OLTENITA DE ALTADATA -JUDECATORIA !

JUDECĂTORIA
Fără a avea pretenţia că este o definiţie completă, apreciez că Judecătoria este – sau ar trebui să fie prima
instituţie juridică importantă a statului, care să aibă ca obiectiv principal, respectarea legii, descoperirea adevărului adevărat în orice cauză, în funcţie de care să stabilească de partea cui se află dreptatea şi consecinţele
ce decurg din modul de soluţionare.
Prezint alăturat un act inedit din care cititorul va afla adresa imobilului în care a funcţionat Judecătoria
Olteniţa în urmă cu peste 90 de ani şi cum s-a schimbat în timp denumirile acestei străzi.
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 6822 din 23 ianuarie 1924, Eliza G. Ştefănescu, văduvă, domiciliată
în Bucureşti în strada Miracol nr.9, vinde de veci şi irevocabil domnului MIHALACHE I. BUZILĂ, comerciant, domiciliat în oraşul Olteniţa strada Carol nr.24, imobilul proprietatea sa, situată în oraşul Olteniţa str.
Const. Alimăneşteanu nr.46, fostă str. Petre Ştefescu nr.48, fostă strada Monumentului nr.26, fostă strada 23
Aprilie 1877 nr. 48, cu tot terenul, clădirile şi sădirile şi împrejmuirea aflată pe loc, suprafaţa terenului fiind
de circa 1600 metri pătraţi.
Imobilul astfel cum se găseşte, se vinde domnului Mihalache Buzilă liber de orice sarcină şi se învecinează
la răsărit cu strada C. Alimăneşteanu, la apus cu Naie Mitu şi Panait Omet, fost proprietăţile Rada Naie Dumitru
şi moştenitorii Zavera, la nord cu loc viran, iar la sud cu N. Diloreanu, fostă proprietatea lui Ioniţă T. Zorzor,
şi s-a stăpânit de mine vânzătoarea, în baza actului de cumpărare autentificat la Tribunalul Notariat Ilfov la nr.
7352 din 1912, transcris nr. 4568/1912.
Titlul de proprietate şi certificat cu numărul 336 din 1924 constatator că nu există sarcini asupra imobilului,
le-am remis domnului cumpărător acum la facerea actului.
Se menţionează că vânzătoare Eliza G. Ştefănescu işi rezervă dreptul de a încasa direct de la stat, despăgubirile de război ce i se cuvin asupra acestui imobil în baza hotărârei cu nr.331 din 1920 dată de Comisia
Comunală pentru constatarea şi evaluare pagubelor de război de pe lângă Judecătoria Ocol Olteniţa asupra
căror despăgubiri, domnul cumpărător recunoaşte din prezentul act că se cuvin deplin drept vânzătoarei,
neavând contra sa nici un fel de pretenţiune.
Cumpărătorul ia imobilul închiriat Prefecturii judeţului Ilfov pentru local de Judecătorie până la 23 aprilie
1924, în virtutea legei de prelungire a contractelor de închiriere, iar de la acea dată înainte, domnul cumpărător
liber este a-şi administra interesele sale de proprietar, oricum ele îl vor povăţui.
Cumpărătorul intră de acum data actului în plină proprietate, folosinţă şi posesie, în baza prezentului act,
fără nici o altă formalitate prealabilă, cu vânzarea fiind desăvârşită şi garantând cumpărătorului aceasta.
Preţul vânzării este suma de 80.000 lei primit deplin acum la facerea actului, de la domnul Mihalache I.
Buzilă, cumpărător, prezentul act servind şi de chitanţa autentică a primirei preţului.
Eu vânzătoarea predau imobilul cumpărătorului cu toate dările fiscale şi comunale plătite la zi, pe viitor
îl privesc pe cumpărător.
Taxele de înregistrare şi onorariul de avocat la facerea actului privesc pe cumpărător.
Subsemnatul Mihalache I. Buzilă primesc această vânzare, consimt şi am numărat doamnei Elisa G. Ştefănescu suma de 80.000 lei preţul integral.
Drept care am făcut prezentul act de vânzare-cumpărare azi 23 ianuarie 1924 în Bucureşti, semnat propriu
de ambele părţi.
(ss)Elisa G. Ştefănescu
(ss)Mihalache I. Buzilă.
