OLTENITA DE ALTADATA-MĂCELARII ŞI MĂCELĂRIILE EXISTENTE ÎN OLTENIŢA ÎN PERIOADA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

MĂCELARII ŞI MĂCELĂRIILE EXISTENTE ÎN OLTENIŢA ÎN PERIOADA
DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE
Mai întâi trebuie să arăt că între cele două războaie mondiale nu au existat nici măcelării de stat şi nici
şcoli profesionale de măcelari. Meseria se învăţa în exclusivitate numai de băieţi, care de regulă aveau patru
clase primare. Spun de regulă pentru că au existat şi măcelari care nu au învăţat carte deloc aşa după cum o să
arăt chiar la acest capitol. Băieţii, după ce terminau şcoala primară, învăţau meserie de la părinţii lor – dacă,
bineînţeles, erau măcelari – sau se băgau ucenici la măcelarii existenţi.
Ca o primă condiţie care se cerea era aceea că cel care intenţiona să se facă măcelar, trebuia să aibă curaj
– să fie cu sânge rece când înjunghie animalele.
În Olteniţa, punerea în funcţiune a halei de carne în anul 1925 a constituit la vremea respectivă un eveniment însemnat, la nivelul oraşului fiind apreciat ca un moment evolutiv, nu numai din punct de vedere comercial
sau sanitar-veterinar, dar şi a civilizaţiei şi a bunăstării în general.
Sub aspect financiar, hala aducea la bugetul local venituri însemnate primăriei, întrucât compartimentele
încăperilor se închiriau pentru vânzările de carne în general, şi mai puţin de peşte, la preţuri ce variau între
4.000 şi 36.000 lei anual, pentru un singur compartiment, în funcţie de suprafaţa fiecăruia.
Pentru spaţiile rămase libere, consiliul comunal local în şedinţa din 15 martie 1929, pe timpul primarului
Ionel Deculescu, a hotărât să recurgă la altă modalitate de utilizare a acestora – decât sub forma închirierii –
astfel că în Monitorul Oficial nr. 97/ 1 mai 1929 se publică spre cunoştinţă generală, că în ziua de 3 mai 1929
ora 11 dimineaţa, se va ţine în pretoriul primăriei oraşului Olteniţa, licitaţie publică prin oferte scrise sigilate
care se vor primi până la acele ore pentru ARENDAREA compartimentelor cu numerele: 10, 21, 22, 32, 33 şi
34 din hala comunală Olteniţa, începând de la 15 iunie 1929 până la 30 octombrie 1930. O dată cu ofertele,
concurenţii vor depune în acelaşi plic sigilat şi garanţia provizorie de 10% asupra preţului oferit în numerar
sau efecte garantate de stat.
Se menţiona că la această licitaţie se va aplica Legea contabilităţii, respectiv dispoziţiunile art.72-83 din
aceasta.
Din punct de vedere arhitectonic, forma clădirii la exterior, respectiv pe strada Alexandru Ghica – în zilele
noastre strada Pescarilor – cât şi pe strada Iancu Slăvescu, strada Gării, respectiv bulevardul Republicii din
zilele noastre, era şi a rămas diferită de cea din interior.
Fac precizarea că şi plăcile de “ţiglă de Jimbolia” sunt aceleaşi de acum 85 de ani, adică din anul construcţiei 1925, numai că sunt de alte dimensiuni, decât ţiglele obişnuite, adică mai mari decât cele din zilele
noastre.
Ca dimensiuni – lungime, lăţime, grosime – sunt la fel cu cele cu care este acoperită clădirea Staţiei CFR
Olteniţa, numai că aceasta a fost construită în 1910, având în anul 2010 un secol de existenţă.
Dată fiind forma, vechimea, rezistenţa, aspectul şi utilitatea ei, hala cred că ar îndeplini condiţiile de a fi
inclusă în lista monumentelor istorice.
În partea din faţa fiecărui compartiment, există nişte stâlpi de susţinere, sub forma colonadelor din zid
care formau o boltă de deschidere în formă de semicerc, iar între acestea se aflau câte o grindă transversală din
lemn masiv, în care se aflau pe ambele părţi, nişte cârlige din fier orizontale, ascuţite la vârfuri dar groase la
bază, de care se agăţau pulpele de vită (vacă, mânzat, viţel, bivoliţe), de porc sau de oaie, capră, batal, în funcţie
de sezon. Spun în funcţie de sezon pentru că primăvara – de exemplu – înaintea Paştelui, erau agăţate jumătăţi
sau chiar miei întregi, primăvara şi vara predominau pulpele de viţei şi chiar porci, spre toamnă, oi, batali
(berbeci) pentru pastramă – după care – pe măsură ce se termina vara şi începea toamna, apoi iarna până la Crăciun, până la Anul Nou şi chiar după, până spre Bobotează, se vindeau – în general – porcii.
Pulpele de animale expuse afară din compartiment, erau agăţate de grinzle dintre stâlpi şi acoperite cu
tifon alb. Cu imaginea de atunci de peste şapte decenii, dar cu mintea de acum, tot nu pot să-mi dau seama
cum de rezistau, în special vara şi cum de nu se aşezau muştele pe ele, sau nu se alterau.
Pe atunci nu se inventase şi nici nu existau la noi, congelatoare, dulapuri frigorifice şi nici frigidere. Cred
că avea altă rezistenţă carnea, determinată şi de calitatea naturală a furajelor. Pe atunci nu se inventase şi nu se
pomenea nimic de poluare, îngrăşămintele în totalitate erau de natură organică formate de bălegarul de la vite,
ţinut mai mult în câmp şi fermentat, nu se descoperise îngrăşămintele chimice, ierbicidele, insec-ticidele, deci
materiale care în fapt otrăveau pământul. Nu se pomenea de azot, de insectofungicide, iar în pământ exista un
anumit fel de viaţă microbiană, microorganisme care făceau arte din structura solului.

