OLTENITA DE ALTADATA-PAVAJUL si STRAZILE ORASULUI !

ACTIVITATEA EDILITARĂ
Dacă portul şi gara au fost principalii factori – alături de alţii – care au contribuit substanţial la dezvoltarea
oraşului din toate punctele de vedere, totuşi buna gospodărire depinde de altceva şi anume de felul cum au
înţeles edilii să în decursul anilor să ia sau să creeze priorităţi, astfel ca să facă din Olteniţa un oraş cu adevărat
prosper, cu vocaţie spre civilizaţie şi modernism,
Portul şi gara nu puteau face din oraş decât un târg sau târguşor mai evoluat, însă numai lucrările edilitare
au făcut din el o comună urbană cu largi perspective de evoluţii favorabile.
Pentru vremea respectivă pavajul, canalizarea şi iluminatul cu fazele lui până s-a ajuns la cel electric,
constituiau genuri de adevărat şi veritabil urbanism.
73
PAVAJUL
Un teren jos şi fără scurgere cum era cazul oraşului nostru, impunea ca o necesitate stringentă, pavarea
străzilor, măcar a celor principale, pentru a nu lăsa loc în timp de ploaie băltoacelor, iar odată cu prcipitaţiile,
mai mult sau mai puţin frecvente, creşterea ierburilor şi bălăriilor.
Pe de altă parte, viaţa însăşi de port a oraşului nostru a reclamat şi chiar impus această pavare, lucru de
care şi-au dat seama edilii noştrii acum un secol, aşa după cum rezultă dintr-un proces-verbal al consiliului
comunal din 6 mai 1902.
„Având în vedere că starea deplorabilă în care se găseşte pavagiile după străzile oraşului, nu mai poate fi
totelară căci comunicaţia a devenit dificilă chiar pietonilor, necum chirigiilor cari transportă ceriale din oraş
în port, cum şi ţăranilor din comunele plăşilor cari fac asemenea transporturi pentru productele vândute de dânşii, căci oraşul este eminamente recunoscut ca port, unde operaţiunile de ceriale se fac în mod important.“
Pentru a ilustra acţiunea febrilă pe care au depus-o în decursul acestor ani aceşti edili cu construirea şi întreţinerea pavajului pe străzi, mijlocul cel mai evident este de a arăta sumele cheltuite de primărie în anii când
aceste lucrări edilitare erau luate mai mult în seamă.
Primele străzi care s-au pavat au fost: Alexandru Ghica, Monumentului, Concordia şi Matache, apoi
Traian, Mâglele, Prival şi Nencu. Nu mai spun căror străzi le corespunde în ziua de azi pentru că cititorul deja
are cunoştinţă din situaţia întocmită cu evoluţia denumirii străzilor pe ani.
Sunt convins că pentru oricine este greu să-şi imagineze cum arătau străzile la început. Ei bine, trebuie
înţeles că peste tot era pământ. Când ploua se făcea noroi, iar când nu ploua era praf.
Probabil că primul pavaj s-a făcut prin anii 1863-1865, cam la 10 ani de la fondarea oraşului. Un oraş
mic ca Olteniţa, cum era şi firesc, nu prea dispunea de fonduri mari în casa primăriei, astfel că materialul de
pavaj îl constituia piatra de calcar dens, alb sau roşiatic.
Cu pietrele mai mari şi late se pava strada propriu-zisă pentru carosaj, iar cu cele mai mici şi cu sfărâmăturile rezultate, se făcea un trotuar lat de un metru pentru pietoni.
Aceste pietre, fie sub influenţa carelor care circulau – singurele mijloace de transport – pe străzi, fie că nu
s-au putut încheia de la început solid între el, a făcut ca să se deplaseze şi întreg pavajul să se scâlcieze, astfel
că în anul 1875 se simţea nevoia „înfiinţării din nou a pavajului pe străzile Matache, Nencu şi Mâglele (cele
mai circulate), iar în anul 1879, pe străzile Traian şi Concordia. Numai în 1875 cheltuielile cu repararea s-au
ridicat la 40.188 lei.
Cât costa un metru pătrat de pavaj se vede dintr-un proces-verbal din anul 1879, anume 2,20 lei, „ajutată
lucrarea şi de piatra veche; de fiecare metru pătrat, reparatul pavajului pe strada Concordia lei 3,50 numai cu
piatră din nou“.
În anul 1879 era prevăzută în buget suma de 12.000 lei pentru lucrări astfel:
În anii 1885-1886 şi 1886-1887 s-a desfăşurat o activitate susţinută, în această direcţie făcând planurile
şi devizele chiar inginerul şef al judeţului.