Prezint alăturat copia xeroxată a acestui act de vânzare-cumpărare, din care rezultă şi următoarele observaţiuni:- că pe lângă Judecătoria Ocol Olteniţa în anul 1924 exista înfiinţată o comisie comunală care constatase
şi evaluase pagubele produse oamenilor de şi în timpul Primul Război Mondial, care urmau să fie încasate de
către cei ale căror imobile au avut de suferit de pe urma războiului,
– că un loc obişnuit de casă de 800 metri pătraţi (lăţimea 20 m lungimea 40 m) în anul 1924 costa 40.000
lei,
– în funcţie de datele înscrise în acest act de vânzare-cumpărare, se poate reconstitui denumirea străzilor
în timp (Constantin Alimăneşteanu, Petre Ştefescu, Monumentului şi 23 Aprilie 1877),
– că imobilul a fost închiriat de Prefectura Ilfov pentru Judecătoria Olteniţa, până la 23 aprilie 1924,
– că Mihalache I. Buzilă până la data întocmirii acestui act, adică până în anul 1924 a locuit pe strada
Carol nr. 24, adică pe strada Mare cum o cunosc mai bine olteniţenii,
– că imobilul, al cărui contract a expirat la 23 aprilie 1924 fusese încheiat pe 10 ani, deci că aici şi-a desfăşurat activitatea Judecătoria din anul 1914, deci înainte de primul război mondial.
Iată deci că Judecătoria Olteniţa, cu peste 90 de ani în urmă a funcţionat în casele cumpărate de Mihalache
Buzilă, s-a aflat în apropierea casei mele, am cunoscut bine casa pentru că cu fiul mai mic al lui Mihalache
Buzilă am copilărit şi deci am fost prieteni de cartier. În anul 2008 Niculae Buzilă are 77 de ani.
Faptul că până la 23 ianuarie 1924, străzii pe care s-a aflat Judecătoria Ocol Olteniţa, i s-a schimbat
numele de 4-5 ori dovedeşte că a funcţionat în această clădire mai bine de zece ani până când a fost cumpărată
de Mihalache I. Buzilă.
La 23 aprilie 1924 Judecătoria s-a mutat din casa particulară a doamnei Elisa G. Ștefănescu, devenită
proprietatea lui Mihalache într-o clădire a statului.
Este una din cele mai mari clădiri din Olteniţa şi deşi pare curios, adevărul este că este situată pe trei
străzi şi anume: pe strada Mihail Eminescu – paralelă cu clădirea telefoanelor şi a poştei în partea de sud, cu
strada Alex. Iliescu (fostă şi viitor Constantin Alimăneşteanu) în partea de vest, iar la est cu strada Mare –
Argeşului.
Clădirea voluminoasă, solidă şi impunătoare, a rezistat cutremurelor şi inundaţiilor, este construită din
cărămidă de fabrică de mărime mare şi are un etaj. La subsol are o pivniţă mare, boltită, precum cramele domneşti.
Clădirea a fost construită în anii 1883-1884, fiind poate printre cele mai vechi din oraş, trecută de 120 de
ani, – de către prefectura judeţului Ilfov, CA SĂ SERVEASCĂ PENTRU INSPECTORAT- cum figurează în
documentele vremii – ADICĂ PENTRU SUBPREFECTURA Olteniţa – şi în perspectivă reşedinţă de judeţ.
Este cea mai veche clădire ca instituţie a statului, după biserică. Înainte de mutarea aici a judecătoriei,
aici îşi avea sediul pretura, adică sediul administrativ al plăşii Olteniţa.
În momentul în care Judecătoria s-a mutat aici, pretura s-a mutat într-o casă particulară.
Din anul 1924, Judecătoria a funcţionat ani buni la parterul clădirii, în câteva camere situate în partea de
sud a clădirii (deci cu faţa spre poştă) iar în restul clădirii, la parter şi la etaj a funcţionat şcoala de Arte şi
Meserii.
Încă din faza de proiect – deci anterior anului 1880 – actuala clădire a şcolii de arte şi meserii, se preconiza
SĂ SERVEASCĂ PENTRU INSPECTORAT, ADICĂ PENTRU SUBPREFECTURĂ şi NU ERA EXCLUS
CA Olteniţa SĂ DEVINĂCHIAR REŞEDINȚĂ DE JUDEŢ.
Tocmai acesta a fost motivul pentru care iniţial s-a numit categoric „ PALAT ADMINISTRATIV”, care
chiar din punct de vedere administrativ şi ca aspect edilitar, deci când nu se construise încă liceul
„C. ALIMĂNEŞTEANU „ ERA CEA MAI MARE şi CEA MAI IMPUNĂTOARE CLĂDIRE DIN ORAŞ.
