Cultural

OLTENITA DE ALTADATA-ION I. VORNICU, RESTAURANT, GRĂDINA DE VARĂ, BERĂRIE, CAFENEA, HOTEL şi CINEMATOGRAF-partea a doua !

Cazul în sine prezintă unele particularităţi care îl deosebesc de toate celelalte. A fost şi a rămas un loc
aparte, inconfundabil, unic în peisajul edilitar al oraşului nostru, l-a ocupat şi îl deţine incontestabil. Din toate
punctele de vedere, clădirea din centrul oraşului a fost singura care a confirmat în timp că a fost şi a rămas
utilă scopurilor pentru care a fost construită cu un secol în urmă. Este vorba de restaurantul, grădina de vară,

berăria, cafeneaua, hotelul şi cinematograful lui Ion I. Vornicu.
Aidoma unui bătrân năpădit de necazuri, griji, suferinţe şi boli, se luptă la disperare cu moartea, să
supravieţuiască, dar care, în acelaşi timp, parcă sfidând vremea, suportă cu stoicism, vicisitudinile naturii şi
capriciile oamenilor.
Imobilul lui Ion I. Vornicu a constituit dintotdeauna, pentru multe generaţii de olteniţeni, un reper de orientare, stabil şi precis: „în centru la Vornicu”.
Clădirea din centrul oraşului, cu parter şi etaj, însă cu înălţimi interioare mai mari decât alte clădiri, cu
un balcon potrivit, metalic, chiar pe colţ, şi cu unul prelung, din lemn, paralel cu strada mare, există şi astăzi,
impunătoare pentru vremea în care a fost construită, încă dinaintea primului război mondial, care, cu aceeaşi
autoritate, tronează de un secol, purtând cu ea ştafeta generațiilor de mai multe decenii.
Cred că sunt foarte puţini trecători care cunosc că sub parter, există o pivniţă asemănătoare cramelor domnești de odinioară din Țara Românească, cu arcade boltite din cărămidă veche arsă, aşezate în semicerc. Pivniţa
este şi înaltă şi spaţioasă, dimensiunile ei, fiind exact proiecţia dimensiunilor parterului pe care îl susţine. Este
în formă de L, latura mai mare fiind cea paralelă cu strada mare, iar latura mai mică paralelă cu bulevardul
Republicii. Are două intrări, una mai mare pe care se pot introduce obiecte mai mari şi una mai mică, doar
pentru circulaţia omului. Pe ambele intrări coborârea se face pe scări din beton.
Pereţii ca şi plafonul pivniţei sunt din cărămidă aparentă, (netencuită) care, cu toată vechimea ei de un
secol, cu foarte puţine excepţii, rezistă, adică, numai ici, colo se află câte o cărămidă atacată puţin la suprafaţă
de igrasie.
Chiar şi pe timp de vară, când intri în pivniţă îți este frig. Aceasta pe vremuri, se folosea pentru păstrarea
butoaielor cu vin şi ţuică şi a unor alimente, cu decenii în urmă, când încă nu apăruseră frigiderele.
În timpul regimului comunist, în decursul utilizărilor date, pivniţa a fost folosită pentru depozitarea
gunoaielor. Când s-a procedat la curățirea ei, deşi pare incredibil, totuşi, de aici s-au scos circa 100 de remorci
din gunoiul care s-a acumulat în decursul timpului.
Până nu s-au construit blocurile, această clădire putea fi văzută de pe digul dinspre Argeş – partea de vest
a oraşului – şi de pe podul de peste Argeş care duce la Chirnogi, aşa după cum erau vizibile cu ochiul liber,
biserica din centru „Sfântul Nicolae”, corporaţia, clădirea care a servit ca policlinică, iar înainte de 1989 aici
se făcuse ceea ce se numea „Casa Creaţiei”, gara C.F.R., liceul „Constantin Alimăneşteanu”, regia de tutun,
sau depozitul de fermentarea tutunului cum i se mai spune, din partea de est, castelul de apă sau rezervorul,
moara „Dunărea”, aşa numita bancă care adăposteşte Muzeul Arheologic, în fapt casa doctorului Constantin
Deculescu, turlele bisericii Eroilor, şi mai în depărtare, dealul Turtucăii.