În primul an s-au pavat 1.521,76 m.c. terasamente, 4689,70 m.p. de pavaj din care 4.658,2o m.p. este
pavaj absolut nou, adică pe străzile pe care lipseşte şi 2.148,4 m.p.de trotuare noi. În anii următori sau prevăzut
1.435,25 m.c de terasamente, 6.194,65 m.p. de pavaj şi 1.952,80 mp de trotuar.
ţinând seama că se plătea metrul pătrat de pavaj 5,18 lei de trotuar şi 4,08 lei metru cub de terasament cu
1,66 lei, poate face oricine socoteala la ce sume enorme s-au ridicat cheltuielile cu pavajul în acei doi ani.
S-au pavat porţiuni considerabile din străzile: Matache, Monumetul, Avasioti, Emancipării şi Prival, trotuarul de 1 m. lăţime în faţa oborului şi aşternerea cu pietriş pe strada Nencu peste terasamentul deja făcut.
Piatră ceva mai bună de pavaj se aduce în 1889 când se decide de Cosiliul Comunal să se cumpere în
regie 400 m.c. piatră brută din carierele Siştovului din Bulgaria. În 1891 se mai cumpără alţi 800 m.c. la preţul
de 12,50 lei metrul cub.
În 1896-1897 s-a pavat strada principală, adică strada mare – în zilele noastre str. Argeşului – (trotuar 2
metri deoparte şi de alta a străzii – precum şi răspântia străzii Daphnes cu strada mare (Argeşului) – (trotuar în
lăţime de 1,50 m) şi de aici până la strada 23 aprilie 1877 (trotuar de 1,10 m) cu bazalt artificial.
Pentru aceasta s-a încheiat un contract între primărie, primar N. Athanasiu şi Societatea Anonimă de
Bazalt artificial şi de ceramică de la Cotroceni.
Lucrările au început să se execute la 4 noiembrie 1896 şi au costat 57.782,37 lei, sumă care s-a ridicat în
anul următor pentru terminarea lucrărilor la 60.000 lei.
74
Costul metrului pătrat cu bazalt artificial era socotit astfel: trotuar obişnuit 10,50 lei, pavele 16 lei, bordură
15 lei. Valoarea acestor lucrări trebuia plătită de primăre în 15 ani cu începere de la 1 aprilie 1897 în anuităţi
de 6.587,67 lei „răspunsă pe fiecare an în patru rate trimestriale şi egale“. Poate calcula oricine la ce sumă sau ridicat aceste lucrări.
N-a trecut mult, decât vreo 4 ani şi edilii oraşului s-au gândit să schimbe pavajul de gresie de până acum
a părţii carosabile de pe unele srăzi şi să-l înlocuiască cu granit.
În anul 1901 s-a luat hotărârea pentru procurarea unei cantităţi de 1.000 m.c. piatră de granit vânătă având
formă semicubică din carierele Dobrogei. S-a hotărât ca lucrările mari de pavaj cu granit pe strada Carol I
(care era de fapt strada principală a oraşului) şi de pavare din nou a străzilor Traian şi 23 Aprilie, cu piatră
scoasă de pe strada principală să se facă în anul următor, 1902.
Proiectele de refacere a acestor pavaje au fost făcute de inginerul şef al judeţului în felul următor.
– Desfacerea vechiului pavaj de pe strada Carol I şi transportului lui pe străzile Traian şi 23 Aprilie, săpăturile în patul străzii, pavajul cu piatră paralelipipedică şi pavajul cu piatră brută de granit în formă mozaic,
vor costa 49.502,40 lei, desfacerea şi refacerea pavajului, a trotuarelor şi a bordurilor pe strada Traian, vor
costa 16.536,20 lei; aceleaşi lucrări pe strada 23 Aprilie vor costa 8.425,20 lei.
Toate aceste cheltuieli pentru pavaj se vor ridica la suma de 74.463,80 lei. Există o imagine a tăieturii
transversale a pavajului din strada Carol I. Pentru reconstuirea cu granit a pavajului de pe strada Carol I s-a
încheiat la 1 august 1902 un contract între primăria oraşului semnat de primarul de atunci G. Deculescu şi Michel Daniel & Comp. din Brăila. La art.II din acest contract se prevede:
„Plata lucrărilor este de 49.007,38 lei, după ce s-a scăzut 1% din deviz. Suma licitată şi aprobată se va
face astfel:
– 25.000 lei la aprovizionrea pavelelor, iar restul de 24.007,38 lei în anul 1903 în două rate, adică:
12.033,69 lei la 1 august şi tot atâtea la 1 decembrie prin emisiune de bonuri din partea primăriei, plătibile
prin mandate din partea comunei.“
Conform articolului 46 din „condiţii generale“ de lucrări publice au făcut parte din contract şi următoarele:
– durata întreţinerii este de un an de zile.
– în care timp antreprenorul este dator să facă pe cont propriu toate lucrările şi schimbările ce survin;
– în special a menţine alinierea şi nivelul trotuarelor şi bordurilor înlocuind pietrele ce se vor sparge. Pavajul de pe strada Carol I e cel care a dăinuit şi dăinuieşte şi în zilele noastre, astfel că în adevăr a fost şi a
rămas de granit. (Bineînţeles că mă refer la perioada până în care strada mare a fost asfaltată).
În 1904 se prevăzuse în buget suma de 8.000 lei pentru pavaj (cumpărare de pietriş pentru pavarea a patru
străzi). Însă în consiliul comunal din 4 iulie s-a hotărât altă destinaţie acestei sume şi anume:
„Pentru a veni în ajutorul populaţiei nevoiaşe a oraşului, pentru că în acel an, din cauza secetei nu s-a
făcut recolta şi suferă atât locuitori cât şi vitele“.
Atunci inspectorul I. Ionescu face o adresă către prefectul judeţului în care spune „că nu mai este nevoie
să cumpere comuna porumb de hrană pentru locuitorii care sunt în lipsă şi nici nutreţ de vite“, ci este de părere
„a se respinge propunerea consiliului comunal şi a se da ordin primarului respectiv ca suma de 8.000 lei, prevăzută în bugetul anului curent să se întrebuinţeze la adevărata ei destinaţie, adică la continuarea pavajelor
străzii Carol I.“
Dacă prefectul va fi admis părerea inspectorului care voia să aibă stradă pavată în faţa inspectoratului (la
Judecătoria Ocol Mixt ce-şi avea sediul în Şcoala de Arte şi Meserii) sau decizia consiliului comunal, nu am
de unde să ştiu. Un lucru este cert: că s-a prevăzut pentru lucrările de pavaj în anul 1904 suma de 8.000 lei.
Ese posibil să fi reuşit inspectorul după cum reiese dintr-un proces verbal al anului 1905 în care se spune
că anul anterior s-a plătit de primărie 9,40 lei pentru un m.c. de piatră spartă gresie, ceea ce înseamnă că în
acel an s-a cumpărat material pentru pavaj.
În anul 1905 s-a cumpărat de către primărie 315 m.c. de piatră spartă gresie de Blasovo din carierele Dobrogei, „trebuincioasă străzilor comunei“, prin Michel Daniel cu 8,50 lei m.c.
Strada Gh. Grigore Cantacuzino de la centru şi până la grădina publică s-a pavat în anii 1906-1907, fiind
antreprenor, cunoscutul Michel Daniel, în primul an când s-au continuat lucrările, preţul devizului a fost de
44.888,77 lei, deci în total 68.301,75 lei. Suma din urmă de 44.888,77 lei estre menţionată în contract că trebuie
să fie plătită în 5 ani consecutiv începând din anul financiar 1908-1909 şio până în
inclusiv, în rate anuale, la 1 mai cu un procent de 6% pe an, începând de la data terminării lucrării.
Prin urmare, este important să ştiţi că pavajul de astăzi de pe strada gării, peste care s-a turnat asfaltul,
75
este cel făcut în anul 1909.
În anul 1914 s-a făcut pavaj nou pe strada Petre Sfetescu – numită apoi Constantin Alimăneşteanu
pe o porţiune de 240 m.. în vlaoare de 30.000 lei.
În bugetul aului 1915-1916 s-a prevăzut pentru pavaj suma de 47,316,18 lei.
În anul 1920 s-au făcut pavaje în valoare care nu trecea de suma de 20.000 lei, în anul următor au trecut
200.000 lei, iar în 1922, s-au cumpărat 234,965 m.c. (iată câtă precizie şi exigenţă în stabilirea cantităţilor de
piatră spartă de granit, necesară pavării în anul următor a străzilor C.A. Rosetti şi Ferdinand.)n tipul regimului comunist, acest pavaj care încă nu se degradase nu ştiu de ce, a fost distus cu răngile şi
în locul lui s-a pus pavaj din piatră măruntă de râu, peste care, după un timp s-a turnat asfalt.
Pe anul 1929 s-au făcut pavaje în sumă de 775.208 lei, numai 252 m. de bordură mozaicat pentru strada
Carol (deci strada principală), porţiunea dinspre rezervorul de apă, în valoare de 50.400 lei.
Pe anul 1930 s-a prevăzut în bugetul oraşului suma de 2.800.000 lei pentru material, transport şi manopera
pavajului. Urmărind execuţia lucrărilor principale, se constată că totalul cheltuielilor este de 1.063.800 lei.