Datorită acestui scop a fost construită într-un timp scurt – care poate fi considerat record – respectiv între
anii 1883- 1884.
De altfel chiar Alexandru I. Mărculescu, la pagina 110 din lucrarea sa „ Olteniţa – studiul album monogra-fic „ scrie
“ Propunerile unor parlamentari pentru ridicarea oraşului ca reşedinţă de judeţ trebuie să fie un fapt împlinit.”
Dar iată că nu a fost să fie aşa. Tot la acea pagina 110 Alexandru Mărculescu, spera în anul 1932 la:
“concursul conducătorilor chibzuiţi ai ţării” – ca să folosesc expresiile lui, care, – crezând în puritatea sufletească, în credinţa lui Dumnezeu, plin de speranţă ca orice om cinstit, nu avea de unde să ştie, că de la
răsărit, va veni un regim politic de teroare, plin de răutate şi prostie, care ne va pune la cârma ţării conducători
nechibzuiţi, care vor fi împotriva propriului popor, pe care avea să-l deposedeze de averi, de tradiţii, de obi453
ceiuri, de credinţă, de libertate şi pe mulţi chiar de viaţă.
Comunismul bolşevic sovietic avea să ne impună un mod de viaţă străin ţării noastre, nedorit de poporul
român, atât de greu încercat de istorie, de vremuri şi de vecini potrivnici.
Spun aceasta pentru că exact peste 50 de ani, mai precis la 22 ianuarie 1982, în plină iarnă, Ceauşescu
avea să vină la Olteniţa şi să stabilească desfiinţarea judeţului Ilfov şi să înfiinţeze judeţele Giurgiu şi Călăraşi.
În acest fel Olteniţa avea să fie scoasă din cadrul judeţului Ilfov, judeţ de rezonanţă istorică în care ne-am
pomenit moşii şi strămoşii noştrii şi prin înfiinţarea judeţului Călăraşi să fim arondaţi acestuia, fără vreo justificare administrativ-teritorială, sau vreo raţiune de ordin economic sau social.
Dar pentru a nu se renunţa definitiv la această denumire de Ilfov – care provine de la cuvântul de origine
slavă – ELHOVO s-a improvizat în apropierea Bucureştiului o zonă de mărimea aproximativă a unui judeţ,
căreia i-a atribuit denumirea improprie de SECTORUL AGRICOL ILFOV, ceva între „ nici cal nici măgar”.
Ulterior, (dându-şi seama de greşeală) noile autorităţi prin legea nr. 50 din 1997 s-a înfiinţat Judeţul Ilfov
– deci după revoluţia din decembrie 1989, cu capitala la Buftea.
În ziua de miercuri 7. 4. 1999 – postul TELE 7 ABC – aveam să aflu că judeţul Ilfov se află pe locul 17 în
ce privesc veniturile aduse bugetului de stat, dar că primeşte de la stat cele mai mici fonduri.
Sigur că, noul judeţ Ilfov a apărut cu altă configuraţie decât cea avută anterior.
În buna mea intenţie, ca originar al acestui judeţ eu, părinţii mei şi părinţii părinţilor mei, exact la o lună
de la revoluţia din decembrie 1989 – sunt primul din Olteniţa care pot face dovada în mod concret, că printro scrisoare remisă recomandat – recipisa nr. 4806/22.01.1990, m-am adresat personal domnului Ion Iliescu,
Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale Bucureşti de atunci, prin care am solicitat reînfiinţarea
judeţului Ilfov, demers la care nu am primit nici un fel de răspuns nici până în ziua de azi. Mi-am dat seama
că la vremea respectivă se cereau de rezolvat o sumedenie de probleme mult mai importante, încât am înţeles
că nu era timp şi nici momentul pentru aşa ceva.
Mai târziu avea să apară aşa-zisa „Liga judeţelor abuziv desfiinţate“ prin care se urmărea repararea la
ceea ce Ceauşescu stricase sub raport administrativ, dar probabil şi capital politic care – în ce mă privea nu
aveam ce face cu el – pentru că nu îmi trebuia şi nici nu ţineam la vreo funcţie în perspectivă. Cu modestia
mea pot să mă laud întrucât nu am fost membru P.C.R. până în 1989, iar după aceea nici cel puţin nu am candidat pentru vreo funcţie de consilier local sau judeţean, deşi sunt convins că aş fi avut şanse. De asemeni,
nici după revoluţie, nu m-am înscris în nici o formaţiune politică.
