OLTENITA DE ALTADATA-UN DASCĂL DE EXCEPȚIE, PROFESORUL LUCIAN PAVEL

Profesorul Lucian Pavel face parte din marea
galerie a oamenilor intelectuali de seamă ai oraşului
nostru, pentru că, deşi nu s-a născut aici, totuşi, s-a
stabilit aici cu familia unde a locuit mai bine de patru
decenii şi unde, prin veritabilul şi solidul său profesionalism în domeniul limbii şi literaturii române şi
nu numai, a contribuit la cultura mai multor generaţii
de tineri elevi şi, nu greşesc dacă spun, chiar a unor
cadre didactice.
Și-a onorat profesia cu respect, cinste şi corectitudine şi şi-a oferit înţelegerea şi sprijinul cu toată dărnicia tuturor ce lor care l-au solicitat. Graţie
competenţei sale profesionale şi didactice a dus frumuseţea şi limpezimea limbii române la Beijing în
China şi la Belgrad în Jugoslavia, împărtăşind-o
cadrului uni versitar.
După o viaţă tumultoasă, după o activitate prodigioasă,desfăşurată cu mult peste vârsta şi anii de pensionare, profesorul Lucian Pavel iese în sfârşit la

pensie având şi unele probleme de sănătate, astfel că avea să înceteze din viaţă la foarte scurt timp după pensionare. L-am cunoscut bine pe profesorul Lucian Pavel şi pe distinsa sa soţie, am fost prieteni de familie, fapt
care îmi dă dreptul şi posibilitatea ca să-i înfăţişez cititorului viaţa acestui om la care trăsăturile principale erau
caracterul,bunătatea şi înţelegerea.
Lucian Pavel s-a născut la 26 decembrie 1942 în satul Cosoba din fostul judeţ Ilfov (până în 1982) apoi
judeţul Giurgiu. După şcoala primară în comuna natală, a urmat cursurile liceului “Titu Maiorescu” din Giurgiu,
un liceu de tradiţie unde a urmat cursul secundar (primele patru clase) şi olteniţeanul nostru Alexandru I.
Mărculescu, cel care a scris prima monografie a oraşului Olteniţa în anul 1932 intitulată “Oltenița – Studiul
al bum monografic”. Încă din liceu, îndrăgind limba şi literatura ro mână graţie profesorului Radu Dragomirescu
care i-a descoperit vocaţia şi despre care, îmi vorbea cu nostalgie în lungile noastre discuţii, acesta i-a îndrumat
paşii spre Facultatea de Filologie din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1965.
Şcoala primară din satul Clăteşti comuna Mitreni este un fel de haltă prin care mulţi profesori au trecut –
folosind-o ca pe o trambulină – înspre alte şcoli. Și profesorul Lucian Pavel a trecut pe aici o perioadă scurtă
de timp, după care a fost transferat la Grupul şcolar “Nicolae Bălcescu” de pe şoseaua portului din Olteniţa.
De la grupul şcolar la liceul fost Alexandru Sahia, apoi Neagoe Basarab nu a mai fost decât un pas, unde avea
să predea lim ba română şi limba latină.
Ulterior profesorul Lucian Pavel avea să fie promovat în cadrul învăţământului, ocupând funcţia de inspector şcolar. În această postură avea mai multă posibilitate să-şi împărtăşească cunoştinţele, nu numai elevilor
dar chiar cadrelor didactice de profil.
Împreună cu inspectorul şcolar general adjunct al judeţu lui Ilfov, profesorul Stelian Păun, cumnat cu scriitorul Zaharia Stancu, a organizat un Cenaclu literar al cadrelor didactice la Casa Corpului Didactic din
Bucureşti. Acest cenaclu care-i va purta numele lui Alexandru Odobescu, avea să editeze Antologii de poezie
şi proză, atât sub îndrumarea lui Lucian Pavel, cât şi al tor autori de literatură autentică.