Nu îmi amintesc şi nici nu am auzit ca medicul veterinar – pe atunci unul singur pe tot oraşul – să confişte
carnea de orice fel ca necorespunzătoare sau să închidă vreo prăvălie pentru abateri de la regulile higienice.
Separat de acestea, în acele vremuri nu exista condică de sugestii şi reclamaţii pentru că particularii nu
aveau interes ca clienţii lor să fie nemulţumiţi. Condica a fost inventată de regimul comunist, o dată cu apariţia
neajunsurilor.
Sacrificările – tăierile – de vite se făceau la abatorul de pe malul Argeşului, cam pe locul unde se află cel
actual. Chiar la abator, doctorul veterinar vedea animalele şi carnea rezultată şi apoi aplica ştampila rotun-dă,
la locuri vizibile, pe pulpele animalelor pe care scria: “Apt pentru consum”. Transportul cărnii de la abator în
hală, în piaţă, se făcea numai cu o căruţă a abatorului în care exista o ladă mare, căptuşită cu tablă zincată, în
permanenţă spălată.
Măcelarii aveau fiecare şaretă sau faiton – tot un fel de şaretă – cu un cal, însă caii erau frumoşi, îngrijiţi
şi bine hrăniţi. Erau ţesălaţi, daţi cu peria, iar părul pe ei în permanenţă strălucea. Aveau greabănul şi gâtul încordat, coama sta într-o parte, iar pe timp de iarnă, la gât, avea clopoţei. Coada era împletită şi înnodată cu
fundă roşie ca să nu se deoache. Erau potcoviţi iar copitele erau unse cu ceva semilichid de culoare neagră.
Deasupra copitelor avea un fel de jambiere din piele, prinse cu cureluşe cu catarame, ca să nu se cosească,
adică să nu se lovească la glezne cu potcoavele.
Hamurile erau ajustate pe cal, erau cusute cu fişcă, iar toate cataramele erau din bronz.
Când trecea un măcelar cu areta pe stradă, cu bici – împletit la un capăt al coderiştii cu panglică subţire
roşie – toţi trecătorii se opreau şi se uitau după el. Biciul era pentru frumuseţe întrucât calul nu suporta nici cel
puţin să-l atingă. Hăţurile erau ţinute de măcelar întinse, pentru că dacă nu ar fi stăpânit calul acesta, aproape
că zbura. Şareta era de regulă vopsită în negru iar roatele, cu geanta subţire, pe mijloc având cauciuc, cu diamentru mare, ca roatele din spate de la trăsuri, pe arcuri montate pe osie, nici nu se simţea când merge, cu
toate că pe atunci în oraş nici o stradă nu era asfaltată.
Atât şareta cât şi calul reprezenta fala, mândria şi în acelaşi timp puterea economică a măcelarului. Se
simţea că era o simbioză de plăcere şi dragoste între cal şi măcelarul pe post de vizitiu.
Câteodată, când oprea şareta şi se da jos măcelarul-vizitiu, calul întorcea capul spre el întrucât unii din
ei erau învăţaţi să le dea din buzunar, bucăţi de zahăr cubic.
Pe atunci în Olteniţa nu avea maşină decât doctorul Constantin Deculescu şi Aristide Penu. În rest, unii
olteniţeni, aveau şarete, trăsuri şi căruţe cu leagăn.
Fiecare măcelar se deplasa cu şaretă la ţară, în comunele învecinate spre a-şi procura animale pentru tăiat.
Comunele preferate erau în partea de est, Ulmeni, Spanţov, Chiselet şi chiar Mânăstirea, la aceasta din urmă
săptămânal, din vremuri îndepărtate, de ordinul secolelelor de când a existat orăşelul-târg Cornăţel pierdut în
istorie, în fiecare duminică avea loc un renumit târg de vite, şi tot felul de produse agricole sau de altă natură,
de la mari distanţe, chiar de la Călăraşi. Şi pentru a nu abuza de curiozitatea cititorului, în lucrare apare un
capitol cu acest orăşel de odinioară, dispărut pentru totdeauna.
Erau preferate de măcelari şi comunele din nord şi vest: Chirnogi-Căscioarele pentru boi – Radovanu,
Valea Popii, Mitreni, Valea Roşie şi Curcani.
Măcelarii se înţelegeau la preţ, la ochi cum se spunea – adică aprecia greutatea, sau vârsta animalului,
fără cântar. De altfel nici nu aveau unde să cântărească animalele pentru că, de regulă, măcelarii mergeau prin
comună, direct la ţăran, după ce se interesa cine are de vânzare vite.
Preţurile – în viu bineînţeles – nu erau dirijate sau impuse de nimeni, se stabileau prin negociere şi învoială. După ce se înţelegeau “băteau palma” acesta era momentul înţelegerii definitive, iar cumpărătorul da
adălamşul, adică îi făcea cinste vânzătorului la cea mai apropiată cârciumă. Serveau împreună, mici, pârjoale,
cârnaţi, un mizilic, ce găseau, beau câteva pahare de vin, fără apă minerală sau sifon – şi se despărţeau în ambianţă, ambii mulţumiţi de târgul făcut. Ulterior, vânzătorul aducea cu căruţa la oraş, animalul vândut.
Măcelarii-negustori, practicau o asemenea îndeletnicire câte 25-30 de ani până când, un fiu de-al lor îndrăgea această ocupaţie, pe parcursul cărui timp, se desăvârşea formarea profesiei. Se ştie că o asemenea
meserie se practica numai de bărbaţi, pentru că trebuie să fie destoinic şi curajos, întrucât nu oricine se încumeta
să înjunghie un animal, în timp ce unii nu au curaj să taie o pasăre.