După ce lucrurile s-au mai liniştit cu „ Liga judeţelor abuziv desfiinţate“ şi s-au mai limpezit apele, la
3.12.1998, am trimis recomandat recipisa nr. 329/03.12.1998, sunt şi în posesia confirmării de primire cu
ştampila din partea Preşedenţiei României – cancelaria- domnului Emil Constantinescu personal,preşedintele
României de atunci, un material documentat, fundamentat pe 12 pagini, copie după cererea adresată preţedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale – Ion Iliescu- şi a recipisei nr.4806/22 ianuarie 1990, cum şi o
copie de pe:
„MEMORIUL PENTRU INCLUDEREA ORAŞULUI OLTENIȚA ÎN JUDEȚUL ILFOV,
ÎNAINTAT DE PRIMARUL ORAŞULUI OLTENIȚA ÎN LUNA SEPTEMBRIE 1996, PARLAMENTULUI, GUVERNULUI SI PREŞEDENȚIEI (4 pagini-în aşa fel încât să nu fie
telegrafic, dar nici să plictisească”)
La nici unul din aceste demersuri nu am primit niciodată nici un fel de răspuns, indiferent cum ar fi fost
el. Cel puţin, ar fi fost cazul să primesc măcar un răspuns formal spre a-mi răsplăti efortul intelectual făcut. În
lucrare prezint detaliat aceste demersuri. Iată că a trecut un sfert de secol şi Olteniţa continuă să aparţină de
judeţul Călăraşi, cu toate că de acesta nu a aparţinut niciodată.
Revenind la situaţia judecătoriei găzduită de „Palatul Administrativ”, după venirea la putere a regimului
comunist în condiţiile de acum-arhicunoscute- şi după aşa zisa „naţionalizare“ începută la 11 iunie 1948 şi
continuată cu mai multă înverşunare în toate domeniile, judecătoria, a cărei denumire a fost înlocuită cu cea
de „tribunal popular“ s-a mutat în casele lui Niculică Teodoru, o clădire formată din parter şi etaj, situată chiar
pe colţul format de intersecţia străzii Argeşului cu bulevardul Mărăşeşti, exact vizavi de fostul restaurant de
pe timpuri al lui Vasile Ionescu (cunoscut de olteniţeni sub porecla de Vasile Şorici), o clădire care există şi azi.
Niculică Teodoru – pe care îl ţin bine minte pentru că avea un tic, clipea des şi se strâmba din gură,
până la naţionalizare, a avut aici un magazin mare de manufactură, care toată ziua era plin de ţărani, muşterii
454
veniţi de la ţară la oraş să târguie. A avut un băiat pe care l-a angajat când avea doar 10 ani, îl chema Vlaicu
Popa şi trăieşte şi în anul 2007 este în vârstă de 80 de ani, este în plenitudinea facultăţilor mintale şi locuieşte
vizavi de mine-în casele fostului cerealist Costică Groigoriopol, adică pe strada Alexandru Iliescu- fostă şi viitoare Constantin Alimăneşteanu la nr.70.
Ca o ironie a soartei, în casele lui Niculică Teodoru pe care l-am cunoscut, s-a mutat şi mulţi ani a
funcţionat aici judecătoria Olteniţa sau tribunalul, fiind vorba de fapt cam de aceeaşi instituţie, denumirea
fiind schimbată în funcţie de regimul politic, în timp ce în casele fratelui său mai mare Vasile Teodoru situate
pe strada mare – cam vizavi de actuala poliţie, s-a instalat şi funcţionează aici de ani buni şi în continuare o
altă instituăie a justiţie şi anume „Procuratura“ denumire căreia după revoluţia din decembrie 1989, i-a fost
schimbată, numindu-se acum Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa.
Vasile Teodoru a decedat şi el în 1948 chiar, după ce regimul comunist i-a luat abuziv casa, instalând aici
procuratura, şi după ce i-a naţionalizat şi o sfoară de moşie situată în partea de nord a Combinatului Ulmeni
de creşterea şi îngrăşarea porcilor, cu sediul administrativ în deal în faţa conacului lui Calomfirescu. Vecini cu
terenul lui Teodoru a fost şi pământul tatălui meu Petre B. Amu, separat de cele 10 pogoane de la Pădurea
Ciornoleasa.