Pentru a-i scoate în evidenţă locul şi importanţa limbii şi literaturii române, profesorul Lucian Pavel, prin
demersurile sale, a adus nu numai la Olteniţa, dar şi la şcolile din comunele limitrofe oameni de marcă, titraţi,
aşa cum a fost cazul cu profesorul universitar George Bulgăr, academicianul Eugen Simion pre şedintele
Academiei Române, profesorul doctor Ion Dodu Bălan şi chiar feţe bisericeşti recunoscute la nivel naţional,
cum a fost părintele Galeriu şi alţii.
Recunoscut de eşaloanele superioare de profil din cadrul în văţământului, sub aspectul profesionalismului
şi sistemului pedagogic, profesorul Lucian Pavel a fost însărcinat să predea la Universităţile din China, la Beijing şi la Belgrad din fosta Jugoslavie cursuri de literatură şi civilizaţie românească, unde s-a bucurat de elogioase aprecieri. Activitatea desfăşurată ia universităţile de mai sus l-a recomandat ca un reputat “ambasador”
al culturii româneşti.
Prin cursurile sale, prin seminariile şi prelegerile de istorie a limbii şi literaturii române, prin cele de Teoria
şi Practica Traducerii, Civilizaţiei şi limbii româneşti, profesorul Lucian Pavel s-a remarcat în mod autoritar şi
profesionist.
Evenimentele din decembrie 1989 îl vor găsi pe profesorul Lucian Pavel la Olteniţa, în mijlocul frământărilor de anvergură, confruntat cu situaţii inedite, faţă de care nimeni nu ştia ce măsuri să ia şi nici nu aveai
pe cine să întrebi.
Totuşi, cu tact, cu calm, cu răbdare, cu multă înţelegere cei din apropierea şi din anturajul său, apreciindu-i şi autoritatea, l-au ales momentan în calitatea de preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, fiind în fapt
primul conducător al autorităţii olteniţene eliberate de totalitarism.
Înainte de evenimentele din decembrie 1989, profesorul Lucian Pavel a fost inspector şcolar general
adjunct al Judeţului Că lăraşi, iar după revoluţie inspector general plin.
În ambele calităţi, în anii în care a funcţionat la conducerea învăţământului din judeţ, s-a ocupat de reabilitarea unor şcoli atât din Călăraşi, cât şi din Olteniţa şi din comunele învecinate.
Ca urmare măsurilor de reabilitare, şcoala nr. 2 din Olteniţa a hotărât să-i poarte numele.
Este locul să menţionăm aici şi alt gen de preocupări şi activităţi culturale, cum ar fi:
– Simpozionul “Carageale” care a avut loc la Smederovo în Serbia în 2002, organizat cu prilejul zilelor
dedicate marelui umo rist sârb Bronislav Nusic, un fel de Caragiale al nostru.
În anii 2002 şi 2003 avea să organizeze evenimentul denumit generic “Zilele Eminescu”, în localităţile
Belgrad şi Novi Sad împreună cu poetul Adam Puslojic, Milan Nenadic şi Marina Dan în faţa intelectualităţii
din aceste mari oraşe.

Dovedindu-şi aprecierea importantă față de arta plastică, dar mai ales sculptura lui Brâncuşi, cu ocazia
împlinirii a 100 de ani de la naşterea mareului artist a organizat o expoziţie de fotografii cu Brâncuşi la care a
luat parte întreg corpul diplomatic din capitala Serbiei.
În perioada în care s-a aflat la conducerea învăţământu lui judeţului Călărași, între anii 2005 şi 2008, a organizat simpozionul naţional “Dunăre şi Dunăre”, fluviul şi reprezentările lui în arte, în colaborare cu Silviu
Angelescu, directorul Institutului de Isto ria Artei din Bucureşti, manifestare la care au participat artişti plastici
şi scriitori din Serbia şi Bulgaria.