Nici un măcelar din Olteniţa, din practicarea acestei meserii nu a dobândit averi exagerate, nici nu-şi
cumpăra cine ştie câte pogoane de pământ şi nici unul din ei nu a avut casă cu etaj. Realizau venituri mo-deste
– mulţumitoare care le permiteau doar să dobândească permanent un anumit capital pe care-l rula cumpărând
vite vii şi vânzând carne tranşată în piaţă şi nu în alte locuri. De asemeni familia ducea un trai îndestulat, îşi

da copii la şcoală să înveţe carte şi cam atât.
Nu mergeau niciodată în concediu – nici la munte nici la mare – şi cu atât mai mult nu le trecea prin minte
să meargă în străinătate. Nu se duceau nici la teatru. Foarte rar mergeau la cinematograf.
Rareori se ducea la Bucureşti cu trenul după târguieli dar când se întorcea la Olteniţa, de la gară venea
cu trăsura acasă, aşa că lumea îi vedea că vin de la Bucureşti, iar faptul în sine constituia un eveniment de fală.
Nici un măcelar nu a fost pensionar de stat. În timp util îi preda ştafeta fiului sau urmaşului său şi se
chivernisea în aşa fel încât nu avea nevoie de pensie de la stat.
Nu se hazarda în a-şi cheltui sau pierde banii cu jocuri de noroc de nici un fel. Momentele de satisfacţie
şi linişte sufletească le considera când se întâlneau în piaţă la cârciuma lui Gheorghe Popa – tatăl arhicunoscutului Mircea Popa – restaurantul şi clădirea cu un etaj există şi în zilele noastre, la Stelian – şi mai târziu – Mituş
Mirescu, la Anghel Brotea şi la Nicu Mănescu. Erau atraşi de mirosul plăcut, ispititor, al grătarelor de pe trotuar
din faţa cârciumilor, care în permanenţă sfârâiau, pline de mici, de mizilic şi fripturi, care te îmbiau de la
distanţă şi era imposibil să le rezişti. Iar măcelarii erau oamenii care cunoşteau mai bine decât alţii ce era cel
mai bun de mâncat. Şi cu toate acestea, erau foarte rare cazurile când un măcelar era în stare de ebrietate, doar
binedispus, bineînţeles, nu să cadă pe stradă. Într-un cuvânt, în general, erau oameni cumpătaţi, formau o castă
locală care nu se duşmăneau chiar dacă se diferenţiau ca putere economică.
Nu am auzit că a existat vreun măcelar care să nu aibă copii, familie sau că a divorţat. Oraşul era mic,
erau foarte puţini străini, iar oamenii de baştină se cunoşteau între ei şi le era ruşine unul faţă de altul.
Copil, fiind cel mai mic dintre fraţii şi surorile mele – ţin minte că mă trimitea mama la piaţă şi îmi spunea
ce să cumpăr: carne de tocat, cap de piept, vrăbioare, rasoale sau de exemplu, dacă ceream burtă de vacă, îmi
dădea şi picioare. Căpăţâna din care ieşea o ciorbă foarte bună, se vindea cu totul adică cu limbă, creier şi
carnea care era pe ea.
Măcelarii erau foarte serviabili. Nu se uita că, dacă eşti copil să te păcălească, să-ţi dea altceva decât
cereai, mai mult sau mai puţin, sau să te “atingă” la gramaj, ori la restul banilor.
Existau balanţe, tirizii cu greutăţi, nu se inventaseră încă cântarele electrice, mecanice, nici maşini de
calculat. După ce-ți cântărea ceea ce ceruseşi, măcelarul avea la ureche un creion, făcea socoteala chiar pe
hârtia cu care-ţi împacheta carnea, aşa că, chiar dacă uitam, mă uitam pe ambalaj şi-mi aduceam aminte.
Nu s-a întâmplat niciodată ca mama să mă trimită cu carnea înapoi, pe motiv că nu ar fi bună sau că ar fi
alterată.
În acele vremuri era interzis cu desăvârşire ca să se vândă carne tocată. De altfel măcelarii nici nu aveau
la prăvălii maşini de tocat pentru că nu aveau voie. A admite prin absurd că ţi-ar fi vândut carne tocată, aceasta
era considerată o abatere mult mai gravă decât dacă ţi-ar fi vândut carnea alterată.
Peste ani doctorul Ilie Cernea avea să-mi confirme acest lucru şi considera măsura foarte bună pentru a
nu se introduce pe lângă carne, tot felul de zgârciuri, pieliţe sau grăsimi din care se făcea săpun.
Medicul veterinar dacă constata carne improprie consumului, chiar de la abator, o stropea cu creolină şi
nu mai putea să o mănânce nici câinii, deci trebuia aruncată, îngrpoată în pământ.
Măcelarii erau renumiţi şi în a fabrica săpun de casă, de rufe. Pe atunci nu se inventase dero pentru spălat.
Săpunul se făcea din grăsimile animale. Nu uita însă să pună pelin care mirosea frumos. Săpunul avea suficientă
sodă, nu avea perioadă de garanţie, rezista ani de zile, indiferent de anotimp şi de temperatură.
De asemeni, marea majoritate a măcelarilor erau renumiţi în a prepara şunci, muşchi, costiţe etc., afumate.
În general, la vânzare, se respectau părţile anatomice ale unui animal: spată, pulpă, garf, ceafă, antricot,
muşchi, piept, rasol etc. Măcelarii erau curat îmbrăcaţi şi cu halate albe, bărbieriţi proaspăt, roşii la faţă, plini
de sănătate, stăteau în faţa prăvăliilor cu şorţuri albe dinainte invitându-şi clienţii.