Întâmplarea a făcut ca după mai bine de 40 de ani, să-l recunosc pe Emil Teodoru un intelectual de marcă,
un inginer agronom deosebit cu multă ştiinţă de carte – foarte citit – fiul lui Vasile Teodoru, să-l întâlnesc în
Bucureşti în Piaţa Romană vânzând flori. Era destul de trecut, îmbătrânit cu mult înainte de vreme, abia l-am
recunoscut şi cred că îi era destul de penibil în postura în care se afla. Nu m-a recunoscut pentru că diferenţa
de vârstă între mine şi el era mare, însă- într-un fel – şi-a adus aminte după ce i-am amintit de tatăl meu. Păcat
de asemenea oameni care, nici unul nu a scăpat de închisoare doar pentru starea lor materială bună, pentru că
nici inginerul Emil Teodoru şi nici tatăl său Vasile Teodoru, nu a făcut nici un fel de politică.
Aşa ar fi trebuit să procedeze şi noile autorităţi – cel puţin cu liderii comunişti şi chiar cu cei care au avut
funcţii mai mici. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că ce a urmat după 1990 a fost de fapt o prelungire a comunismului, iar primul a fost chiar însăşi şeful statului, Ion Iliescu.
În anul 2002 la casa lui Vasile Teodoru, unde îşi are sediul parchetul, a început executarea unor lucrări de
construcţii de anvergură, constând din consolidări şi modernizări – zidurile erau foarte groase- adăugarea unui
nivel, extinderi şi modernizări.
Lucrările s-au desfăşurat sub conducerea unui inginer capabil-Ilie Vardianu-care are un palmares bogat
în această privinţă, iar clădirile executate de el, va face ca să rămână în memoria urbei noastre foarte multă
vreme, el fiind executantul impunătorului palat al judecătoriei Olteniţa.
În privinţa construirii Judecătoriei Olteniţa, în anul 1998 s-a început ridicarea unei clădiri noi, moderne
şi impunătoare, situată în imediata apropiere, în partea de nord a grădinii publice, cam pe locul unde a avut
casa Gusti Studinski Ion polonez venit de foarte mulţi ani în Olteniţa, l-am cunoscut, avea motor de tăiat
lemne, avea o fată frumoasă – Angela – somnambulă, iar alături de el, avea casă-o clădire modestă- învăţătorul
Teodorescu Radu (căruia nevastă-sa îi spunea Rică).
Executarea lucrărilor cu construcţia judecătoriei s-au desfăşurat relativ repede, clădirea fiind terminată
cam la jumătatea anului 2000. Iată cum orice lucru, eveniment sau împrejurare ieşind din prezent, trece în
trecut şi astfel devine istorie. Este o clădire deosebită sub aspect edilitar, monumentală, impunând respect,
este aşezată cu gust, într-un cadru pitoresc, are o poziţie frumoasă, nu este înghesuită de alte construcţii limitrofe, este aerisită, este situată într-un mediu cu spaţii verzi, cu ancadramente horticole, cu faţa spre centrul
oraşului, la artera cu două benzi cea mai circulantă, cu trei nivele, cu mai multe intrări, dar cu o intrare principală măreaţă, cu multe scări de marmură, placată în faianţă şi gresie de culori închise, la intrare te întâmpină
uşi mari duble, batante, apoi urmează o sală de dimensiuni impresionante, cu două săli de judecată tip amfiteatru, cu podiumuri de judecată înalte, sobre, prevăzută cu aer condiţionat, cu camere de luat vederi, instalaţii
pentru climatizare, birouri cu mobilă Neoset, computere, cu tot felul de birouri şi încăperi, arhivă, săli, iar la
primul etaj, de jur împrejur holuri cu balustrade, astfel că de jos din sala mare, se văd funcţionarii care circulă
pe la uşile diverselor birouri.
După unele informaţii investiţia a costat 42 miliarde lei la nivelul preţurilor din anul 2000.
Impunătorul aspect al clădirii ca palat, este amplificat şi de parcul din faţă, cu arbori, bănci, locuri de odihnă, iar mai spre vest, la circa 150 de metrii, se vede lateral, altă clădire magnifică, dar superioară ca vârstă,
pe toată latură ei, imobilul lui Nicu Vornicu, vechi de un secol.
Clădirea judecătoriei este cel mai reuşit şi frumos imobil construit după revoluţia din decembrie 1989,
455
când, atât proiectantul cât şi constructorul nu au mai fost plafonaţi şi îngrădiţi de restricţiile din timpul regimului
comunist când, indiferent ce se construia, şi anume de „Cheltuielile cu investiţia specifică pe m.p.“ şi nici cu
spaţiul, la fel de restricţionat pentru cap de salariat.
