OLTENITA DE ALTADATA-VALORI ŞI PREŢURI ÎN ANUL 1900 !

.
. După Marele Război, cum a fost considerat şi numit la început, pe bună dreptate primul război mondial,
până la marea expropriere din anii 1918-1921, „s-a trecut în mâinile ţăranilor“ adică au fost împroprietăriţi
de stat cu mai bine de 13.000.000 de pogoane de pământ arabil, respectiv 6.500.000 de hectare. În rândul întregii ţărănimi româneşti, pătura cea mai numeroasă din România, se instalase o imensă bucurie şi mulţumire sufletească cum nu se mai văzuse până atunci, mai cu seamă după marea răscoală din 1907.
. Înainte de primul război mondial, deci la începutul veacului trecut, respectiv secolul al XIX-lea, când un
cap de familie scotea între 1.200 şi 1.500 lei anual, unele valori şi respectiv preţuri se prezentau astfel:
– 20 de lei echivala cu un pol de aur, sau napoleon;
– 80 de lei, adică patru poli, reprezenta preţul unei vaci bune, cu lapte;
-100 sau 120 de lei – cinci-şase poli – costa un cal tânăr bun de muncă;
– între 40 şi 60 de lei, costa un cal mai bătrân, ca să folosesc expresia vremii „o gloabă bătrână“;
– kilogramul de „pâine oacheşe“, adică pâine neagră, se vindea cu 15 bani, adică aproape şapte pâini la leu;
– pâinea albă se vindea cu 20 de bani;
-ouălele, se vindeau patru ouă la 10 bani;
– 60 de bani kilogramul de brânză de telemea;
– 80 de bani kilogramul de smântână;
– 1,20 lei kilogramul de unt;
– plătica, albişoara şi peştele mărunt în general – fie proaspăt, fie sărat – se vindea cu 15 bani kilogramul;
– un pui se vindea cu 35 – 40 de bani;
– o gâscă costa 1,00 – 1,20 lei;
– un curcan costa între 1,60 şi 1,80 lei;
– pânza de americă pentru cămăşi de muncitori se vindea cu 35 de bani cotul (un cot care reprezenta o veche
unitate de măsură pentru lungimi avea o,664 metri în Muntenia);
– o cămaşe de aţică sau americă, gata cusută, costa 1,80 lei;
– o pereche de pantaloni de materie – adică ţesătură de bumbac – costa 2,80 lei;
– o zi de muncă cu braţele – de regulă la munca câmpului – se plătea cu 2 lei şi mâncare. Mâncarea muncitorilor la maşina de treierat era alcătuită în general din peşte sărat, din brânză de oi pentru ca omul să poată să
bea vin după masă, şi din alte alimente. – aratul unui pogon – cu plug de lemn şi în mai rare cazuri cu plug de fier, costa ntre 4 şi 5 lei de pogon;
– cositul şi legatul circa 5 lei de pogon;
– cu plugul cu două brazde, tras de cai, de boi, de vaci sau de bivoliţe, se puteau ara două pogoane pe zi;
– un muncitor mijlociu cosea şi lega un pogon pe zi;
– ţăranul cumpăra o „chiatră“ de bumbac, adică un pachet de fire de bumbac, care avea cam 5 kilograme
şi costa 11,50 lei.
De cum se terminau muncile câmpului, ţărăncile „băgau în argea“, adică îşi montau într-o cameră războiul
de ţesut, unde lucrau în timpul zilei, concomitemnt cu alte treburi, învăţându-şi totodată şi fetele din casă să
ţeasă. Pentru o fată tânără de măritat era o rusine să nu ştie să ţeasă.
Femeia care era mai iute de mână şi mânuia cum trebuie suveica, în 2-3 săptămâni termina sulul de pânză
de 120 de coţi. Lucratul la război nu era simplu pentru că, în acelaşi timp se lucra cu suveica şi spetele cu mâinile, iar vatalele se manevrau cu picioarele care alternau cu bătaia țesăturii. Pentru cine se deprinsese cu lucrul
era simplu, însă pentru începătoare treaba era foarte complicată ca să execuţi sincronizat, operaţiuni şi cu mâinile şi cu picioarele.
Din 5 coţi ieşea o cămaşă bună, aceasta însemnând o cămaşe până în dreptul genunchilor.
Dintr-o „chiatră“ ieşeau 24 de cămăşi. Prin urmare cu 11,50 lei se faceau cămăşi pentru toată casa pentru
doi ani.
* * *
Este de menţionat că la începutul secolului al XIXlea în Olteniţa nu exista piaţă, iar animalele şi produsele
lor se vindeau în târg care se mai numea şi obor, odată pe săptămână, de regulă în zilele de duminică, într-un
loc anume stabilit de primărie.
În acele vremuri erau cam puţini cumpărători – şi de aceea produsele, erau în general ieftine – întrucât fiecare om avea locuinţă cu curte, iar majoritatea pământ arabil, situaţia care-i permitea fiecăruia să-şi crească
pe lângă casă animale şi păsări domestice.
Întâlirea oamenilor la târg, era un prilej de informare reciprocă, de bună dispoziţie, de bucurie, fiecare se
salutau, da mâna unul cu altul, se interesau de sănătate, ba dacă se învoiau să vândă şi rspectiv să cumpere un
animal, „da aldămaşu“ adică se cinsteau cu un pahar de băutuă, erau dornici să fie văzuţi de lume şi se lăsau
întrebaţi: „Cât ai dat pe cal, sau pe vacă?“ Şi cel întrebat, răspundea satisfăcut, după care îi ura „Să-l stăpâneşti
sau s-o stăpâneşti sănătos“.
Era o atmosferă şi o viaţă provincială, sinceră, adevărată şi sănătoasă, în care, deprinderile oamenilor, nu
aveau dedesubturi şi nu erau altfel decât păreau. Toate regulile de convieţuire socială se statuaseră în timp şi
erau unanim acceptate fară a fi impuse de cineva.