Preocuparea în domeniul de cercetare ştiinţifică este confirmată plenar prin elaborarea şi publicarea unor
lucrări de specialitate, cum ar fi:
– Manualele de Istoria literaturii române de clasele a XI-a şi a XII-a în anul 1994;
– “Limba română în lume” publicată în limba sârbă;
– “Elemente de teoria literaturii”, Novi Sad, 2004;
-”Evoluţia literaturii române de la primele momente scrise până la post modernism” în limba sârbă
(coautor)
– “Poezia română interbelică”, Editura Universitară Beijing 1992;
– “Momente de cultură şi artă în nordul Chinei” Editura Universitară Beijing, 1992.
Din anul 1994 și până aproape de data încetării sale din viaţă, în calitate de lector străin a predat la
Facultatea de Fi lologie din Belgrad.
Data de 4 septembrie 2008 marchează înlocuirea profesorului Pavel Lucian de la conducerea Inspectoratului judeţean de Învăţământ Călăraşi şi numirea lui ca cercetător asociat la Institutul de Istorie şi Teorie literară
“George Călinescu” din Bucureşti. Activitatea lui însă nu s-a oprit aici, deoarece a colabo rat la un proiect fundamental care prevedea elaborarea ”Dicţiona rului General al Literaturii Române” vizând capitolul “Scriitori
de limbă română din Serbia”.
Dar această viaţă şi activitate tumultoasă avea să-l uzeze, să-i zdruncine sănătatea, chiar dacă ea se soldase
cu satisfacţii şi împliniri.

Pentru că profesorul Lucian Pavel a fost în miezul evenimentelor la 22 decembrie 1989, nu numai ca
martor dar şi ca autor al unor măsuri care au evitat multe consecinţe nedorite, fiindu-i alături profesorul
Constantin Zegrea, tot profesor de limba şi li teratura română şi alţi colegi, fiind cel mai indicat, 1-am rugat
să-mi relateze de la început la sfârşit desfăşurarea acelor zi le fierbinţi pline de inedit. L-am întâlnit în ziua de
luni 11 mai 2009 pe la orele 10 1a ceas, în centru, aproape de clădirea Judecă toriei, i-am adus aminte despre
ceea ce discutasem în mai multe rânduri, mi-a spus că acum are timp că a ieşit la pensie şi că peste două zile
îmi va da un material scris.
Când am vorbit cu el m-a văzut şi Nuţa florăreasa care are florărie vizavi de clădirea primăriei. A doua zi,
marţi 12 mai, trecând spre Judecătorie, Nuţa florăreasa, cu lacrimi în ochi mi-a spus că, redau textual: “Azi
noapte domnului Pavel i s-a făcut rău şi l-a dus salvarea la Bucureşti”, vestea a căzut asupra mea ca un trăznet.
Nu-mi venea să cred. Nuţa m-a luat gradat, spunându-mi că vorbeşte lumea că a murit ! Am rămas fără cuvinte.
În vreo două ore vestea s-a întins în tot oraşul. Era adevărat că profesorul Lucian Pavel decedase la Bucureşti
şi chiar la adus acasă, depunându-l la Capela de la biserica din centru.
Din acel moment a început un pelerinaj continuu în care predominau cadrele didactice.
Miercuri 13 mai a fost o zi plină, şi în noaptea prece dentă şi în cea care a urmat, pe la sicriul profesorului
Lucian Pavel s-au perindat zeci de cadre didactice din oraş şi de la şcolile din împrejurimi. Toată lumea îl
privea înmărmurită pe cel care cu numai câteva zile înainte îl văzuse şi cu care vorbise.
Ca în orice situaţie, timpul îşi vede de drumul său şi nu aşteaptă pe nimeni.
Joi 14 mai 2009 sicriul a fost scos de la Capelă şi adus în biserică. Din acel moment, biserica a început să
fie neîncăpătoare şi chiar curtea biserici s-a umplut de lume.
Foste sau active cadre didactice, însoțite de elevi, so seau aducând jerbe şi coroane de flori. Luna mai chiar
este luna florilor. Nu mai văzusem atâta lume de la moartea doctorului Lucian Popescu şi a ficei sale doctoriţa
Doina Negreanu-Popescu.
Lângă sicriu, pe un scaun, a luat loc o femeie în vârstă, aveam să aflu că aceea era mama profesorului
Pavel. În numai câteva minute sfeșnicele au fost pline de lumânări.