În sala mare, de jur împrejur, sunt bănci-canapele, ca un fel de strane de biserică, pe care se odihnesc oamenii veniţi pe aici cu trebuiri. Nu că aş fi eu cusurgiu însă trebuie să remarc faptul că din sala mare lipsesc
cel puţin 2-3 mese – ca mobilier pe care oamenii ar avea nevoie să-şi scoată actele, să-şi noteze, ceva sau săşi facă o cerere. şi acest lucru nu este nici prea greu şi nici imposibil.
De altfel am văzut că impunătorului Tribunal de la Călăraşi, îi lipsesc asemenea mese-birouri atât de necesare avocaţilor şi oamenilor.
Dus de imprevizibilele împrejurări ale vieţii-nu totdeauna plăcute- am avut ocazia să văd încăperile destinate arhivei,faţă de care nimic n-am avut de obiectat sub aspectul mobilierului, luminii şi al încăperii ca dimensiuni, dar mi-am spus părerea onorabilului nostru olteniţean Mihai Dumitrescu grefier şef care de ani buni
lucrează la judecătorie, cum că, vor exista probleme cu subsolul- căci aici se află arhiva – cu privire la pânza
freatică, mai la obiect că, având în vedere principiul vaselor comunicante, în momentul în care vor creşte apele
Dunării, şi ţinând seama că oraşul se află sub nivelul Dunării, aici va apare apa.
Peste numai şase ani acest inconvenient avea să apară.
În anul 2006, Dunărea ca şi Argeşul, au crescut începând din luna aprilie şi au culminat cu luna mai,
aproape ca în anul marii inundaţii ale oraşului nostru de la 19 martie 1942. În plus, faţă de acele vremuri,
fenomenul s-a acutizat, apărând consecinţele altor inconveniente la care autorul era şi este tot regimul comunist.
Am să mă refer aici numai la câteva cauze mai principale şi anume: mai întâi că balta Greaca cu o suprafaţă
imensă şi care era un fel de regulator natural, fără a fi nevoie de intervenţia omului, a fost desecată în anul
1968, în cadrul unor mari lucrări funciare, gândite, fără cap şi puse în aplicare de cei doi lideri comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, aceşti ctitori de aberaţii, cu care societatea noastră post decembristă
se confruntă fără a-i fi în măsură să-i facă faţă decât într-o perioadă destul de lungă. Este vorba de sistemul de
desecări care porneşte dinspre Giurgiu şi se continuă spre Călăraşi, pe o distanţă de zeci de kilometrii cunoscut
sub denumirea de „incinta îndiguită Gostin- Greaca-Argeş-Dorobanţu”. Apoi din partea de est a oraşului, sau făcut desecări şi îndiguiri până la Mânăstirea, astfel că apa, care s-a dovedit mai bună decât proiectele comuniştilor impuse aberant, în urma precipitaţiilor şi viiturilor, a rupt digul spre Spanţov iar Dunărea şi-a instalat
apele exact unde îi era locul, sub raport gravitaţional, altă dată.
În atari împrejurări puţin a lipsit ca Olteniţa să nu fie întindată, prin partea de est şi aceasta s-a întâmplat
în noaptea de 1-2 mai 2006.
Ei bine în aceste condiţii la subsolul judecătoriei unde se afla arhiva, apa a început să se infiltreze încât
dosarele a trebuit să fie ridicate pe rafturi spre a fi protejate, iar salariaţii respectivi şi-au mutat birourile la
parter. Prin urmare, am avut dreptate cu ce am preconizat cu 6 ani în urmă şi ar fi fost de dorit ca o asemenea
premoniţie să nu se mai împlinească niciodată. E drept că asemenea fenomene până acum au fost foarte rare,
însă practica a dovedit că nu sunt excluse.
Şi un fapt foarte important, faţă de inundaţia din 1942, cănd atunci nu exista nici-un bloc în Olteniţa. În
cazul în care – ferească Dumnezeu- apa ar fi inundat oraşul, primele locuri unde ar fi năvălit fără să poată fi
oprită de cineva ar fi fost subsolurile blocurilor, astfel că apa, odată intrată nu ştiu cine, cum şi în cât timp ar
mai fi scos-o, iar stagnarea apei ar fi cauzat structura de rezistenţă a acestora.
Aceasta dovedește că, atunci când se fac anumite clădiri de importanţă socială ale statului, autorităţile respective, nu greşesc dacă printr-o anumită modalitate, consultă şi olteniţenii şi în mod special pe cei mai în
vârstă care posedă experienţă în toate domeniile vieţii.