Cele de mai sus le spun nu numai cu nostalgie dar şi pentru a demonstra că negustorii dinaintea celui deal doilea război mondial şi până prin anii 1948-1950, când au venit comuniştii la putere, le-au închis prăvăliile
şi le-a interzis comerţul cu vite şi carne, dar şi pentru că cei de atunci nu seamănă deloc cu cei din zilele noastre
care în foarte scurt timp, au acumulat averi nesperate vreodată.
Dacă până în 1996 adaosul comercial era limitat la 30% – aplicat la valoarea mărfii procurate pe care
putea să o încaseze – în ideea ca din acest maxim 30% să-şi acopere şi să-şi recupereze cheltuielile de
aprovizionare, transport şi desfacere, după anul 1997, preţurile liberalizându-se, stabilirea preţului de vânzare
cu amănuntul nu a mai fost limitat de nimic. Aşa zisa economie de piaţă a îmbrăcat mai mult aspect de speculă
veritabilă.
351
Legea cererii şi a ofertei a rămas la nivel de teorie, luându-i locul principiul “care pe care” cum poate să
se păcălească mai mult unii pe alţii, iar toţi pe client, pe cumpărător. Separat de aceasta, la noi, în general,
legea cererii şi a ofertei nu poate funcţiona normal întrucât – în general – cererea mereu este mai mare iar oferta
mult mai mică.
Impunerea la plata impozitului, se făcea de către fisc pe baza deverului impozabil stabilit în funcţie de
înscrisurile făcute de fiecare în propriul registru – cantitate şi valoare marfă vândută. Registrul era sigilat de
judecătorie. Erau foarte aspre şi exigente sancţiunile pentru neţinerea corectă a acestor înregistrări. Aşa zisa
evaziune fiscală avea caracter penal şi se pedepsea cu închisoarea.
Redau mai jos lista măcelarilor şi măcelăriilor care funcţionau în noua hală comunală.
1. PETRE MANCIU, poreclit de olteniţeni şi Petre nas de lemn, probabil fiindcă avea nasul coroiat. A
fost unul dintre cei mai longevivi măcelari. A murit la vârsta de 94 de ani şi a fost sănătos până în ultimele zile
de viaţă. Doi dintre băieţii lui l-au moştenit – în privinţa măcelăriei – Manciu George şi Costel, ambii fiind decedaţi cu mulţi ani în urmă.
În Olteniţa zilelor noastre, din familia Manciu, mai există Romică Manciu, fiul lui George Manciu, deci
nepot al lui Petre Manciu. Romică Manciu prosper om de afaceri, vânzător de carne şi de produse din carne
fără a fi măcelar.
2. LIXANDRU GEORGESCU – poreclit de olteniţeni – Canditu. Întradevăr era o fire candidă. Era un om
blajin, veşnic zâmbitor şi cu toate că avea peste 100 de kilograme, totuşi mergea numai pe jos dar foarte repede.
A avut două fete: cea mare se numea Jeana – şi pentru că era slabă şi înaltă, olteniţenii, neîntrecuţi în inventivitate şi imaginaţie, au poreclit-o “Jeana lunga”. Până la venirea la putere a regimului comunist Jeana – având
voce – cânta în corul bisericesc, împreună cu sora ei mai mică. Deşi a fost fată de negustor, totuşi, după
închiderea măcelăriei şi după moartea tatălui ei, neavând alte posibilităţi de trai şi nici mai mult decât şcoala
primară, a lucrat ca muncitoare necalificată la Fabrica de Conserve Valea Roşie de unde a ieşit la pensie.
Neavând copii, după pensie s-a stabilit la “Azilul de bătrâni de la Ciocăneşti“ spre Călăraşi unde a încetat din
viaţă la vârsta de 80 de ani. După soţ s-a numit Pănculescu. Soţul ei a fost un amator jucător de cărţi. Cea dea doua fată mai mică decât Jeana, care se numea Maria şi ea atunci în vârstă de 76 de ani, nu ştiu dacă mai
trăieşte. Cititorul va avea prilejul să le cunoască din fotografiile făcute cu corul bisericesc în anul 1942 – şi în
compania primarului de atunci – locotenentul colonel Dumitru Băiculescu, cu ocazia încetării mandatului de
primar al oraşului Olteniţa.
În anul 1942, al doilea război mondial era în plină desfăşurare, România era în război, iar mareşalul Ion
Antonescu care era conducătorul statului luase măsura ca funcţiile de primari, în oraşe, să fie ocupate de ofiţeri
superiori, în vederea menţinerii ordinii. Şi întradevăr era ordine în oraş.
Lixandru Georgescu a avut şi un băiat – Marinuş Georgescu, care a murit de tânăr, a absolvit liceul
Constantin Alimăneşteanu din Olteniţa promoţia 1947. Enumăr aici câţiva dintre foştii lui colegi: Nicu Vornicu,
Aurel Popa, Nicu Nicolau, Gică Bărbulescu, Ionel Ţală, Fane Ciorică, Gică Bădilă, Ion Duţu, Nicu Stoian,
George Ionescu (Şorici), Ion Dobrică din Ulmeni, fetele Luluţa şi Mioara Ruse. Marinuş Georgescu a fost şef
de serviciu în cadrul Şantierului Naval Olteniţa. Era un băiat cuminte, liniştit, serios, respectuos şi cumpătat.