A început slujba. La numai câteva minute am văzut că în biserică a început să intre un şir de preoţi care

nu se mai termina, având în frunte pe protopopul de la Calăraşi secondat de protopopul de la Olteniţa părintele
Marian Necula. Preoţii s-au aşezat paralel cu faţa altarului. Când i-am numărat erau 32.
Nici înainte, nici după decesul profesorului Lucian Pavel nu am mai văzut slujbă oficiată de 32 de preoţi.
În ambele părţi laterale din faţa altarului, la strane, erau câte 5 dascăli care complineau oficierea serviciului
religios. Preo tul protopop de la Călăraşi, din priviri şi cu câte un semn discret, arăta fiecărui preot când îi venea
rândul, să continue slujba, după care cântau cu toţii. Frumuseţea unui cor pe mai multe voci, ca un murmur,
abia perceptibil, pe timbre diferite, cu nuanţe antrenând în forţă corzile vocare, ieşite din 32 de piepturi ale
preoţilor care sunt formaţi şi versaţi în ale cântecului, depăşind mulţi decibeli, crea o atmosferă înfiorătoare,
dar plăcută, presiunea ecoului acelor voci făcea ca ferestrele să zornăie, fiind parcă pe punctul de a ceda şi a
se sparge. Curios era faptul că, deşi corul nu era dirijat de nimeni, totuşi absolut toţi preoţii porneau şi se opreau
din cântat odată.
La un moment dat, după minute bune, din mijlocul corului, a făcut doi paşi şi a ieşit înainte protopopul de
la Călăraşi. Se distingea prin ţinută, prin vorbă şi gesticulaţie că nu este un preot obişnuit şi că trebuie să aibă
o ierarhie în eşaloanele bisericii. A făcut o uşoară plecăciune spre lume, s-a închinat, a luat o poziţie de smerenie
şi a aşteptat preţ de câteva secunde. În biserică, deşi era foarte multă lume de tot felul, s-a aşternut o li nişte
desăvârşită.
Preotul Bartz Eugen – acesta era protopopul de Călăraşi, cunoscându-l pe profesorul Lucian Pavel în
diferite ipostaze şi îm prejurări, prin cuvinte simple, rostite cu patos dar meşteşugit alese, a evocat personalitatea
defunctului, scoţând în evidenţă prin cipalele trăsături de caracter. Sigur că atunci când îl cunoşti pe un om și
atunci când acesta este om în adevăratul înţeles al cu vântului, când ai avut momente plăcute în viaţă în diferite
împre jurări şi ai şi puţin darul oratoriei, discursul satisface audito riul. A urmat apoi preotul Necula Marian,
protopopul de Olteniţa, care şi el a vorbit frumos despre profesorul Lucian Pavel, însă dânsul din capul locului
s-a scuzat, aşa cum era şi normal, că nu 1-a cunoscut prea bine pe profesorul Lucian Pavel.
După ce şi-a terminat şi dânsul expunerea, a urmat o scur tă pauză, timp în care în mod normal ar fi trebuit
să vorbească vreun cadru didactic despre profesorul Lucian Pavel, în calitate de coleg. Am făcut un tur de
orizont cu privirea, iar aceasta mi s-a oprit asupra profesorului Cristian Lichiardopol. În fracţiuni de secunde
m-am gândit că el ar fi nimerit să spună câteva cuvinte în dubla sa calitate: de director al liceului- aceasta
oficial – şi de fin, neoficial, întrucât profesorul Lucian Pavel l-a cununat. Dar, stupoare ! Preotul nostru protopop,
oprindu-şi privirea asupra mea, am dat din cap afirmativ, înţelegând amândoi că eu va trebui să vorbesc. Lângă
mine se afla profesorul Constantin Zegrea, coleg de breaslă cu profesorul Lucian Pavel şi în acelaşi timp vecin
cu mine. Privirile celor din biserică s-au aţintit asupra mea.