INAUGURAREA CLĂDIRII JUDECĂTORIEI OLTENIȚA, S-A FĂCUT LA 10 IULIE 2000, LA
CARE A LUAT PARTE PERSONALITATEA MARCANTĂ DIN DOMENIU, VALERIU
STOICA MINISTRUL JUSTIŢIEI.
Profesorul universitar doctor Valeriu Stoica a sosit la Olteniţa în jurul prânzului fiind întâmpinat de primarul oraşului prof. Sima Rodin, de magistraţi de la Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea Supremă de Justiţie,
de judecători şi avocaţi de la nivelul judeţului Călăraşi şi din Olteniţa, de pensionari şi olteniţenii curioşi- cum
era firesc- să vadă cum se desfăşoară evenimentul.
O asemenea împrejurare are caracter unic, fiindcă nu oricine are posibilitatea să ia parte la un asemenea
456
eveniment întrucât construcţii de acest gen se fac odată la un secol şi mai bine.
Cu ceea ce nu pot să fiu de acord că- deşi asemenea ocazii şi evenimente sunt unice – totuşi, cei care vin de la
diferite nivele, manifestă o grabă inexplicabilă, parcă în scopul de a deveni mai interesanţi şi mai importanţi.
Un sobor de preoţi a oficiat o slujbă religioasă scurtă, sfinţind şi binecuvântând clădirea, strecurând expresii de genul ca „pricinile care vor fi judecate aici să fie drepte şi cinstite”, apoi s-au rostit discursuri scurte
despre prestigiul justiţiei, a judecătorilor şi magistraţilor, s-au enunţat câteva dictoane din dreptul roman,
aparţinând marilor titani ai dreptului din vremuri îndepărtate precum Catilina, Seneca şi alţii.
Primul președinte al judecătoriei Oltenița care a ocupat această funcție în timpul activității,cu prilejul inaugurării a fost Boboc Gheorghe, de fel din comuna Căscioarele. Boboc Gheorghe a fost căpitan de securitate
la Oltenița, care a absolvit la ”fără frecvență” Facultatea de Drept pe timpul cât a fost activ la Securitate. După
absolvirea facultății a ieșit din cadrele Securității și s-a angajat ca judecător la judecătoria Oltenița, aceasta
înainte de 1989. Țin minte că l-am văzut de câteva ori în completul de judecată alături de judecătoarea Neluța
Dobrescu, pentru inițiere.
După revoluție Boboc Gheorghe a ocupat postul de președinte al judecătoriei Oltenița. Boboc Gheorghe
s-a pensionat pe caz de boală înainte de vârsta de pensionare la vârsta de 53 de ani. După un an și câteva luni
a fost răpus de o boală necruțătoare.
În ziua înmormântării, sicriul său cu corpul neînsuflețit a fost depus pentru câteva ore în sala mare a
judecătoriei. A fost foarte multă lume de la judecătoria și Tribunalul Călărași și de la Giurgiu.
După expirarea câtorva ore, înainte de scoaterea sicriului din clădirea judecătoriei la microfon, o voce
feminină – nu știu dacă nu a fost judecătoarea Neluța Dobrescu care de fapt era decana de vârstă – a ținut un
scurt discurs, apoi, cortegiul funerar, însoțit de multe autoturisme, a luat-o pe bulevardul Republicii, apoi la
stânga pe strada mare până la biserica de lemn din fața spitalului unde s-a oficiat slujba de înmormântare.
La terminarea slujbei, am spus și eu în biserică câteva lucruri, în principal sesizând următoarele coincidențe:
– Defunctul Gheorghe Boboc, în calitatea sa de președinte, a fost cel care a inaugurat darea în folosință a
clădirii Judecătoriei Oltenița, când era activ.
– Tot el a fost primul decedat, al cărui sicriu cu corpul neînsuflețit a poposit pentru câteva ore în sala mare
a judecătoriei, deci iată și altfel de inaugurare.
– Fstul președinte Boboc s-a numit Gheorghe, iar biserica din lemn în care s-a oficiat slujba de înmormântare poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
– Ar mai fi fost curios și dacă – decesul sau înmormântarea – ar fi avut loc la 23 aprilie, adică în ziua de
Sfântul Gheorghe.
Apoi cortegiul funerar a urmat traseul: de la biserică pe strada Dr. Lucian Popescu, apoi pe bulevardul
Tineretului – fostă Sahia – iar prin fața judecătoriei, la stânga pe bulevardul Mărășești, a traversat calea ferată
și a fost înmormântat a noul cimitir de la Stadion, pe aleea principală vis-a-vis de biserică.
