aprinse discuţii. Am observat ca un element de noutate – diferit de perioada de început în alegerea structurilor
regimului comunist, când predomina şi chiar era o condiţie să nu fii intelectual – de data aceasta toată lumea
era de părere că trebuie să fie aleşi oameni cu carte.Aşa stând lucrurile, ca preşedinte l-am ales pe dl. profesor
Pavel Lucian. La propunerea lui Cristian Căpraru, a fost ales în comitet şi Mitroi Virgil.
Eram preocupat – nu numai eu ci şi ceilalţi, că trebuie să trecem la organizarea unui cadru adecvat pentru
ca – anarhia de moment, de altfel inerentă în asemenea împrejurări, putea să degenereze în altfel de mişcări
sau conflicte de stradă, că singuri nu putem face mare lucru, că nu putem acţiona de capul nostru şi că intreprinderile, instituţiile, populaţia, trebuia să aibă cunoştinţă că la nivelul oraşului se constituise şi se instituise
cu caracter provizoriu, un comitet revoluţionar care avea să se preocupe – cât de cât – de problemele imediate
ale oraşului.
Am văzut la televizor că revoluţionarii, spre a se deosebi de ceilalţi, purtau la mâna stângă o banderolă
tricoloră. Am trimis şi noi la cooperativa meşteşugărească “Dunărea” şi ne-a făcut un număr suficient de banderole.
De asemeni, nu mai ţin minte a cui a fost ideea, însă oricum măsura am considerat-o bine venită, în sensul
că s-au tras clopotele la biserica “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului.
I-am sfătuit pe cei din noul comitet ales – creat şi au adus la primărie pe Enache Aurica fosta secretară a
primului secretar, aflată de mai mulţi ani pe acest post – care cunoştea toate numerele de telefon ale şefilor de
instituţii şi intreprinderi. Ne-a făcut legătura, dl. profesor Pavel Lucian, le-am adus la cunoştinţa directorilor
de intreprinderi că s-a constituit comitetul revoluţionar provizoriu pe care dânsul îl reprezintă şi le-a cerut ca
să aibă grijă de patrimoniul intreprinderilor, să nu le părăsească şi să trimită câte un număr de oameni la primărie
spre a patrula pe străzi, să menţină ordinea, să prevină jafurile şi furturile.
Întrucât în acele momente comitetul revoluţionar era lipsit de cele necesare, pentru a exista posibilitatea
dovedirii identităţii celor ce fac parte din acest organism, s-au conceput şi întocmit nişte legitimaţii provizorii
pe care s-au aplicat ştampila primăriei. În ce mă priveşte, posed şi în prezent legitimaţia mea, aceasta fiind
primul document semnat de noul comitet revoluţionar ales şi numit, care atestă în mod indubitabil aparteneţa
mea la acest prim organism democrat ales chiar în timpul desfăşurării evenimentelor, când în toată ţara, în
marile oraşe, evenimentele erau încă tulburi iar la Bucureşti ontinua să se tragă.
În această privinţă, găsesc lipsită de sens afirmaţia că nu se cunoaşte cine şi de unde s-a tras. În faţa
acestei situaţii, nişte întrebări simple, atrag după sine răspunsuri logice, elementare şi situaţia se clarifică
integral şi definitiv. Cine a tras ? Cine a avut arme !… Cine a avut arme ? În ordine, arme a avut : securitatea,
armata şi miliţia !… De ce a tras ? Pentru ca regimul comunist să se menţină la putere, spre a-şi păstra interesele
şi nenumăratele privilegii.În rest orice comentarii sunt de prisos, lipsite de sens.
Cine se face că nu ştie aceste lucruri elementare, înseamnă, fie că este complice, fie că încearcă să-i
absolve de răspundere pe cei care au tras şi au răpus vieţi nevinovate. Iar pentru că e vorba de armată, nimeni
nu a tras fără ordin.
Redau în continuare evenimentele cronologice şi cronologitatea lor, derulate în acea perioadă inedită de
vid general – organizatoric, legislativ, economic, social, administrativ, de subordonare ierarhică, fără a-l neglija
pe cel politic – întrucâtva nedecis atunci, când nu se putea recurge decât la logica care se impunea în funcţie
de moment, de timp, de evoluţia evenimentelor şi de circumstanţelor conjuncturale.
În ziua de 22 dec. 1989, nu s-a aflat la sediul de constituire al comitetului revoluţionar nici un conducător
al vreunei unităţi din raza oraşului Olteniţa, cu toate că ulterior, unii dintre ei au obţinut, ilegal, inexplicabil şi
fără vreo motivaţie argumentată, certificat de revoluţionar. De altfel la drept vorbind nici nu era oportun să
vină vreun conducător de unitate, pentru că până la 22.XII.1989, aceştia, cel puţin teoretic, erau oameni devotaţi
regimului comunist, pentru că asta era prima condiţie de bază pentru care erau ţinuţi pe aceste funcţii, ori rev378
oluţia era îndreptată chiar împotriva lor.
Deşi în sinea mea am apreciat că revoluţia – ca să numesc astfel acele evenimente – era în primul rând a
tinerilor, pentru că ei au fost cei care au participat, în cea mai mare măsură, m-am gândit că este oportun în
aceste momente să rămân alături de ei, considerând că din experienţa mea de-o viaţă, pot să le dau sfaturi utile
impuse de împrejurări.
De aceea, pot să afirm cu toată răspunderea că şi acesta a fost motivul pentru care la Olteniţa, în acea perioadă confuză, bulversată, nu s-a tras nici un foc de armă, nu a fost nici un incident, nici o vărsare de sânge,
deşi la drept vorbind, oamenii aveau suficiente motive ca să-şi plătească poliţe în mod reciproc.
Subordonat acestui scop, în primul rând, i-am sfătuit pe cei din anturajul nostru să coopteze în comitetul
revoluţionar pe comandantul poliţiei – miliţiei Olteniţa de atunci, maiorul Comnea, pe care l-a chemat şi care
de altfel s-a prezentat. Cum a venit a scos din buzunare pachete de ţigări Kent, pe care le-a pus pe masă la dispoziţia tuturor şi slavă Domnului că de ţigări bune erau mulţi amatori.
Extrase DIN VOLUMUL MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL  AMU––––––VA URMA–––