OLTENITA DE ALTADATA-STEMA,SIGILIILE ŞI ANTETELE LOCALE IN CURSUL VREMURILOR

STEMA, SIGILIILE ŞI ANTETELE LOCALITĂŢII OLTENIŢA
ÎN DECURSUL VREMURILOR

Primul sigiliu al viitorului oraş Olteniţa din anul 1852

Pe primele documente privitoare la fondarea viitorului oraş Olteniţa, este aplicată prima stemă a oraşului
Olteniţa, aflată pe un sigiliu, în forma arătată mai sus. Specificarea anului 1852 duce la concluzia certă că este
vorba de anul premergător fondării oraşului nostru, eveniment important care a avut loc un an mai târziu. Prin

139

urmare acest sigiliu a avut o perioadă de utilizare limitată la un an. Este de presupus că necesitatea acestui
sigiliu a fost impusă celor trei epitropi ale căror semnături puse pe documente, trebuiau să fie întărite cu sigiliu.
Acest sigiliu trebuie pus în legătură cu prima tranzacţie încheiată la 29 august 1852 cu prinţul ALEXAN-
DRU Dimitrie GHICA. După cum se poate observa, pe sigiliu se află scris cu literele alfabetului de tranzit, de
la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Prin urmare, sus în semicerc scrie :UD abreviat JUD, adică judeţul IkFOB
Ilfov, GK prescurtat înseamnă plasa JKNTNIWF – OLTENIŢA şi dedesupt, orizontal RJVUNf – COMUNA,
OP, abreviat înseamnă ORAŞ JKNTNIWF – OLTENIŢA 1852. Scria comuna, – oraşul, în acelaşi timp fiind
vorba exact de perioada de trecerea localităţii de la stadiul administrativ de comună la cel de rang de oraş. Pe
sigiliu se află şi cuvântul plasă, întru-cât în satul Olteniţa – deja exsitent – se afla şi reşedinţa plăşii Olteniţa.
In centrul sigiliului se afla o biserică cu o turlă înaltă, străjuită, într-o parte de împăratul Constantin cel
Mare, iar în cealaltă parte de mama sa, Impărăteasca Sfânta Elena. Este posibil ca oraşul Olteniţa a avut acest
semn heraldic pe primul sigiliu, împrumutat de pe stema, judeţului Ilfov
pe atunci numit district – care în secolul al XIX-lea şi chiar la începutul secolului al XX-lea a avut pe sigiliul
său o biserică încadrată de sfinţii împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Elena.
La rândul său judeţul Ilfov, după cum se ştie, avea capitala în Bucureşti unde se afla şi biserica Patriarhiei
ai căror patroni spirituali erau tocmai sfinţii mari împăraţi de mai sus. Ulterior sigiliul oraşului a fost schimbat
provenind tot din împrumut, neavând nici un semn heraldic original. Astfel primul sigiliu al oraşului Olteniţa
din anul 1852 a rămas numai pe documentele de arhivă, devenind istorie.
In continuare prezint diverse antete cu stema Ţării Româneşti şi mai târziu cu stema României, folosite
pe documentele oficiale ale primăriei oraşului Olteniţa şi anume:
– primul antet alăturat de la 1879 de pe hărţile poliţiei civile din Bucureşti, pentru cunoştinţă;
– antet folosit pe documente în anul 1883 de către Olteniţa, când reprezenta sub prefectura plasei Olteniţa
din cadrul districtului Ilfov;
– ştampila primăriei oraşului Olteniţa în 1882, foarte simplă – din care observăm cum era ștampila – fiind
formată doar din trei cuvinte: primarul oraşului Olteniţa;
– antetul primăriei la 5 aprilie 1913, puţin mai evoluat. Scria deasupra Regatul României, apoi era stema
ţării. Dedesubt scria primăria oraşului Olteniţa, numărul şi data documentului pe care antetul era aplicat;
– antetul primăriei – dinstrictul Ilfov, când se folosea termenul de urbe, în loc de oraş. Se observă o ier-
arhizare şi separare a atribuţiunilor în cadrul primăriei, întru-cât se specifica „serviciul”;
– antetul primăriei din 24 ianuarie 1881. Deasupra stemei scria doar România – fără regat – se folosea ter-
menul de urbe şi în plus conţinea numărul şi data completă a documentului (anul, luna, ziua);
– antetul primăriei oraşului folosit la 11 ianuarie 1883. Deasupra stemei scria REGATUL ROMÂNIEI,
iar sub aceasta, Primăria Comunei Urbane Olteniţa din Judeţul Ilfov. La origini judeţul Ilfov se numea Elfovu.
– deosebită este ştampila primăriei oraşului Olteniţa folosită în timpul ocupaţiei germane din primul război
mondial, mai precis din anul 1917, când s-a folosit scris bilingv. In circumferinţa ştampilei scria româneşte,
„Primăria oraşului Olteniţa” iar la mijloc, comandamentul german a obligat autorităţile să scrie în limba ger-
mană Stadt Gemeinde. Stadt înseamnă oraş, iar Gemeinde comună. In evidenţele strategice militare, oraşul
Olteniţa, pentru trupele germane era identificat cu nr. 524. In lucrare, la capitolul respectiv, arăt modul de com-
portare al trupelor germane şi în special faptul că a fost introdusă raţionalizarea alimentelor de bază, domeniu
în care, autorităţile locale aveau discuţii contradictorii permanente cu comandamentul german, cum şi eveni-
mentele care au loc cu podul de peste Argeş odată cu retragerea trupelor germane.
– antetul primăriei urbei OLTENITZA – Districtul Ilfov. Este de observat influenţa germană în sensul că
Olteniţa nu se mai scria cu litera ţ românească ci cu tz, adică ţ german.
– antetul primăriei oraşului Olteniţa la 8 martie 1901. Scria Regatul României, primăria oraşului Olteniţa
– renunţându-se defenitiv la cuvântul urbe şi apărând pe toate documentele numărul şi data completă.
In lucrare cititorul va avea posibilitatea să vadă pe mai multe documente, aceste antete şi, totodată, va
avea prilejul să vadă efectiv semnăturile originale ale primarilor oraşului din anumite perioade.

140

DIVERSE ANTETE CU STEMA TĂRII ROMÂNEŞTI FOLOSITE PE DOCU-
MENTELE OFICIALE ALE PRIMĂRIEI ORAŞULUI OLTENITA

ANTET DE LA 1879 DE PE HĂRTILE POLITIEI CIVILE DIN BUCUREŞTI

ANTET FOLOSIT PE DOCUMENTE LA 13 SEPT. 1883

141

STAMPILA PRIMĂRIEI ORAŞULUI OLTENITA LA 1882

ANTETUL PRIMĂRIEI ORAŞULUI OLTENITA LA 5 APRILIE 1913

142

ANTETUL PRIMĂRIEI ORAȘULUI OLTENIȚA – DISTRICTUL ILFOV

ANTET FOLOSIT DE PRIMARIA ORAŞULUI OLTENITA LA EMITEREA
DOCUMENTELOR OFICIALE LA 24 IANUARIE 1881

143

ANTETUL FOLOSIT DE PRIMĂRIA ORAŞULUI OLTENITA LA EMITEREA
DOCUMENTELOR OFICIALE LA 1 IANUARIE Î883

ŞTAMPILA PRIMĂRIEI ORAŞULUI OLTENITA TN TIMPUL OCUPATIEI
GERMANE, 1917. Oraşul în asociaţie.
Stadt înseamnă oraş. Gemeinde înseamnă comună. Tn evidenţele strategice militare,
oraşul Olteniţa pentru trupele germane era identificat cu nr. 524

144

ANTETUL PRIMĂRIA OLTENITZA – DISTRICTUL ILFOV – No.124

PRIMĂRIA ORAȘULUI OLTENIȚA – Antet din 1901, luna Martie, ziua 8

145

BISERICA „SFÂNTUL NICOLAE” DIN OLTENITA RURALĂ
DATEAZĂ DIN 1746 ŞI ESTE CEL MAI VECHI LĂCAŞ DE CULT DIN ZONA
NOASTRĂ

Majoritatea olteniţenilor trecuţi de 60 de ani ştiu că partea de nord a oraşului, delimitată de şoseaua
Călăraşi, s-a numit până în anul 1949, Olteniţa rurală, localitate de sine stătătoare, când avea primărie, biserică,
post de jandarmi şi şcoală, proprii, iar partea de sud, spre Dunăre, pentru a se deosebi, se numea comuna urba
Olteniţa, aşa cum de altfel apare şi în documentele vremii.
Comuna Olteniţa, care pe bună dreptate, pentru delimitare, localnicii o numeau Olteniţa veche, exista
înainte de anul 1500.
Exponenţii regimului comunist, din anul 1949 au găsit de cuvinţă şi au unificat Olteniţa veche cu oraşul Olteniţa.
Intru-cât încă anterior anului 1850 se prefigura nouă aşezare care avea să se numească tot Olteniţa, s-a
impus necesitatea de a se delimita, nu numai sub raport administrativ-teritorial, dar şi spre a se deosebi, astfel
că în acte avea să apară distinct Olteniţa -sau Olteniţa veche -şi comuna urba Olteniţa, adică oraşul propriu-zis.
Prin urmare încă de la început, deci de aproape patru secole, străbunii edili ai comunei Olteniţa, ia hărăzit
pentru totdeauna, lăcaşului sfânt o suprafaţă de aproape un pogon, care se învecina la vest cu drumul, devenit
mai târziu şoseaua Bucureştiului, în partea de nord cu actuala stradă Alexandru Ghica
pe atunci nedelimitată, – în partea de sud, cu actuala stradă Voinţa – pe atunci tot nedelimitată, – iar în partea
de est cu viitoare locuri de case ale oamenilor.
Cu timpul însă, dezvoltându-se comuna odată cu creşterea populaţiei, locul afectat bisericii a fost strâm-
torat, rămânând la forma şi dimensiunile din zilele noastre.
Biserica a avut pământul ei în suprafaţa de zece pogoane, de care a fost posedată abuziv cu ocazia colec-
tivizării, când paroh era preotul Toma Păcuraru, un om de treabă, cumsecade, popular şi apropiat de oameni,
care a funcţionat la această biserică din 1939 până în 1955 când a decedat. Cu fiul său – Dan Păcuraru – am
fost coleg la liceu şi mai avea o soră, mai mare decât el, care se numea Lavinia.
In acelaşi timp cu popa Toma Păcuraru, la această biserică a slujit şi preotul Mladin Gheorghe, pe ambii
i-am cunoscut.
Din revista bisericească „Păstorul creştin-ortodox” înfiinţată în luna februarie 1933, care a apărut cu reg-
ularitate până în anul 1943 şi care avea sediul în Olteniţa strada Mihai Bravu nr. 154, aflăm unele date despre
biserica „Sfântul Nicolae” din Olteniţa-veche, aşezare devenită suburbană în anul 1928.
Vreau să menţionez însă că, în acea revistă se arată că această biserică datează din anul 1746 şi este posibil
să fie aşa, fiind construită în stil muntenesc, joasă, fără cupolă, cu ferestre făcute strâmte, era în anul 1934
într-o stare de degradare avansată, tabla acoperişului lasă apa de ploaie să pătrundă înăuntru, distrugând bolţile,
cărămida începuse să se macine, iar apa care a curs pe pereţi făcuse ca picturile să nu se mai cunoască.
Clădirea a fost dărâmată în august 1934 cu avizul unei comisii conduse de Henriette Delavrancea Gibory,
fiica scriitorului Barbu Ştefanescu Delavrancea, ea fiind cea care a întocmit şi planurile noului lăcaş construit
în stil bizantin.
De altfel însăşi biserica se legitimează cu propriile-i înscrisuri pe care le poartă pe frontispiciul său, într-
o limbă românească cu litere cu caractere kirilice, care, spre a-i păstra autenticitatea, am respectat expresiile
şi termenii de atunci:
„Această sfântă biserică s-au ziditu dintemelie şi s-au înfrumuseţat precum se vede; de cu toată silinţa şi
cheltuiala dumnealor Dănăileşti, iar din vechime au fost făcut acest sfânt locaş – de părinţii noştri răposaţi;
Danil şi Stancu Popa, care noi ne-am pomenit neam de neam, în Olteniţa spre vecinica pomenire a faptei buni
creştinităţi.
In zilele prea înălţatului domn Gheorghe D. Bibescu voivod şia preasfântului părintelui nostru Neofit în leat 1846”.
De asemeni se mai află şi următoarea înscriere în limba română, pe care cu greu le-am descifrat întru-cât
intenţionat au fost acoperite cuvintele incomode care nu conveneau regimului comunist astfel:
„Reconstituitu-sa această sfântă biserică din temelie în anul de la Hristos 1937 în al şaptelea an de
glorioasă domnie a Majestăţii Sle Regelui Carol Il-lea şi în vremea de înaltă păstorie a
P.S. Sale D.D. Dr. Miron Cristea patriarhul României, Prin ministru al ţării fiind dl. Gheorghe Gh.
Tătărescu, ministrul cultelor şi artelor dl. Victor Iamandi, iar paroh al comunei suburbane fiind P.C.
Sa preotul Dem Iliescu Palanca, cu ajutoarele de la prefectura judeţului Ilfov de cei doi prefecţi Ion
Gheaţă şi Aurel Solacolul şi cu ajutoarele date de locuitorii acestei comuni.
Săvârşitu-sa precum se vede spre lauda lui Dumnezeu veac de veac.
Arhitect: Henriette Delavrancea Gibory Antreprenori:A. Telman şi G. Voiculescu.