3. NICULAE NICULESCU, era exagerat de gras. Când urca, şareta se lăsa cam într-o parte. De aceea
avea grijă să stea la mijloc. Era mai întreprinzător decât ceilalţi colegi de breaslă, în sensul că pleca şi pe la
ţară, în comunele învecinate, cu semipreparate din carne, carne preparată pentru pârjoale, mici, cârnaţi,
ghiudem, tobe, etc. A avut doi băieţi din care cel mai mare, cunoscut de olteniţeni sub numele de
“NICUŢU”, l-a moştenit ca fel de a fi şi a fost la fel de priceput şi întreprinzător ca tatăl său, îi plăcea să aibă
printre cei mai frumoşi cai din oraş. După naţionalizare a devenit achizitor de animale la O.R.A.C.A. (Oficiul
Regional de Achiziţii şi Contractări de Animale). Nicuţu a murit la 77 de ani.
4. FĂNICĂ TRIFAN, era un om frumos, gras, de statură potrivită, vorbea repede, era om de acţiune, serios, parolist, cunoscut de olteniţeni şi de oamenii din comunele învecinate, şi iubea foarte mult caii. Ca şi
ceilalţi, prin negustorie-măcelărie nu a urmărit şi nu a făcut avere, ducând în schimb o viaţă mulţumitoare.
A avut doi băieţi. Cel mai mare Gică, cu care am fost coleg la grădiniţă, la şcoala primară, la liceu şi mai
târziu colegi – inspectori – şi la bancă.
Al doilea fiu mai mic, Vasile, a murit de tânăr. Poate că o nemulţumire a tatălui lor, nici unul din ei nu a
îmbrăţişat meseria de măcelar, ceva înclinaţii având cel mic, Vasile. Vasile a fost inspector la Banca de Investiţii
din Olteniţa – un timp a existat şi la noi o asemenea bancă reclamată de volumul mare de lucrări făcute cu construirea Filaturii de Bumbac, Desecarea Bălţii Greaca, construirea Combinatului de Creşterea şi Îngrăşarea
352
Porcilor Ulmeni, Extinderi la Fabrica de Conserve Valea Roşie şi construirea de blocuri în oraş. Vasile Trifan
şi-a construit o casă solidă şi frumoasă pentru acea perioadă, situată pe acelaşi loc cu casa bătrânească, pe
strada Pescarilor nr. 42. Păcat că a murit de tânăr. După încetarea activităţii Băncii de Investiţii, Vasile Trifan
s-a angajat la I.A.S. Olteniţa, iar în anul în care a decedat era director adjunct co-mercial. În casa lui locuieşte
acum soţia sa Veronica cu fiul lor adoptiv.
5. COSTICĂ JELES, face parte dintr-un fel de dinastie de măcelari de tradiţie din Olteniţa. Meseria de
măcelar s-a profesat din tată în fiu şi a luat sfârşit o dată cu venirea la putere a regimului comunist. A fost frate
cu colonelul Petre Jeles, cel care a luat parte ca tânăr ofiţer în campania din primul război mondial cât şi în al
doilea pe frontul de est la ruşi unde a căzut prizonier. Petre Jeles a fost unul din aghiotanţii regelui Carol al IIlea.
În pragul declanşării celui de-al doilea război mondial urma să fie avansat la gradul de general. Intervenind
abdicarea impusă de împrejurări dar mai ales de generalul Antonescu, Carol al II-lea părăsind ţara, iar puterea
şi conducerea statului predând-o generalului, colonelul Petre Jeles a fost trimis pe front, unde a căzut prizonier.
Solicitându-i-se de către Comandamentul Sovietic să preia comanda uneia din diviziile – “aşa zise de voluntari”
“Tudor Vladimirescu” sau “Horia, Cloşca şi Crişan” formate pe teritoriul U.R.S.S., în bună parte din dezertori
români, de a căror înfiinţare se ocupase Ana Pauker, Valter Roman şi Emil Bodnăraş, şi refuzând colonelul
Petre Jeles a avut de suferit foarte mult în perioada de prizonierat şi chiar după eliberare când a ajuns în România. Din această cauză, colonelul Petre Jeles figurează la un capitol separat.
Costică Jeles a avut case – care există şi în zilele noastre – situate pe colţul format de intersecţia străzii
Traian cu bulevardul Republicii.
6. PETRE GĂRVĂNEANU, era un om înalt, frumos, bine făcut, mereu binedispus şi cumsecade. Vorbea
foarte frumos cu clienţii, aşa cum de altfel vorbeau majoritatea măcelarilor. A avut casă pe colţul format de intersecţia străzii Pescarilor – din zilele noastre – cu fosta Piaţă Mercur devenită Prof. Dr. Florian Mandache.
7. ION OBLU Era de profesie măcelar, dar în acelaşi timp şi cioban, având mereu târlă mare de oi de
peste 100 de capete, cu tabără permanentă în câmp aproape de malul stâng al Dunării. Avea casa în partea de
sud a oraşului, pe partea stângă a şoselei Olteniţa-Port deci spre Regiment, cum au de obicei să spună olteniţenii
autohtoni.
A avut trei băieţi şi două fete. Doi dintre băieţi i-au moştenit îndeletnicirea însă numai pe cea privind
creşterea oilor. Cu toate că nu a făcut niciodată nici un fel de politică, totuşi, puterea comunistă l-a “învins” şi
pe Ion Oblu ca şi pe colegii lui, lăsându-l sărac, fără oi, deşi el, Ion Oblu, nu a exploatat pe nimeni niciodată.
8. NICULAE BROTEA – tatăl lui Petruş Brotea – la rândul său şi el măcelar, a murit de tânăr. Niculae
Brotea era frate cu Anghel Brotea, cel care a avut cârciumă în piaţă, pe colţul format de intersecţia străduţei
Nicolae Belea cu bulevardul Republicii. În casele lui Anghel Brotea, după naţionalizare, un timp, a funcţionat
“Forţele de muncă”, iar apoi “Notariatul de Stat raionul Olteniţa”.