Enunţarea unor asemenea dictoane a satisfăcut parte din auditoriul mai în vârstă, întrucât se încearcă
revenirea la sistemul care se practica între cele două războaie mondiale, când, nu puţini erau avocaţii care,
având în vedere principiile de drept, întâi enunţau un dicton, iar apoi, pe aceasta, îşi grefa cauza pe care avea
să o susţină.
În timpul regimului comunist şi justiţia a fost bagatelizată – ca celelalte domenii, faţă de care nu putea să
facă excepții- în sensul că s-au interzis asemenea practici, marii jurişti de carieră au fost înlăturaţi, arestaţi,
băgaţi în puşcării, de unde – unii din ei- nu s-au mai întors niciodată. Acestea au fost înlocuiţi cu persoane
scoase din producţie, cu liceul făcut la „seral“ sau deloc- cu şcoală juridică de un an, cu facultăţi făcute la
„fără frecvenţă“ şi lucrări întocmite de alţii, cu origine socială sănătoasă, dar cu cultură generală bolnavă şi
deficitară.
Se punea multă bază pe asesorii populari care erau oameni simplii „selectaţi de partid“ bine înţeles tot pe
criterii de origine socială care, aveau un cuvânt greu de spus, dar de care instanţa trebuia să ţină seama.
Începând cu anii 1950-1952, justiţia română avea să fie învinsă şi acaparată de Partidul Comunist, fiind
eliminaţi profesioniştii.
În locul lor aveau să fie numiţi jurişti, judecători, procurori- civili şi militari cu grade onorifice acordate
peste noapte- magistraţi, etc., care nici cel puţin amatori nu puteau fi consideraţi provenind din rândul muncitorilor de diverse profesii, sau fără nici-o calificare, dar care fuseseră trimişi în mod exceţional la şcoli juridice
de un an, ce fel de şcoli or fi fost acelea?…
Exemplific din categoria acestora câteva cazuri, deşi în realitate au fost foarte multe, pentru că partidul
457
nu putea face şcoală doar pentru câteva persoane.
Cazul lui EMIL BOBU de profesie strungar, cu şapte clase primare, cu şcoala de trei luni pentru pregătirea
de pedagogi CFR – fără liceu-, cu şcoală juridică de un an la Iaşi (1949), cu Facultatea de Studii Juridice „curs
fără frecvenţă – altfel nu se putea pentru că era ocupat cu munca de partid, facultatea de doi ani şi cu Şcoala
Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“ – tot fără frecvenţă, astfel că, partidul considerându-l tobă de carte,
chiar înainte de a se înscrie – măcar formal- la aceste cursuri, la numai 23 de ani, a fost numit consilier juridic
direct în Ministerul Justiţiei – unde probabil că i-a trebuit ceva timp să înveţe să deschidă impunătoarea uşăprocuror la Parchetul Militar Bucureşti, procuror la Procuratura Generală a R.S.R. aceasta- cum spuneamchiar înainte de a se înscrie la studiile juridice ci numai după ce făcuse şcoala juridică de un an.
Apoi a deţinut mai multe portofolii de ministru, pe cel al Internelor, al Muncii, al Energiei Electrice, iar
între timp a fost şi consilier al Secretarului General al Partidului, Nic. Ceauşescu, aşa cum arăt într-o fişă personală separată alăturată.
Soţia sa MARIA BOBU, din muncitoare la o fabrică de perii din Bucureşti, cu patru clase primare- tot
fără liceu, urmează şcoala juridică de un an în Bucureşti, tot ca şi soţul ei, apoi Facultatea de Drept la „fără
frecvenţă”, de doi ani, ce fel de facultate o fi fost şi aia?, după care avea să urmeze o evoluţie fulminantă. A
fost numită judecătoare la Judecătoriile Urziceni şi Ocolul II Bucureşti 1950-1952, procuror la Procuratura
Generală, procuror şef, adjunctă şi apoi Ministrul Justiţiei. Prezint situaţia sa într-o fişe separată alăturată.
Asemenea cazuri au mai fost. AUGUSTIN ALEXA de profesie mecanic fierar, cu patru clase primare şi
trei de gimnaziu, fără liceu, a urmat Facultatea de Drept la „fără frecvenţă”, și la numai doi ani, avea să fie
numit de partid ministru adjunct la Departamentul CFR, Ministru Transporturilor, procuror general (1953-
1957), şi probabil că s-a remarcat în aplicarea pedepselor, fiind renumit procuror general între 1969 şi 1973.
Termenul de renumit, nu are caracter de faimă, ci de reîncadrat.