OLTENITA DE ALTADATA-VIATA SOCIALA si MORAVURILE ANILOR INTERBELICI !!

ÎNDATORIRI ŞI ÎNCĂLCĂRI MORALE
În privinţa moralităţii Olteniţa nu reprezenta un caz aparte faţă de celelalte oraşe pentru că pe măsura trecerii timpului şi schimbării vremurilor s-au schimbat şi mentalităţile oamenilor.
Majoritatea oamenilor şi în special cei simpli, adică mai puţin şcoliţi, ţineau mult la discreţie. De cele
mai multe ori ei nu dezaprobau fapta cât scandalul în sine. Rumoarea publică – ca să folosesc un termen pe
atunci la modă – fiecăruia, i se părea odioasă, însă toţi la un loc o cultivau.
Olteniţeanului în general îi plăcea să petreacă, însă la petreceri, cei mai mulţi nu ştiau ce să facă. Dacă
luăm de exempu, cazul nunţilor, spre ziuă, cam 20% din meseni erau mai mult sau mai puţin în stare de ebrietate.
Şi la drept vorbind, lăsând moralitatea la o parte, ce era să facă într-o noapte întreagă de petrecere, decât
să joace, să mănânce şi să bea, cât îl ţineau curelele. Bineînţeles că nu era nici bine şi nici frumos pentru cei
care şi depăşeau măsura, fiindcă în viaţă totul este limitat şi în acelaşi timp, a doua zi în oraş, lumea auzea
cum a fost la nuntă şi cine a fost mai deocheat.
În sprijnul afirmaţiilor de mai sus, dar şi pentru a dovedi o bună parte a trăsăturilor orăşenilor noştri, prezint mai jos două decizii contradictorii luate în acelaşi an 1889 de către edilii noştri.
În şedinţa din luna martie 1889, se hotărăşte desfiinţarea taxei de 5 lei pe seară la cafe-chantant, „considerâdu-se că pe lângă că nu se percepe nici o taxă, apoi orăşanii (deci nu orăşenii) se văd privaţi de orice petreceri“. Iată deci că edilii se preocupau şi de această latură socială a modului de petrecere a timpului de către
concetăţenii săi.
Dar în cursul aceluiaşi an 1889 – doar la câteva luni mai târziu – în noiembrie – tot edilii sunt cei care
ajung la alte concluzuii şi anume:
„În întrunirea de astăzi de sub preşedinţia domnului I. Chirţescu, am avut în vedere că în scurt timp de
când s-au permis jocurile de cafe-chantant, s-au comis diferite scandaluri ajungând până la stuaţia de a fi bătuţi
şi ultragiaţi sergenţii de noapte şi ceilalţi agenţi însărcinaţi cu privigherea poliţiei, în fine, a devenit un adevărat
cuib de imoralitate.
Comisia, ca să pună capăt acestui rău public, decide a se interveni Onor Comitetului Permanent să binevoiască a reveni asupra aprobării de care tratează adresa no.1305, lăsând intactă taxa ce comuna era aurotizată
să perceapă de la asemenea jocuri, singurul mijloc cu care s-ar putea extermina acest cuib de imoralitate.“
Este interesant aşadar că s-a găsit şi soluţia contra imoralităţii.
Este foarte greu de studiat şi la fel de greu de concluzionat complexitatea vieţii morale a unui oraş şi cu
atât mai greu de redat în cuvinte, întrucât fiecare ins în parte este un subiect cu trăsăturile lui morale.
Din această cauză – de altfel destul de riscant – cred că nu se poate face decât câteva sumare spicuri dintre
manifestările de altă dată, care ieşeau mai mult în evidenţă, din care unele – în mare măsură – continuă să fie
36
Anul 1930 explicații : Vin Țuică Rachiu Bere
Prin percepție 141.189 3.816 1.357 –
Cantități aproximative (sustrase fiscului) 70.000 200 1.000 –
TOTAL 211.189 4.016 2.357 80.000
actuale chiar şi în zilele noastre.