9. COSTICĂ SFETCU, era un bărbat înalt, frumos, prezentabil, bine făcut, cu aliură de star de cinematograf. Era exagerat de amabil cu lumea. a avut casele pe fosta stradă Alexandru Ghica, în zilele noastre, Pescarilor, vizavi de casele învăţătorilor Andreescu, care mai târziu şi-au vândut casa, iar de ani buni, în casele lor,
puţin modificate cu o microturlă (să-i dea formă de biserică) figurează biserica cultului creştin adventist de
ziua a 7-a.
10. IANCU NICULAE, mai bine cunoscut de olteniţenii mai în vârstă sub numele de NICU IACHE, a
locuit pe bulevardul Republicii din zilele noastre, a doua casă pe partea stângă, în spatele casei lui Gheorghe
Măglaşu, spre dig, spre locul unde are loc târgul duminical şi unde se instalează bâlciul în luna august. Nicu
Ianche a fost socrul inginerului Jeles.
11. FĂNICĂ BIZET, era un măcelar mai puţin însemnat – cu mai puţin seu – cum aveau obiceiul să spună
măcelarii la cei care aveau mai puţină putere economică. Totuşi, făcea şi el parte din această castă a măcelarilor,
situându-se în rând cu ceilalţi.
12. MITRUŞ ŞERBU a fost fratele mai mic al lui Niţă Şerbu fost preşedinte al Sindicatului Chirigiilor
din Olteniţa. Era un măcelar puţin mai scăpătat.
13. DOBRE MOISE, a locuit pe strada Cuza Vodă la nr. 98, căruia cu timpul, i-a închis prăvălia întrucât
nu prea corespundea din punct de vedere higienic.
14. SANDU ŞERBU, avea prăvălie cu caracter sezonier şi funcţiona mai mult toamna, fiind profilat pe
sacrificări şi vânzări de carne de oaie pentru pastramă.
15. TICĂ RĂDULESCU , locuia pe strada Ion Heliade Rădulescu la nr.158. Fiind bătrân, a vândut casa

pe care i-a cumpărat-o Mihai Şerbu în anul 2001, în vârstă de 78 de ani, pensionar.
16. MIHAI ŞERBU, cel care a cumpărat casa de la Tică Rădulescu de mai sus, a fost unul din măcelarii
care se mişca cel mai încet încât clienţii se plictiseau până când îi servea.
IN OLTENIŢA RURALĂ, un măcelar deosebit din toate punctele de VEDERE, arhicunoscut de toată
lumea era NĂICĂ MĂCELARU pe numele său oficial Niculae Niculescu. Era singurul măcelar cu prăvălie stabilă din Olteniţa Rurală, iar până în anul 1940 a avut măcelărie şi la Turtucaia.
Prăvălia din Olteniţa Rurală era situată într-o clădire modestă, de dimensiuni reduse, la Ganovici, la intersecţia şoselei Ulmeni – în zilele noastre se numeşte Călăraşi – cu bulevardul Tineretului, mai pe înţelesul tuturor şoseaua Olteniţa-Bucureşti. Până în urmă cu câţiva ani, pe frontispiciul acelei microclădiri, în fapt, un fel
de dugheană, s-au aflat încrustate în tencuială, iniţialele numelui lui Năică Măcelaru – Niculae Niculescu N.N.
şi anul 1930. Mai târziu aici a funcţionat o fabrică de sifoane.
Înainte de anul 1940 – mai precis până la cedarea Cadrilaterului, Năică a avut prăvălie stabilă de măcelărie
şi la Turtucaia. Acest lucru avea să mi-l confirme diverşi turtucăieni bătrâni după anul 2000, adică după şase
decenii. Prăvălia era în hala de carne în port, lângă un turc pe nume Veli. Hala de carne la rândul ei era lângă
geamie, biserica turcească. Aceste date mi-au fost furnizate de Dumitru (Mitco) Vetrineanu, de 90 de ani, care
a locuit pe strada I.H.Rădulescu nr. 157, de Marin Voinea şi de Lică Eclemea.
Năică Măcelaru a avut o singură fată, Marioara, care a fost căsătorită cu Ionel Cojocaru colegul meu de
şcoală primară şi apoi prieten bun până a decedat. Ionel Cojocaru la rândul său a avut trei copii, doi băieţi,
care au murit tineri şi o fată, Eugenia, cumsecade la fel ca tatăl şi bunicul ei, cu care de altfel chiar seamănă.
Năică Măcelaru s-a născut în Olteniţa la 14 aprilie 1905 şi a domiciliat pe şoseaua Ulmeni nr.17 – aşa se
numea actuala şosea Olteniţa Călăraşi). Nu cunosc dacă au fost mai mulţi fraţi, eu cunoscând doar pe unul respectiv de Tudorel Niculaescu de profesie tot măcelar, în vârstă de 86 de ani în anul 2010.
Năică Măcelaru posedă date şi documente oficiale de atestare a meseriei de meşter măcelar înaintea multora. De exemplu, cartea de meşter nr. 58 / 2542 / 1936, fapt rezultat din adeverinţa nr. 186 / 17 decembrie
1937 Camera de Muncă Bucureşti, filiala Olteniţa, semnată de secretarul acestei Mihai (Mielu) Trifan, fratele
măcelarului Fănică Trifan. Şi acum o curiozitate grafologică. Semnătura lui Mielu Trifan este aproape identică
cu a nepotului său Vasile Trifan, fiul mai mic al lui Fănică Trifan. Sunt în măsură să fac aceste aprecieri pentru
că pe ambii i-am cunoscut.