Niciodată, nici cel puţin nu mi-ar fi trecut prin minte că ar fi posibil ca Lucică Pavel, mai mic decât mine
cu zece ani, să poată muri înaintea mea, mai cu seamă că îl ştiam sănătos. De cesul lui mă luase complet prin
surpindere. Dar ca în orice împrejurare timpul nu aşteaptă pe nimeni, iar cei prezenţi, iată, acum, mă aşteptau
pe mine să vorbesc.
Emoţionat până la lacrimi, parcă îngânându-mă cu plânsul şi depăşind cu greu momentul psihologic care
părea de netrecut, m-am apropiat de sicriu şi am început să vorbesc după ce, adunându-mi gândurile în minte,
am căutat cât de cât să le pun într-o oarecare ordine, am spus:
”Îndurerată familie, întristată adunare: Vestea încetării din viaţă a regretatului nostru Lucian Pavel a căzut
asupra noastră ca un trăznet. Nimănui dintre noi nu ne venea să credem că a murit. Eu îl văzusem cu o zi
înainte, vorbisem cu el mai bine de o jumătate de oră, îi părea bine că ieşise la pensie, se bucura chiar că va
avea timp în sfârşit să stea mai mult de vorbă cu prietenii, era optimist, era plin de speranţă şi-şi făcea planuri
de viitor. Faţa, fiinţa lui în general nu trăda faptul că ar suferi de vreo boală interioară. Pe un asemenea fond
de viaţă mă despărţisem de el.
A doua zi, Nuţa florăreasa, vâzându-mă, mi-a spus, aşa, deodată că a murit domnul Pavel. Reacţia mea
atunci pe moment a fost şi i-am spus-o în faţă: Nuţa, eu admit orice, însă nu sunt învăţat cu glume de prost
gust ! Ea a insistat să mă convingă şi când am văzut că începe să plângă, mi-am dat seama că ce a spus ea era
adevărat. Apoi am continuat: încetarea din viaţă a lui Lucică Pavel tuturor ne-a provocat o mare mâhnire, o
mare supărare. Iată că a venit momentul ca despre el să vorbim acum la timpul trecut.
“ A fost” da, a fost un mare om, un om de caracter, un om de mare cultură. Rog cadrele didactice aici de
faţă să nu se supere, nu-mi stă în caracter să insult pe nimeni, însă profesorul Lucian Pavel e fost un alt fel de
profesor, un cadru didactic cu metode, sistem, cu cunoştinţe şi aptitudini ce se îndreptau spre nivel universitar.
Sunt convins că ceea ce spun eu sunt lucruri de mult deja arhicunoscute, eu limitându-mă numai la a le

reaminti pentru cei care nu le ştiu. Nu întâmplător la Beijing în China şi la Belgrad în Jugoslavia profesorul
Lucian Pavel a dus şi a predat la Universităţile respective frumuseţea limbii şi literaturii române.
Adresându-mă celor două doamne de lângă sicriu, am spus: Doamna Pavel mamă şi doamna Pavel soţie,
pe cât de greu pe atât este de păcat că aţi pierdut – pentru totdeauna – un fiu care v-ar fi fost sprijin la bătrâneţe
şi un soţ cu care iată că venise vremea să aveţi timp să staţi de vorbă.
A ajutat pe toată lumea, fie că a fost vorba de elevi, profesori, şi le-a împărtăşit tuturor cu toată dărnicia,
cunoştinţele sale care depăşeau cu mult pe cele ale altora.
La el modestia a fost una din calităţile care l-au predo minat, poate, fără să-şi dea seama, fără ca din aceasta
să facă paradă. La revoluţie a fost primul participant, putea să rămână primar, i s-a oferit această funcţie, i s-a
cerut să o accepte, dar după ce lucrurile au intrat pe un făgaş normal, a revenit la profesia şi la menirea lui. În
locul său alţii s-au bătut pentru a ocupa acest post, fiind tot cadre didactice.