Astfel luxul veritabil, luxul prin parvenitism ca şi jocurile de noroc – în primul rând jocurile de noroc –
mergeau mână în mână cu belşugul din toamna fiecărui an. Dar pe măsură ce criza creştea, aceste patimi – ca
să le numesc aşa – scădeau.
După primul război mondial, prin anii 1920, în Olteniţa, mai bine cunoscute – erau în floare cum se spune
– două cluburi la care se practicau jocurile de noroc pe bani şi în special jocurile de cărţi unde se rulau sute de
mii de lei în fiecare noapte.
După anul 1930, negustorii, moşierii, şi în general oamenii cu stare, de Anul Nou, sub pretext că- şi încearcă norocul, ajungeau să ruleze prin asociaţii unii cu alţii, milioane de lei. Miza jocurilor era mare şi cu tot
secretul, a doua zi ştia tot oraşul, cine a jucat şi cât a pierdut sau cât a cîştigat. A fost şi a rămas la fel. Nu e un
paradox, este realitate. Tot ce e secret ştie toată lumea şi ce nu e secret nu interesează pe nimeni. Un copil de
exemplu, când îi vei spune că nu este voie să umble în cutare loc, nu-l i-a somnul până nu umblă acolo.
În oraşul nostru se comiteau foarte puţine crime. Cazurile cele mai reprezentative le voi prezenta la capitolul „Evenimente“. Oricum, nu se nregistra nici cel puţin un caz la doi – trei ani. Rareori au fost cazuri de
crimă, iar cei care comiteau asemenea fapte, după ce scăpau de pe mâna justiţiei sau a puşcăriei, se făceau oameni de treabă. La Olteniţa nu au existat recidivişti. Nu-i mai puţin adevărat că în acele vremuri nu prea exista
cauţiune, iar separat de aceasta, pedepsele erau foarte aspre. Nici nu ştii din ce se făcea puşcărie, iar magistraţii
în momentul în care erau în posesia probelor, nu manifestau niciun fel de înduplecare.
Pentru întreruperea sarcinilor – de când e lumea şi pământul – avorturile (nu prea ştia lumea de chiuretaje)
au existat şi sigur că Olteniţa nu putea face excepţie. Pentru această stare de lucruri, vina a purtat-o şi o poartă
în continuare, în primul rând, criza şi lipsurile materiale, dar şi concepţia creştină şi mentalitatea modernă despre viaţă.
În perioada regimului comunist, avorturile, cu foarte mici excepţii, au fost interzise. Nu puţine au fost
cazurile când femeile pentru întreruperea sarcinei – ca şi unii medici ginecologi – au făcut ani de puşcărie.
Divorţurile, dacă înainte de anii 1930 erau puţine, acest lucru avea două explicaţii:
– olteniţeanul sau nu se căsătoreşte decât numai atunci când găseşte o tovarăşe de viaţă potrivită, sau dacă
nu a avut noroc în căsătorie, acceptă situaţia aşa după cum se prezintă, ca să nu constituie obiect de discuţie
în tot oraşul. Poate că tot aşa se întâmplă şi cu femeile.
Oricum, în Olteniţa, pe timpuri existau destule domnişoare bătrâne, care n-au fost măritate niciodată,
după cum tot aşa, existau bărbaţi, porecliţi „cavaleri tomnatici“ adică îmbătrâniţi fără a se căsători vreodată,
din diferite motive.
Adulterul şi concubinajul. Presupun că majoritatea cunosc că, adulterul este o infracţiune care constă în
încălcarea fidelităţii conjugale de către unul dintre soţi, iar concubinajul este o convieţuire a unui bărbat cu o
femeie fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie. Prin urmare şi unul şi altul sunt abateri de la morala socială, iar cei care se complac într-una din aceste situaţii este un om – sau o femeie – după caz, – de nimic. Atât
adulterul cât şi concubinajul sunt chestiuni la fel de dificile de analizat şi discutat.