Mielu Trifan a fost un caricaturist de excepţie şi în acelaşi timp un excelent sportiv, component al echipei
de fotbal Venus Paza Dunării Olteniţa. Apare în lucrarea faţă de mai multe ori. Datorită acestei adeverinţe pot
prezenta fotografia lui Năică Măcelaru din tinereţe.
Năică Măcelaru, separat de faptul că era un om foarte bun, cumsecade, serios, corect şi înţelegător, amabil
cu toată lumea pe care o ajuta chiar cu bani, era un om frumos, purta o mustaţă minusculă şi era veşnic cu
zâmbetul pe buze.
Mergea prin comune, sau la târgurile care se organizau cu regularitate, duminica, la Budeşti şi Mânăstirea
şi chiar la Turtucaia, de unde îşi procura animale pentru tăiat. Deplasarea o făcea cu faitonul iar calul care era
înhămat, parcă zbura.
Dar acel zâmbet veşnic avea să-i dispară odată cu sosirea la Olteniţa a armatei sovietice şi apoi a regimului
comunist. Prima mare supărare i-a făcut-o un ofiţer rus care, trecând pe stradă, şi văzându-i în curte, de la
poartă, calul pe care tocmai îl deshăma, s-a dus la el şi i-a zis : “davai coni minea”. A încălecat pe cal şi ieşind
pe poatră i-a mai spus : “siceas nazat”!…Deşi era tare din fire, de dragul frumosului lui cal, a început să plângă.
Năică nu s-a mai întâlnit niciodată cu calul lui. El ţinea la cal ca la propria lui fiică. Vorbele rusului aveau să i
se întipărească în minte, cu toate că ar fi fost curios să ştie ce înseamnă. După ce a stat puţin pe gânduri a
plecat spre primărie. De acasă până la primărie a repetat mereu în gând acele cuvinte.
Avocatul Ionel Marinescu primarul de atunci, cunoscându-l i-a spus că nu are nici o putere, însă l-a îndemnat să se ducă la comandamentul sovietic care era instalat provizoriu în casele lui Aristide Penu.
Aici – ne povestea peste ani Năică Măcelaru – a găsit un translator, un militar, probabil vreun basarabean,
căruia spunându-i cuvintele pe care se străduia să nu le uite, i le-a tălmăcit : “davai coni minea” însemna “dămi calul mie”, iar cuvintele : “siceas nazat” însemna “imediat înapoi”, adică îi va aduce calul.
Translatorul l-a dus la un polcovnic (colonel) care, după ce l-a ascultat sumar, i-a spus că dacă în următoarele 2-3 zile nu-i aduce calul, îi dă el un cal din cei care existau în curte.
Bine înţeles că asemenea cazuri s-au mai întâmplat în oraş iar Năică Măcelaru nu s-a dus să ia nici un cal
pentru că aceia proveneau tot de la olteniţeni, luaţi tot aşa, abuziv.

Apoi Năică Măcelaru, ca mulţi alţi olteniţeni, avea să fie hărţuit, mai întâi de miliţia economică, de un
oarecare sublocotenent Cerbu, iar apoi avea să fie luat în primire de securitate, de “tovarăşul Temelie” aşa l-a
chemat pe primul ofiţer de securitate. Era ca o stârpitură de om, ţigan, exagerat de rău, toată vorba lui nu era
decât un veşnic zbierat, i se umflau vinele la gât şi se învineţea la faţă. Era pur şi simplu o teroare. Motivul :
“Cocoşeii”, aurul. Până la urmă – pentru că de fapt asta se vrea – tot nu a scăpat de puşcărie, de percheziţii
acasă, ziua şi noaptea, de desfăcut fiecare pernă sau plapumă, de săpat în curte, de căutat prin toate ungherele.
Chiar în situaţia în care ar fi avut “cocoşei” sau aur, cu ce contribuise regimul comunist la dobândirea lor ?
Care era temeiul juridic, legal, logic, ca regimul comunist să-şi însuşească prin abuz ce nu-i aparţinea ?
Dar în acele vremuri de tristă amintire când legiuirile erau predominate de nelegiuiri cine mai putea săşi pună asemenea întrebări, sau cui avea să se plângă, când peste tot nu exista decât domnia abuzului, a capriciului şi a bunilui plac a unor căzături sociale, fără profesie, fără carte, fără milă şi mai ales fără bun simţ ?
Regimul comunist avea nevoie de intimitare, de teroare în masă pentru a aduce întreaga suflare sub controlul necondiţionat şi total al partidului şi în mod special pe cei care – cât de cât – mai aveau o oarecare putere
economică.
Şi deşi nu i-a găsit nimic, până la urmă Năică Măcelaru într-o noapte a fost arestat. A fost obligat să se
îmbrace sumar şi atât. Ne povestea că, la ieşirea din curte, a pus doar o singură întrebare, că unde îl duce, la
care răspunsul a fost un pumn puternic în burtă, după care, de durere, s-a încovoiat şi a căzut lângă poartă. Şi
aşa în stare de semiinconştienţă a fost dus la securitate care avea sediul în casele lui Aristide Penu.
A doua zi, înghesuit într-o dubă în care mai suise şi alţi olteniţeni : Niţă Ciocan, Căpriţă, Chimon Enache,
Stan Cojocaru, Ion Cojocea şi alţii – pe care nu-i mai ţinea minte, au fost duşi la Bucureşti.