Moartea lui care a intervenit fulgerător iată că a pus atâta lume în mișcare. Biserica e plină, curtea bisericii
este pli nă, în faţa bisericii este multă lume, iar numărul oamenilor şi elevilor creşte continuu.
Prezenţa dumneavoastră într-un număr aşa de mare este tocmai recunoaşterea şi confirmarea la ceea ce
spun eu despre pro fesorul Lucian Pavel. Poate că sunt cel mai în vârstă dintre cei prezenţi, însă arăt că niciodată
nu am asistat la oficierea unei slujbe de înmormântare de un sobor de 32 de preoţi. Am numărat afară peste o
sută de coroane de flori. Nu am mai pomenit aşa ceva.
Olteniţa, învăţământul în general prin decesul lui Lucică Pavel pierde un om de mare cultură.”
Uitându-mă împrejur am văzut cătoată lumea plângea. O asemenea zi frumoasă de mai contrastea ză cu un
eveniment atât de trist, iar tot oraşul este în doliu.
Sunt prezente cadre didactice de la toate şcolile din comu nele limitrofe, instituţii de cultură prin care
Lucian Pavel a trecut de mai multe ori, tuturor împărtăşindu-le din experienţa sa, din cunoştinţele sale, fără a
face nici caz şi nici uz de ca litatea sa de inspector general şcolar judeţean. El nu avea ca racter de organ de control, el era mai mult un prieten şi de aceea vizitele sale în şcoli erau aşteptate, nu deranjau. Tocmai datorită
acestui mod de a proceda, aceste aşa zise controale erau eficiente şi se soldau cu rezultate.”
Alocuţiunea mea, rostită liber bineînţeles, a durat mai bine de circa douăzeci de minute şi sunt convins că
nu a plictisit pentru că, la sfârşit, câteva persoane au început să aplaude și apoi şi-au dat seama că sunt în biserică. Uitându-mă iar spre sicriu, cu caracter de rămas bun, i-am spus: adio dragul nostru Lucian ! Ne pare
rău că nu ne vezi şi nu ne auzi, dar noi te vom păstra în memorie atâta cât vom exista.
Profesorul Lucian Pavel parcă a avut o premoniție că va muri, întrucât la gardul bisericii dinspre stradă a
ridicat o impresionantă cruce care noaptea este luminoasă şi care mereu ne va aduce aminte de el.
Apoi, prin faţa sicriului, s-au perindat mai întâi bărbaţii şi apoi femeile, care au sărutat icoana de pe pieptul
lui. După scoaterea din biserică şi apoi în faţa clopotniţei, s-au încolonat într-un şir aproape nesfârşit, în faţa
maşinii mortuare, câte un elev cu o elevă, purtând câte o coroană de flori.
Întrucât la început a existat o ezitare, am intervenit şi am direcţionat traseul pe strada Alexandru Iliescu
până la intersecţia străzii Mihai Eminescu, apoi am luat-o la stânga şi am ieşit la liceu unde părintele protopop
a oprit cortegiul, făcând o sumară slujbă.
Liceul era locul în care Lucian Pavel în decursul anilor în văţase limba şi literatura română generaţii întregi
de elevi, unii din ei, după facultate, revenind aici, unde s-au format ca oameni utili societăţii. Mă aşteptam ca
măcar aici un cadru didactic să spună câteva cuvinte despre el, dar nimeni nu a făcut aceasta.
Cortegiul funerar s-a pus iar în mişcare. Ajunşi la cimitir, am văzut pentru ultima oară chipul acestui magistru al limbii şi literaturii române, după care, punând capacul sicriului, iamginea lui Lucică ne-a fost luată,
ea rămânnd totuşi în mintea noastră.
M-am întors acasă cu vecinul meu profesorul Zegrea, mâhniţi şi tăcuţi şi, cu toate că luasem parte la înmormântarea lui Lucică Pavel, totuşi parcă nu ne venea să credem că el nu mai există.
Dumnezeu să te ierte dragă Lucică ! Astfel regretatul nostru prieten a rămas pentru totdeauna să-și doarmă
somnul de veci pe meleagurile Olteniței.         V A  U R M A  ! !