Din cauza discreţiei olteniţeanului dar şi „pentru a nu se lega la cap dacă nu-l doare“, cum spune proverbul,
din precauţie, păstrează tăcerea. Asemenea statistică nu este de conceput că poate exista, deşi există cu noianul
în orice localiltate din ţară, dar mai ales la oraşe unde este lume mai multă – şi de aceea nici nu am căutat. Prin
urmare este lipsit de sens ca cineva să se hazardeze în unele afirmaţii riscante. Oricum, acestea sunt deprinderi
anormale şi cine le practică nu sunt persoane serioase, indiferent de cultură.
Nefiind legiferate, cu toate că sunt împotriva firii, sunt şi rămân la periferia societăţii iar cei care intră în
această categorie sunt oameni de nimic. Prin urmare, asemenea „îndeletniciri“, extraconjugale, au existat şi
vor exista atâta timp cât bărbaţii sau femeile nu vor fi cu capul pe umeri.
Din presă am aflat că sunt ţări în Europa unde concubinajul a fost legiferat. De altfel şi în România, în
anul 2002, un parlamentar din partea rromilor, a avut o iniţiativă legislativă în acest scop, însă a fost combătut
în primul rând de către slujitorii bisericii, astfel că ideea a fost abadonată.
Fata mare. Dincolo de concepţiile engleze, fata mare până la căsătorie, rămâne monumentul purităţii sociale, inconfundabil, statuia civică care merită respectul şi veneraţia noastră, pentru că în ultima instanţă şi
analiză psiho-fiziologică-socială, virginitatea înseamnă prestigiu şi demnitate, respectul faţă de propria-ţi persoană, veritabilă probă de ambiţie şi voinţă.
Pierderea ei, înseamnă lipsa de orgoliu, de ambiţie, nestăpânire de sine. Prin urmare, fata mare este un
idol vechi, un dat sacru, care din nefericire începe să decadă. Îndeobşte, în noua sa concepţie morală, olte37
niţeanul dovedeşte că a apucat pe panta concepţiei moderne a vieţii. Fecioara, şi în viziunea biblică, este ceva
sfânt. Am nceput acest subcapitol cu excepţiile în ce privesc concepţiile engleze care, să u o spun chiar pe
direct, însă sună cam aşa: „Fata mare nu este umblată, pentru că nu a avut de-a face cu nimeni“ într-un fel,
este considerată chiar proastă. În ce mă priveşte, cred că mai proşti sunt cei care o consideră aşa.
La Olteniţa, ca şi în comunele învecinate, au existat cazuri când, fata, în timpul nunţii, după miezul nopţii
când ginerele a văzut că nu este fată, au dus-o acasă la părinţi iar vestea a fost aflată de toată lumea. Multă
vreme, o asemenea fată nu a mai putut să se mărite.
Cât de frumos sună cuvintele: „Fecioara Maria“ şi câte învăţăminte au de tras fetele de la aceasta.
Există oameni care, până la adânci bătrâneţi, sunt obsedaţi de gândul că, mireasa lui nu a fost fată. Întâmplarea a făcut să fiu prezent la următorul eveniment: În Olteniţa rurală – Olteniţa-Nord cum i se mai spune, la
intersecţia formată de bulevardul 22 Decembrie cu strada Neagoe Basarab, pe timpuri a existat cârciuma lui
Radu Mică Ispas, iar vizavi de el locuia un prieten al său arhicunoscut sub porecla de Marin Codică. Când a
murit soţia lui – cunoscută de vecini sub numele de Baba Gana – dându-se în vorbă cu nişte oameni, Marin
Codică nu a uitat să le spună şi să-şi manifeste nemulţumirea că „Gana n-a fost fată“. Iată câtă importanţă se
da acestei calităţi de fidelitate, care l-a obsedat până la moarte.