Aşa şi-a început Năică Măcelaru calvarul şi ca el, sute, zeci, mii. Cine le va şti numărul acestora vreodată
?… Ce au păţit pe acolo este de nedescris, de necrezut, imposibil de imaginat. Iar bieţii oameni, când au scăpat
de acolo, primul lucru care li s-a pus în vedere a fost că, dacă va povesti la cineva ce a fost pe acolo, riscă să
fie din nou arestaţi, cu precizarea că de data aceasta nu vor mai scăpa cu viaţă.
Năică Măcelaru a povestit că în închisoare s-a întâlnit şi a cunoscut un doctor din Brăila, pe care îl băgase
nevastă-sa la puşcărie tot pentru aur. Cu acest doctor, care se numea Bratov, a stat în puşcărie doi ani. Ne-a
mai spus că era un om tare deştept şi că ştia mai multe limbi.
Nu peste mult timp, într-adevăr, în Olteniţa avea să apară un doctor pe care-l chema Nicolae Bratov, pe
care aveam să-l cunosc şi eu, un om foarte priceput, de treabă, şi cumsecade. S-a împrietenit cu foarte multă
lume, şi-a făcut clientelă, îi plăcea sexul slab, iar la venire, nu avea de unde să ştie că va rămâne în Olteniţa
până va muri. Tocmai datorită acestei situaţii în lucrare i-am consacrat un capitol separat.
În Olteniţa Năică Măcelaru era recunoscut şi pentru modul în care făcea diverse preparate din carne, le
fierbea şi le afuma.
Cu o săptămână înaintea Crăciunului şi până după Sfântul Ion, se ocupa de afumarea şuncilor, muşchilor,
costiţelor, jamboanelor, iar sub raportul calităţii concura, concura şi depăşea comerţul de stat, ceea ce deranja
autorităţile locale comuniste, care, mereu îi trimiteau pe cap pe cei de la fisc, aplicându-i tot felul de impuneri
cu scopul de a se lipsi.
În două, trei săptămâni cât dura acţiunea de afumare a preparatelor din carne, curtea lui de pe şoseaua
Călăraşi nr.21, era plină de lume, era un dute vino zi şi noapte, unii aduceau şuncile la afumat, alţii le luau.
Din sute de oameni din oraş sau din comunele învecinate care veneau cu tot felul de preparate din carne,
care însemna mii de bucăţi şi mii de kilograme, nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să plece nemulţumit sau
să se amestece marfe de la un client la altul.
Am făcut expres această menţiune, amintind în acelaşi timp, deşi pare incredibil, că Năică Măcelaru nu
a ştiut carte, nu a învăţat nici o clasă.
Prezint alăturat în original cartea lui de meşter măcelar nr. 351 / 38446, eliberată de Ministerul Muncii,
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia Generală a Muncii – Camera de Muncă Oficiul Olteniţa, la 24 noiembrie
1944, semnată la preşedinte de Ioan Studinski, iar la secretar de (ss) indescifrabil. Semnătura posesorului – de
sub fotografie – lipseşte.
Aflând despre el şi despre priceperea lui, Aurel Bodnăraş directorul Gospodăriei Agricole de Stat Mânăstirea – fostă moşie regală Domeniile Coroanei Regelui Carol al II-lea, l-a chemat pe Năică Măcelaru şi l-a angajat şef de secţie de preparate din carne. Pentru aceasta i-a amenajat spaţii corespunzătoare şi i-a creeat condiţii
în vederea desfăşurării unei activităţi corespunzătoare. GAS Mânăstirea avea fermă de vaci, mii de oi, crescătorie de porci în sistem gospodăresc, raţe etc.
355
Aurel Bodnăraş cunoştea că anterior anilor ‘58, Năică Măcelaru avusese probleme cu Miliţia Economică
de la Olteniţa şi apoi cu securitatea, că fusese închis, dar nu avea de ce să-i fie frică.
Fraţii Bodnăraş erau trei. El Aurel Bodnăraş era cel mai mic, cel mijlociu – mai mare ca el – era pe ţară
Preşedintele Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport – organism care ţinea de Comitetul Central al PCR, iar
mai târziu a fost ambasador în Coreea. Cel mai mare generalul de Armată Emil Bodnăraş, a fost preşedinte şi
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ministrul Forţelor Armate,
iar mai înainte fusese la Comintern la Moscova cu Ana Pauker şi Valter Roman, aşa că lui Aurel Bodnăraş nu
avea de cine să-i fie frică.
De altfel Aurel Bodnăraş avea fir direct de telefon cu fratele său cel mai mare. Cunosc aceste lucruri în
amănunt pentru că – în calitate de inspector de bancă – am avut în control ani de zile GAS Mânăstirea. De altfel
am contribuit la angajarea lui Năică Măcelaru la G.A.S. Mânăstirea.
Securitatea de la Olteniţa, aflând de angajarea lui Năică Măcelaru cu contract de muncă, a intervenit
pentru a-l da afară, însă fără succes. Aurel Bodnăraş era prea puternic şi n-au avut curajul să-l întrebe, dar săi mai propună desfacerea contractului de muncă. În acest fel Năică Măcelaru a scăpat de tracasări şi a ieşit la
pensie de la G.A.S. Mânăstirea.
Ginerele său Ionel Cojocaru avea să-i fie un continuator consacrat în ce priveşte îndeletnicirea cu afumarea
preparatelor din carne şi cu meseria de măcelar.
Şi pentru a se menţine tradiţia, Romică Bernich ginerele lui Ionel Cojocaru, continuă în zilele noastre cu
succes, îndeletnicirea cu afumarea preparatelor din carne, învăţată de la socrul său.
Prin urmare îmi pare bine că această preocupare care a căpătat caracter de tradiţie, se menţine de peste
opt decenii, pe parcursul a trei generaţii.—-_(Extrase din vol-MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU )