OLTENITA DE ALTADATA- „Şcoala de copii mici din Olteniţa“-1919 !

Grădiniţa de copii
Este prima instituţie şcolară cu care se începe educaţia şi formarea copiilor cei mai mici.Tocmai de acea
celor din primul an le spunea „cei mici“, iar celor din anul doi, „cei mari“. Întocmai ca într-o grădină cu flori
– de aceea grădiniţei i se mai spune şi grădina de copii – se cultivă numai calităţi şi deprinderi bune ale copiilor,
potrivit dictonului, „cele bune să s-adune, cele rele să se spele“. Aici se dau primele îndrumări de comportare
cu caracter şcolar, se începe depinderea cu colectivitatea.
Copiii primesc de la cei care îi educă şi învaţă primele îndrumări de şcoală. Vlăstarelor tinere li se insuflă
pe măsura posibilităţilor lor, jocul şi cântecul şi o uşoară încercare de scriere, dar în acelaşi timp se insuflă
cultul muncii.
Cu peste 60 de ani în urmă, copiii aveau tăbliţe negre pe care scriau cu condeiu. După ce scriau, ştergeau
cu buretele care, pentru a nu se pierde era legat cu o sforicică de tăbliţă. În aceeaşi clasă învăţau şi fetiţele şi
băieţii. Toţi erau îmbrăcaţi curat cu uniformă formată din şorţuleţe dintr-un material cu pătrăţele mici şi cu
gulerele albe, iar sub bărbiţă fundă tot albă.
În tot oraşul era o singură grădiniţă.
Înfiinţarea grădiniţei a fost aprobată cu data de 1 septembrie 1919, însă a început să funcţioneze abia
în decembrie 1919, iar cursurile regulate au demarat la 8 ianuarie 1920, când la conducerea grădiniţei a
fost numită doamna V.A. Pârvulescu.
Grădiniţa s-a folosit de clădirea şcolii primare de băieţi nr. 1 care, drept mobilier avea mese lungi şi bănci
rudimentare, considerate chiar nehigienice.
În anul următor s-a găsit şi s-a închiriat un imobil deosebit, dar aproape lipsit de curtea atât de necesară
copiilor pentru joacă. Din această cauză în anul 1925 s-a schimbat cu un nou local, de data asta propriu, unde
mai înainte fusese sediul poliţiei. Aproximativ în mijlocul curţii era clădirea grădiniţei.
În faţa clădirii era o scară cu vreo câteva trepte de ciment, cu care se ajungea deasupra solului, mai sus
cu un metru, într-o marchiză metalică luminoasă, având ferestre pe toate laturile. În acea marchiză, existau
cuiere fixe unde copiii îşi puneau lucrurile de îmbrăcăminte. La bază, în exteriorul parapetelor scărilor, existau
doi plopi care parcă străjuiau intrarea. Cu timpl aceştia au crescut înalţi de 12-15 metri şi groşi, un metru diametru.
Din acea marchiză se intra într-o sală lungă şi lată, care avea pe fiecare parte câte două săli spaţioase de
clasă unde învăţau copii, iar în fundul sălii, erau trei camere mari care erau folosite ca locuinţă pentru directoare.
Grădiniţa avea grădină cu pomi, cu flori, cu plante de ornament şi legume în suprafaţă de 600 mp.
Starea acestui ultim imobil era foarte bună, cu mobilier şi cu condiţii corespunzătoare. E drept că şi lumea
era mai puţin pretenţioasă, de multe ori oamenii mulţumindu-se cu ce aveau.
Materialul didactic a fost cumpărat în cea mai mare parte în anii 1924-1925 (întreaga colecţie frobeliană)
de la Casa A. Pichelers Witor und Sohn din Viena, după ce s-au strâns prin liste de subscripţie şi de la serbări,
peste 26.000 lei .      Averea mobilă şi imobilă a grădiniţei de copii după inventarul ce s-a făcut la 15 martie 1927 s-a ridicat
la 1.208.000 lei formată din:
valoarea clădirii 1.050.000 lei
valoarea mobilierului 128.000 lei
valoarea materialului didactic 30.000 lei
TOTAL 1.208.000 LEI
Serbările de Crăciun, de Paşte, participarea la sărbătorile naţionale şi serbările de sfârşit de an ale grădiniţei, constituiau cele mai apreciate şi mai plăcute evenimente pentru toţi orăşenii, dar în mod deosebit pentru
cei care aveau copii la grădiniţă.
Asemenea serbări constau din recitări de poezii, din cântece şi jocuri, după care li se împărţeau copiilor
coroniţe de flori sau câte un coşuleţ confecţionat din hârtie creponată, cu fel de fel de bomboane în ele, în care
cea mai de efect era culoarea ambalajelor.
Asistenţa numeroasă care lua parte la festivităţile oferite de copii, avea bucuria şi plăcuta surpriză ca la
sfârşitul serbării, să li se ofere şi să viziteze expoziţia de lucruri manuale executate de copii, din carton, construcţii din cubuleţe de lemn, rotiţe, tăbliţe colorate, coşuleţe, batistuţe cu flori etc. toate acestea producând mare
mulţumire şi bucurii, pentru că erau admirate, părinţilor ale căror odrasle nu pierduse timpul degeaba un an
de zile.
În anul şcolar 1925-1926 – „Şcoala de copii mici din Olteniţa“ – cum îi mai spunea la grădiniţă – la expoziţia de lucrări manuale organizată de Ministerul Instucţiunii Publice, a obţinut „Diploma de onoare“ distincţie
deosebită şi mult comentată în oraş la vremea respectivă.
În acelaşi an, atât doamna Vasilichia Pârvulescu cât şi domnul Alexandru Pârvulescu institutor, fost revizor
şcolar, au fost decoraţi cu „Răsplata Muncii cu Clasa I-a pentru învăţământ“ din partea Ministerului.
În ziua de 27 februarie 1927, domnul Negulescu inspector general şcolar, constata, între altele:
„Cu simpatie şi încrederea părinţilor, cu concursul neprecupeţit şi darnic al comitetului şcolar şi al autorităţii comunale ale oraşului, această grădiniţă de copii trece în rândul întâi al instituţiilor de educaţie din ţară,
putând să servească de model.    Notez această inspecţie cu calificativul „FOARTE BINE“ şi exprim mulţumirile mele doamnei directoare
Vasilichia Pârvulescu pentru munca energică şi priceperea didactică pe care le-a închinat educaţiei micilor
vlăstare ale neamului nostru.“
Constatarea inspectorului general şcolar (care la vremea respectivă era unicul pe ţară – nu ca în zilele
noastre când, fiecare judeţ are inspector general şcolar – deci 41) este suficientă şi grăitoare şi conţine substratul
vizivil care se detaşează cu caracter curat de patriotism.
Ceea ce cred că trebuie reţinut de aici de către cadrele didactice cărora părinţii şi societatea în general le
încredinţează copiii în zilele noastre, este, în primul rând, că nimic nu se poate obţine fără muncă asiduă şi
mai ales că, faţă de domeniul pe care ţi l-ai ales în viaţă, nu reuşeşti să faci mare lucru dacă nu ai vocaţie, chemare, înclinare şi preocupare sinceră.-
Numărul copiilor care frecventau grădiniţa era destul de mare. Interesul deosebit care s-a manifestat apoi
de primărie faţă de această primă instituţie de educaţie preşcolară, se oglindea an de an prin valoarea subvenţiilor acordate.
Conducătoarele Grădiniţei de copii
Grădiniţa a fost condusă în exclusivitate de persoane de sex feminin. Iată că din acest punct de vedere,
niciodată lucrurile nu se pot excepta sau deroga. Aceste conducătoare au fost:
– doamna Sofia Carp 1919-1920
– doamna Vasilichia A: Pârvulescu 1920-1923
– domnişoara Maria Popescu 1923-1924
– domnişoara Elena Daniilescu 1924-1925
– domnişoara Angela Grigoropol 1925-1927
– domnişoara Elena Coman 1927-1942
Angela Grigoropol a fost fiica cerealistului Costică Grigoropol, decedat în iarna anului 1954 şi care a
fost ţinut în casă mai bine de o săptămână mort, întrucât acea iarnă a fost deosebit de grea,, aşa cum apare în
lucrare la un capitol separat. Costică Grigoropol, – grec – a locuit vizavi de casa părinţilor subsemnatului,
imobilul existând, fiind proprietatea lui Vlaicu Popa. Vlaicu a fost băiat de prăvălie de la vârsta de 9 ani la
Niculică Teodoru, care a avut manufactura Teodoru, după naţionalizare, a funcţionat mulţi ani Judecătoria
Olteniţa până s-a mutat în noul local situat în parta de nord a Grădinei publice. Casa există şi asătzi – cu un
etaj.
Niculică Teodoru a fost frate cu Vasile Teodoru, decedat în anul 1948. Casele lui Vasile Teodoru care iau fost naționalizate, sunt cele de pe strada mare (Argeş în zilele noastre) care găzduieşte sediul Procuraturii,
cu denumirea mai recentă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa.

Error