OLTENITA DE ALTADATA-NICOLAE I. VORNICU Un nume, o viaţă, un om deosebit

* * *
Nicu Vornicu s-a născut la 21 februarie 1927 în Olteniţa la casa părinţilor săi, fiind al treilea şi ultimul
copil, dar în acelaşi timp singurul băiat din familia lui Ion I. Vornicu, după Aurora sora lui mijlocie, născută la
5 ianuarie 1925, căsătorită Ştefănescu, decedată la 9 ianuarie 1995 şi înmormântată, potrivit dorinţei sale, în
cavoul părinţilor şi bunicilor ei în cimitirul din Olteniţa, şi după Steliana sora cea mai mare născută la Olteniţa
în anul 1922, căsătorită cu Anghel Cristescu, decedată la 29 august 1989 şi înmormântată tot în cimitirul Olteniţa
la locurile de veci ale soţului ei, situate la 30 m de cavoul bunicului ei Ioniţă I. Vornicu.
Venirea pe lume a lui Nicu Vornicu a adus o mare bucurie în casa părintească şi a bunicilor, nu numai
pentru că a fost cel mai mic dar mai ales pentru că a fost băiat, el fiind singurul care avea să ducă mai departe
numele de VORNICU.
Bunicul său Ioniţă I. Vornicu a fost atât de încântat de naşterea lui Nicu încât, încă înainte de a împlini
trei ani, i-a lăsat moştenire prin testament juridic, impunătoarea clădire din centrul oraşului, cunoscută de
olteniţenii mai în vârstă sub denumirea generică de “Hotelul lui Vornicu”.
Clădirea este situată pe colţul format de intersecţia actualului bulevard al Republicii, cu strada Argeş,
strada mare cum se numeşte încă de la fondarea oraşului, fiind prima stradă înfiinţată, după care s-au aliniat şi
celelalte. Imobilul are 40 de metri pe bulevardul Republicii şi tot 40 metri lungime pe strada Argeş, respectiv
o suprafaţă de 1600 m.p. care reprezintă echivalentul a două locuri de casă normale a câte 800 m.p.
Nicu Vornicu a fost fiul lui Ion I. Vornicu, născut la 4 iunie 1893 şi decedat la 28 nov.1946 în vârstă de
53 de ani şi al Mariei I. Vornicu născută la 29 aug.1903 şi decedată la 28 febr.1982 în vârstă de 79 de ani.
Tatăl lui Nicu Vornicu – Ion I.Vornicu – a fost fiul lui Ioniţă I. Vornicu, născut în anul 1860 şi decedat la
21 sept.1932, în vârstă de 72 de ani, şi al Elenei Ioniţă Vornicu, născută în 1862 şi decedată la 18 dec.1927, la
vârsta de 65 de ani, iar mama lui Nicu Vornicu – Maria I. Vornicu, a fost fiica lui Mihail T. Bellu, născută la 6
dec.1881 şi decedat la 4 nov.1966 în vârstă de 85 de ani, şi a Afroditei M. Bellu, născută 1882 şi decedată la
12 oct.1948 în vârstă de 66 de ani.
170
Sub influenţa unei crunte realităţi pe care n-o pot contesta, a unei simbioze dintre răspundere şi onoare,
scriu cu o tristă plăcere, ca un fapt istoric de tradiţie locală, cu care s-a identificat, că ultimul nume olteniţean
emblematic de Vornicu, cu care filonul acestei vechi, mari şi importante familii de seamă, timp de un secol şi
jumătate, deci de o vârstă cu oraşul, prin statornicia ei, şi-a pus amprenta şi a contribuit hotărâtor la peisajul
prosper de glorie comercială şi zestre economică a urbei noastre în perioada dinaintea celui de-al doilea război
mondial, prin decesul lui Nicu Vornicu, acest nume de rezonanţă socială, dispare de pe firmamentul frontispiciului oraşului nostru.
Cele de mai sus le scriu cu mare mâhnire în suflet şi cu strângere de inimă pentru că decesul lui Nicu
Vornicu m-a afectat aproape ca moartea unui frate. Prin urmare, în numele sincerei prietenii cu tatăl său, îmi
arog dreptul cu titlu de rugăminte adresată fiicei lui, ca numelui actual de Jeles Irina, să i se adauge – sau chiar
înainte să-l pună – pe cel al tatălui, bunicului şi străbunicului său din care provine – de VORNICU. Apreciez
că măreţia acestei familii trebuie să facă parte din memoria oraşului nostru care va trebui să persiste în timp şi
să dăinuie peste vremuri.
Mă simt onorat şi în acelaşi timp mă pot considera mândru că mă pot număra printre foarte puţinii lui prieteni care au beneficiat de destăinuirile vieţii lui – poate chiar intime – şi în acelaşi timp, în ce mă priveşte, sunt
unicul prieten căruia destăinuirea încredinţată i-a fost făcută în scris, înscrisuri pe care le posed de la el fără
restricţii postume.
Probabil că – tacit – acesta a fost şi scopul pentru care mi le-a încredinţat, neluându-le – numai cu el – în
mormânt.
De altfel corespondenţa dintre mine şi Nicu Vornicu, începută din 1997, de când m-am apucat să lucrez
la monografie, în urma propunerii regretatului Aurelian Gulan, căruia i-am consacrat cel mai mare spaţiu din
lucrare şi până a intervenit brusc decesul lui la 28 dec.2008, totalizează circa 200 de pagini încât numai din
aceatea s-ar putea scrie o carte.
Din partea lui Nicu Vornicu am primit un permanent şi substanţial sprijin moral, prin a mă îndemna şi a
mă încuraja să scriu, să nu renunţ, cu toate că îşi dădea seama că, la ceea ce mă înhămasem eu, nu era nici
simplu şi nici uşor, dar îmi dădea temeiuri să cred în propriile-mi puteri. Îşi dorea cu ardoare să vadă monografia
tipărită, dar din păcate acest lucru nu s-a întâmplat, se vede treaba că el n-a mai avut răbdare şi a plecat din
rândul nostru, iar eu m-am tot extins, avid de informaţii, pentru a cuprinde cât mai mult, conştient fiind că nimeni, multă vreme nu se va mai apuca de o asemenea lucrare. Spun aceasta pentru că trăim într-o lume comodă
– ca să n-o numesc altfel – că la baza la tot ce se întreprinde stă un interes şi, invariabil, totul se face pe bani.
Aş fi tare mulţumit şi chiar bucuros dacă premoniţia mea mi-ar fi infirmată.
O satisfacţie şi o mulţumire sufletească
Sunt mulţumit sufleteşte că am putut să contribui la luarea unei decizii de către Nicu Vornicu într-un moment
de nehotărâre în ce priveşte intrarea efectivă în posesia impunătorului imobil din centrul oraşului, arhicunoscut de
olteniţenii mai în vârstă sub genericul de “Hotelul lui Vornicu”, şi aceasta în următoarele împrejurări:
În ziua de 24 febr.2002 a avut loc înmormântarea regretatului nostru coleg şi prieten Ionel Ţală, eveniment de
tristă amintire la care au participat foştii colegi de clasă, – atâţia câţi mai erau în viaţă – şi foştii colegi de liceu.
a fost lume multă şi deşi era iarnă, parcă Dumnezeu a vrut ca totuşi vremea să fie frumoasă. După terminarea oficierii unei frumoase slujbe şi după un frumos discurs ţinut de părintele Chiriţă, printre care a spus
de Ionel Ţală că înainte de a se îmbolnăvi era nelipsit de la slujbele ţinute în zilele de duminică, a vorbit Ion
Dobrică fost coleg de liceu, de clasă şi de bancă cu Ionel Ţală care a stat în gazdă la Ilie Voiajoru (Mitulescu)
pe timpul când a urmat liceul, acesta având casa în spatele casei lui nea Costică Ţală, tatăl lui Ionel. Am ascultat
toţi cu luare aminte plăcutele cuvinte rostite cu mult patos şi era normal să fie aşa, mai cu seamă că, în acele
momente vorbeşti liber dând curs simţămintelor sufleteşti pe care le trăieşti.
După aceea am vorbit şi eu şi la urmă i-am citit un poem intitulat “La despărţire” pe care-l scrisesem
doar cu o seară înainte. Prezint alăturat poemul funebru intitulat “La despărţire.” Dar despre acestea voi mai
vorbi şi în altă parte.
După scoaterea sicriului, din biserica în care Ionel cu destui de mulţi ani în urmă se botezase, apoi la adolescenţă făcuse parte din corul bisericesc, a urmat cununia religioasă cu Didi, având ca naşi pe Ionescu Ion,
mai cunoscut de olteniţeni sub numele de Ion Cojocea, iată că sosise timpul ca în biserică să fie adus pentru
prima dată, cu trupul său neînsufleţit, i se făcuse slujba de pomenire, iar la ieşirea din biserică s-a format cortegiul funerar care avea să-l conducă pe Ionel Ţală pe ultimul drum.
171
Aşa după cum este obiceiul : prima dată cortegiul s-a oprit la intersecţia străzii mele, Alexandru Iliescu –
fost şi viitoare Constantin Alimăneşteanu – cu actualul bulevard al Republicii.
A doua oprire – şi efectuarea iar a unei sumare slujbe de pomenire – a fost la intersecţia străzii Argeş, cum i se
spune încă la strada mare de altă dată, tot cu bulevardul Republicii, adică exact în faţa “Hotelului lui Vornicu”.
Nu vreau să omit să spun că Nicu Vornicu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Ionel Ţată şi că,
de câte ori venea la Olteniţa era imposibil să nu dea şi pe la el. Fără a-mi spune, citeam pe faţa lui că moartea
lui Ionel Ţală îl afectase profund.
La un moment dat, probabil şi pentru a mai părăsi această atmosferă înconjurătoare tristă de care era
cuprinsă toată lumea Nicu Vornicu îmi spune : “Măi Paule, cei de la Prefectura de la Călăraşi mi-au propus ca
în loc să-mi restituie clădirea, vor să-mi dea bani. A făcut o pauză şi mergând, parcă în ideea de a se autolămuri,
eu nefăcând nimic altceva decât să-l ascult, – a continuat : “Şi chiar aş înclina să primesc bani pentru că imobilul
a fost prost întreţinut, pivniţa este plină de gunoi care cred că n-a fost scos niciodată, geamurile sunt sparte,
uşile sunt stricate, acoperişul sunt sigur că trebuie înlocuit, iar eu sunt bătrân.”
Dacă legislaţia ar fi apărut mai din timp, dacă nu aş fi fost tracasat până să ajung în momentul în care să
mi se recunoască dreptul de proprietate – şi aşa mi-am făcut destul de mult sânge rău şi mi-am bătut capul ani
de zile, – dacă toate acestea se întâmplau cu cel puţin zece ani în urmă, era altceva. Nu sunt încă hotărât cum
să procedez deşi fi-mea Irina nu este de părere cu mine.
Ceea ce îmi spunea el, pentru mine nu era o noutate. Adevărul este că legislaţia parcă era făcută de aşa
manieră încât, mai de grabă să fii tentat să te lipseşti. Eu mă mai întâlnisem cu el de câteva ori, cu ani în urmă,
pe la judecătorie unde umbla după obţinerea unor informaţii şi documente, însă parcă era un făcut, peste tot se
confrunta cu lipsa de concurs, de cooperare, cu comoditatea unor funcţionari care parcă aveau ordin să se comporte şi să aibă o atitudine respingătoare.
De altfel asemenea greutăţi avea să le facă statul de drept al nostru, chiar prin legislaţia care reglementa
restituirea proprietăţilor menţionate, practic furate abuziv de regimul comunist. Atunci exponenţii locali ai partidului comunist au luat imobilele oamenilor, într-o singură zi, în mod brutal, fără a mai sta prea mult la discuţii.
Le stabilea un alt domiciliu, condiţii incomparabile inferioare faţă de cele avute anterior de proprietarii respectivi, aceasta şi pentru a-şi bate joc de ei, fiind convinşi că oamenii neavând de ales, trebuia să se mulţumească
cu ce le da. Dacă mai aveau obiecţiuni, aşa zisele organe administrative, îşi ieşeau din atribuţiuni şi intrau în
funcţiune cele ale securităţii, care de-abia aşteptau o astfel de situaţie şi care, refuzului, îi da o tentă politică,
iar lucrurile luau o întorsătură nedorită faţă de care, în mod operativ, acţiona inuman.
În materie de restituirea proprietăţilor, legislaţia – care şi aşa apăruse cu întârziere cu toate lacunele ei –
era tendenţioasă şi conţinea unele prevederi care pe majoritatea îi vitregea – voalat, de dreptul de a-şi relua
proprietăţile, ceea ce dovedea că autorii acestor reglementări – parlamentarii – îşi făceau legile în favoarea lor
pentru că – aşa cum am luat cunoştinţă din presă şi de la televizor – actualii foşti, făceau parte exact din categoria
celor care locuiau în asemenea imobile şi nu se îndurau să le restituie, fiind tentaţi mai degrabă, să le cumpere
ei, prin licitaţii trucate, mai pe nimic.
Nu întâmplător legislaţia şi mai ales normele metodologice de aplicare, situau în primul rând interesele
statului, apoi pe cele ale chiriaşilor, şi într-un plan secundar pe cele ale proprietarilor.
Apărând Legea nr.112, Nicu Vornicu şi foarte mulţi aflaţi în situaţii similare, urmăreau tot ce avea să se publice
în “Monitorul Oficial pe această temă. Nu-i mai puţin adevărat că au fost destule cazuri când, diverşi indivizi –
văzând momentul prielnic şi oarecare confuzie – alergau după proprietăţi inventate, recurgând la acte false, prefăcute
şi chiar legalizate până la urmă. Şi sunt convins că la mulţi le-a reuşit, cazuri fiind semnalate în presă.
Unele legi emanate de Parlamentul României, după multă polemică purtată pe banii noştri, după urmărirea
unor interese de grup sau chiar personale, fiind intenţionat destul de interpretabile şi apărând tot felul de probleme insuficient de reglementate, a fost necesară elaborarea unor norme metodologice de aplicare, care, în
unele cazuri, deghizat, schimbau chiar sensul şi fondul juridic al reglementării de bază.
Aşa că Nicu Vornicu împreună cu simpatica şi unica lui fiică Irina Jelea – care îmi pare rău că nu o cheamă
şi Vornicu – au purces la lupta cu structurile statului de drept, luptă care nu a fost nici simplă şi nici uşoară,
funcţionării în cauză având de partea lor latitudinea de a interpreta şi aplica un pachet de legi insuficient de
clare şi de logic reglementate.
Drept urmare, în anul 1994, Nicu Vornicu, având atunci 67 de ani, în baza actului de donaţie autentificat
de Judecătoria Olteniţa sub nr. 752 / 6 iunie 1929, când avea numai doi ani şi cinci luni, testament făcut de
bunicul său Ioniţă I. Vornicu, şi în temeiul Legii nr. 112, după o serie întreagă de diligenţe şi formalităţi, îşi

revendică hotelul, acţiunea i-a fost admisă de Judecătoria Olteniţa, însă a fost respinsă şi a rămas definitivă în
urma Deciziei Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în 1996.
Respingerea a fost determinată de faptul că, în viziunea Legii nr.112, imobilul fusese hotel şi nu casă de
locuit şi din această cauză nu putea fi restituit fostului proprietar. Dar peste şase-şapte ani, avea să apară altă
reglementare, respectiv Legea nr.10 / 2001, şi drept urmare, Primăria oraşului Olteniţa, avea să-l pună în posesie
pe Nicu Vornicu, pe cale administrativă.
După această digresiune, revenind la momentul în care ne aflam în centru în faţa hotelului, conducând
împreună cu cortegiul funerar, corpul neînsufleţit al lui Ionel Ţală şi aflând de nehotărârea lui Nicu Vornicu,
care plana atunci asupra lui, de a opta pentru restituirea clădirii sau despăgubirea în bani – când pe acelaşi rând
cu noi se aflau – lângă mine George Bădilă din Olteniţa rurală, iar lângă Nicu, Nelu Dobrică din Ulmeni, ambii
colegi de clasă cu Nicu Vornicu, pe loc, am avut următoarea reacţie : “Nu mi-am închipuit vreodată că ai să
judeci aşa şi că ai să desconsideri memoria bunicului tău, care, prin actul de donaţie cu care ţi-a lăsat imobilul
moştenire, a pus o condiţie de bază şi anume, ca hotelul să nu fie înstrăinat şi să rămână cu orice preţ în cadrul
familiei voastre” . Sunt convins că până la urmă ai să renunţi la bani. Această propunere care ţi s-a făcut este
cu tâlc şi în spatele ei se ascunde un interes al cuiva. Se truchează o licitaţie aranjată dinainte şi până la urmă
îţi oferă o sută sau două sute de milioane de lei, ori hotelul cred că face câteva miliarde bune.
Apoi i-am spus : Îţi pun o singură întrebare: Din moment ce au venit aceste vremuri pe care, cu toţii le
aşteptam de mult şi s-a ivit această şansă unică, să redevii cu adevărat proprietarul hotelului care iată, a vrut
Dumnezeu şi a scăpat nedemolat, singurul de pe strada mare, când vei mai veni la Olteniţa, la cimitir, la cavoul
familiilor tale şi ai să treci prin faţa acestei impunătoare clădiri, cum ai să te simţi? Vei avea sau nu remuşcări?
Nu o să te căieşti? Aceste întrebări atunci vor fi tardive dar nu vei mai avea ce face.
Venindu-mi în minte aceste idei, cred şi sunt convins că atunci l-am atins pe Nicu la coarda sensibilă.
După o tăcere de câteva secunde bune, george Bădilă, dregându-şi glasul, îi spune: Nicule, cred că Paul are
dreptate ! La numai câţiva paşi, Nelu Dobrică îi spune: Şi eu sunt de aceeaşi părere. A urmat o altă oprire a
cortegiului funerar, la colţul unde cândva era restaurantul lui Mihalache Coman, care a fost rudă apropiată a
lui Nicu şi familiei Vornicu, soţia lui Mihalache Coman cu mama lui Nicu Vornicu fiind surori. Mai precis la
intersecţia unde, de câţiva ani se află două ceasuri mari. După, o slujbă scurtă – Costel Raftu ginerele lui Ionel
Ţală a aruncat într-o parte un pumn de monede metalice, aşa cum este obiceiul, se zice că plăteşti vămile –
cortegiul iar s-a pus în mişcare.
Când am cotit colţul la stânga şi am făcut câţiva paşi, le spun la toţi : ia uitaţi-vă în stânga, ce privelişte
oferă clădirea hotelului şi cât de frumos cred că se vede de la etajul hotelului toată panorama: parcul, cinematograful, monumentul eroilor din grădina publică şi frumoasa clădire a noii judecătorii!…
Apoi ne-am dat în altă vorbă. Cortegiul a mai oprit odată şi ultima oară la intersecţia bulevardului
Mărăşeşti cu strada actuală a Tineretului, în faţa clădirii unde cândva avea restaurant Olteanu, iar pe partea
opusă, încă se află casa lui Zane – unde acum este sediul pensionarilor – după care şi-a continuat drumul până
la cimitir. Au urmat momente apăsătoare, greu de suportat, înmormântarea propriu-zisă. Preoţii au făcut iar o
slujbă. Apoi groparii, au pus capacul peste sicriu şi din acel moment, n-am mai văzut, chiar mort fiind, figura
prietenului nostru Ionel Ţală, ea rămânând de acum înainte numai în memoria noastră.
Costel Raftu ginerele lui Ionel Ţală care s-a ocupat efectiv de înmormântarea socrului său, a poftit toată
lumea la parastas, la masa care a fost organizată la un restaurant, în apropierea gării. Au fost peste 100 de persoane. Meniu, servici, organizare, totul a fost ireproşabil.
Masa a durat mai bine de o oră. La plecare, prietenii şi colegii apropiaţi ai lui Ionel Ţală care au venit de
la Bucureşti, şi-au luat rămas bun fiecare de la Mariana fiica şi de la Didi, soţia lui Ionel Ţală, de la Costel
Raftu. Au promis că dacă mai vin prin Olteniţa o să mai dea şi pe la ele. I-am condus şi eu până la ieşirea din
restaurant. Mi-am luat rămas bun de la toţi, ne-am îmbrăţişat şi expre l-am lăsat pe Nicu Vornicu mai la urmă
spunându-i să mai reflecte la ceea ce am discutat.
Nicu Vornicu aflat încă sub puternica supărare pricinuită de decesul lui Ionel Ţală, la despărţire mi-a spus
că o să se mai gândească însă, mi-a dat o rază de speranţă, spunând : “Cred că m-ai convins”, apoi…cam de
aceeaşi părere este şi fiica mea !… Aşa ne-am despărţit. Pentru câtă vreme ? Rămâne de văzut şi în toate numai
timpul hotărăşte.
La câteva zile am primit un telefon de la Nicu Vornicu prin care mă ruga să mă interesez despre un act la
Mihai Dumitrescu grefierul şef de la judecătoria Olteniţa, şi nu a uitat să-mi spună, cu o vădită satisfacţie :
“Paule, fiica mea Irina, nici nu concepe ca să nu reintrăm în posesia clădirii noastre, aşa că, fii liniştit, că în

această privinţă nu mai încape nici o îndoială, iar despre această hotărâre, într-una din întâlnirile noastre la
restaurantul “Caru cu bere” din Bucureşti, au luat cunoştinţă cu bucurie şi satisfacţie şi ceilalţi colegi.”
Prin urmare, din acel moment, vizitele la Olteniţa ale lui Nicu Vornicu însoţit de fiica sa Irina, aveau să
se îndesească, aveau un sens şi urmăreau o ţintă: Restaurarea hotelului.     Va urma !   PAUL AMU !