După cum se vede din datele de mai sus privitoare la pavarea oraşului, în unii ani, n-am amintit decât de
o parte din lucrările de pavaj, anume pe cele mai principale – o incursiune generală prin arhivă nefiind posibilă
din lipsă de timp – în alţi ani, n-am amintit deloc, dar asta nu înseamnă că în acei ani care nu apar aici, primăria
nu a avut o activiate edilitară în acest domeniu. Din contră, această activitate edilitară nu a fost scăpată niciodată
din vedere, chiar au fost perioade când s-a situat pe primul plan al preocupărilor, aşa cum a fost cazul în anii
1885-1887; 1902-1903; 1922-1923 şi 1927-1928, când aceste lucrări cunosc o expansiune fără precedent.
Poate că greşesc în a aprecia ceea ce voi spune succint în continuare şi anume că, au existat asemenea
priorităţi pe considerentul că primarii fiind autohtoni au fost direct legaţi de interesele oraşului. Aşa se explică
faptul că de numele fiecărui primar, mai mult sau mai puţin, se leagă o realizare socială făcută cu scopul şi în
interesul exclusiv al populaţiei.Din activitatea de pavare a străzilor oraşului în decursul anilor, se desprind
două concluzii principale:
– prima, că materialul de pavaj a evoluat calitativ continuu, de la piatră ordinară de calcar sau gresie, la
granit, bazalt artificial, până la diverse feluri de asfalt;
– a doua, când se reconstruiau străzile principale, materialele vechi nu se înlăturau ci se foloseau la pavarea
unor străzi de la periferia oraşului. Prin urmare, este de remarcat spiritul economic gospodăresc, pentru că nu
s-a aruncat şi nu s-a pierdut nimic, edilii oraşului fiind conştienţi că la vremea respectivă toate au costat bani,
iar banii proveneau de la contribuabili.
În bugetul primăriei, mai mult sau mai puţin, se realizau sume de bani, însă o atenţie mare se acorda modului în care se distribuiau şi pe ce se cheltuiau aceşti bani.
Inginerii oraşului care au condus lucrările până prin anii 1932, au fsot:
– Gheorghe Dăscălescu cu care primăria a încheiat în anul 1923 un contract pe 5 ani, prin care acesta se
obliga să întocmească toate devizele oraşului, să conducă serviciul salubrităţii şi toate lucrările ce le avea de
realizat oraşul, pentru care primea un salariu de bază de 2.500 lei, plus diurnă 3.525 lei, cum şi alte drepturi,
conform legii dar stabilite prin contract.
– C. Sălăgeanu, cu care s-a încheiat contract tot pe 5 ani.
În vara anului 1923 pe timp de 3 ani, când iar este numit inginerul Gh. Dăscălescu până în anul 1928.
Din anul 1928 până în 1934, serviciul tehnic al primăriei oraşului îl are conducător tehnic pe V. Bălaşa
pe care l-am cunscut şi eu. A locuit aproape de liceu. Mi se pare că a avut un băiat – nu sunt sigur – însă ştiu
că a avut o fată pe care o chema Emilia, făcea parte din grupul de fete – prietene – Marilena Petrescu, fiica
doctorului Ilie Petrescu, care a locuit în Olteniţa vizavi de biserică în casele în care acum locuieşte Duşcă Savu
şi el bătrân, Marilena Petrescu fiind soţia de mai târziu a lui Mitică Savu – artistul- actor Dem Savu, cu Marga
Zorzor, fiica lui Traian Zorzor care a avut restaurant şi han tot pe strada mea – Alexandru ILiescu – fost şi probabil viitor C. Alimăneşteanu. Emilia Bălaşa este acum bătrână şi ea – în prezent căsătorită în Canada – a corespondat un timp cu Nicu Vornicu, în îndepărtata lor adolescenţă.
Reluând firul povestiri, cu privire la conducătorii tehnici ai oraşului, după V. Bălaşa, în anul 1932, postul
devine vacant şi avea să-l gireze o perioadă de timp Grigore Rentea care era secretarul serviciului tehnic.
În ultimi ani, anteriori „cedării Cadrilaterului“, materialul de pavaj s-a cumpărat de la societatea „Turtucaia-Granit“ de la Ştefan Solomon din Turtucaia, de la societatea „Calea“ din Bucureşti şi de la alţii.
Efectuarea celor mai mari transporturi de piatră din port au fost încredinţate la doi antreprenori: N.D. Enache şi Ioniţă Grigore.
Este de remarcat faptul că după primul război mondia, „stricăciunile cauzate de bombardarea proiectilelor
de tun“ – ca să folosesc termenii din documentele vremii – au afectat atât clădirile cât şi străzile, parte din
acestea devenind chiar impracticabile.
Unii locuitori cărora casele le-au fost afectate într-o mai mare măsură, s-au adresat primăriei solicitând
despăgubiri.