146

Notă:
*) prescurtările D.D.Dr. din faţa numelui patriarhului probabil că înseamnă doctor docent cunoscând
aprecierea Academiei Române faţă de Miron Cristea.
**) P.C. cred că înseamnă prea cucernicia Sa…
Trebuie să mai adaug că şi în comuna Budeşti, apărea de două ori pe lună, o altă revistă bisericească care
se numea „Păstorul ortodox”, un fel de organ bisericesc al clerului din judeţul Ilfov, revistă care a apărut cu
unele înreruperi, până în anul 1937.
Această revistă a fost importantă la vremea ei întru-cât separat de articolele cu caracter religios, erau pub-
licate şi probleme de ordin administrativ-profesional ale clerului, publica de asemeni o serie de materiale de
largă culturalizare, precum şi informaţii privind evenimentele şi situaţiile mai deosebite din judeţ, din ţară şi
chiar din străinătate.
Astfel se relata despre inaugurarea în anul 1931 a teatrului comunal din Olteniţa, cu participarea artistului
Maximilian în piesa „Fiul cuminţeşte pe tatăl”.
De asemeni, cititorii puteau lua cunoştinţă despre conferinţa ţinută la radio de către Paul I. Vasilescu refer-
itoare la trecutul oraşului Olteniţa.
Unul din numerele revistei conţinea un articol despre directorul liceului de la noi, profesorul Alexandru
Stoicescu, figură de seamă din Olteniţa de atunci, precum şi prezentarea critică a lucrării lui Alexandru I. Măr-
culescu „Olteniţa – Studiul Album monografic”. Prin urmare iată cât de importante au fost pentru aceste vremuri
cele două reviste religioase apărute la Olteniţa şi la Budeşti.

Fotografia de mai sus reprezintă pe preotul Dem. I. Iliescu Palanca, parohul bisericii „Sfântul Nicolae”
din comuna suburbană Olteniţa rurală împreună cu familia preotul Dem. I. Iliescu Palanca a funcţionat ca
paroh la această biserică din 1929 până în 1938,când luâdu-şi doctoratul în teologie a fost numit director al
Seminarului din „Curtea de Argeş”.
Preotul Dem. I. Iliescu Palanca a fost bun prieten cu preotul Gheorghe M. Sachelarie, parohul bisericii
„Sfântul Nicolae” din centrul oraşului Olteniţa.
Pe verso fotografiei, se află înscrisul de mai sus:„ONOR Familia Părintelui Gh. M. Sachelarie Olteniţa.
Pentru despărţire şi întru păstrarea frumoaselor amintiri în vremea celor aproape 10 ani de preoţie din
partea Pr. Dem. I. Iliescu Palanca, Directorul Seminarului din „Curtea de Argeş” oct. 1938
Preotul Dem I.Iliescu-Palanca a fost Directorul Seminarului din „Curtea de Argeș”. A scris „Istoria BIS-
ERICII STAVROPOLEUS” din București, Ediția I Tipografia Ion C. Văcărescu str.Nic. Bălcescu nr. 21 Bu-
curești 1940. A corespondat cu preotul nostru Gheorghe Sachelarie „cu care a petrecut – așa cum scrie pe verso
fotografiei de mai sus – 10 ani de preoție”.
Posed cartea „Istoria Bisericii Stavropoleus” din București.