Nu ştiu cum s-a făcut că acest imobil a supravieţuit demolărilor fiind chiar în centru. Ceea ce pot spune
cu certitudine, este că, în luna ianuarie 1982, într-una din vizitele lui Nicolae Ceauşescu – o vizită inopinantă
– a aterizat cu elicopterul pe stadionul de fotbal, de aici l-a luat o maşină, l-a adus în centru şi când a văzut
clădirea a spus că aceasta să nu se demoleze. Era în plină iarnă. El a venit să se informeze dacă Olteniţa are
posibilitatea – adică dacă are clădiri – ca să asigure înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor aferente viitorului
judeţ. şi concluzia a fost că nu există, aşa că cu data de 22 ianuarie 1982 a fost înfiinţat judeţul Călăraşi şi
judeţul Giurgiu prin desfiinţarea judeţului Ilfov, iar pentru judeţul Călăraşi, luând o parte din judeţul Ialomiţa.
La locul potrivit în lucrare apare şi această problemă a judeţului detailată.
* * *
Coborând în timp în vremurile de demult, această impunătoare clădire în perioada ei de glorie, adăpostea
la parter o cafenea şi o berărie, în primă fază, iar la etaj, hotelul, care avea 15 camere şi o sală de cinematograf.
De altfel cinematograful este menţionat şi de profesorul Alexandru I. Mărculescu în lucrarea sa „ Olteniţa –
studiu album monografic“ la pagina 98, prima carte de acest gen din Olteniţa, care a văzut lumina tiparului la
7 martie 1932.
Pentru cei mai puţin avizaţi, arăt că această lucrare a fost dedicată surorii sale Elena, decedată în ziua de
15 octombrie 1928 în etate de 18 ani, cum şi colegilor lui fondatori, primii absolvenţi (1927) ai liceului din
Olteniţa.
Alăturat imobilului era o mare şi încăpătoare grădină de vară, de circa 800 mp cu scenă,unde, în serile
călduroase de vară, până în anul 1932, puteau fi vizionate, în afara filmelor cu îndrăgiţi artişti ai cinematografului mut ca Pat şi Patachon, Charles Chaplin, sau Greta Garbo şi fumoasele şi variatele spectacole ale diverselor trupe de revistă din Bucureşti.
Proprietar era Ioniţă Vornicu, căruia olteniţenii îi ziceau Boieru şi întradevăr i se potrivea această poreclă
504
şi pentru că avea multe alte proprietăţi în oraş.
Ioniţă Vornicu în anul 1929, cu actul de donaţie autentificat de Judecătoria Ocol Mixt Olteniţa sub nr.
752/6 iunie 1929, lasă nepotului său Nicolae Vornicu – la 24 februarie 2007 aceasta având 80 de ani
întregul imobil cu toate prăvăliile anexe, închiriate de croitoria de lux a lui Alexandru Cătălui, magazinul
armeanului Begheanu prin care se vindea populaţiei cafea, dulciuri şi în general produse orientale, cofetăria
„Lazăr“ precum şi atelierul de încălţăminte „Cocoş”, căruia mai târziu avea să-i ia locul librăria lui Anghel
Duţu venit de la Turtucaia în urma cedării Cadrilaterului în august 1940.
BERĂRIA te întâmpina cu pereţii ornaţi de inspirate şi frumoase picturi murale, şlefuite de patina timpului
care-i conferea un farmec deosebit şi care avea darul să-ți încânte ochiul şi sufletul, transpunându-te într-o
lume imaginară, făcându-te să uiţi că exişti, plutind parcă într-o atmosferă ireală.
De cum intrai, privirea îți era furată de peisajele şi înscrisurile care te îndemnau să bei, asfel că, fără să
vrei, dar şi fără a te împotrivi, pășeai într-o lume de basm care te predispunea spre destindere.
Pe peretele de deasupra uşii era pictat, de meşteri erudiţi, un chelner cu şorţ în faţă, ducând o tavă cu
halbe de bere, din care se revărsau o spumă albă deasă, având scris în partea de jos „Bine aţi venit”.
Pe un alt perete un chefliu cu o cană mare în mână, unde scria: „Halba, oala şi-a mea gură nu e o dreaptă
măsură”. Este, dacă nu imposibil, cel puţin greu, să redai în cuvinte, frumuseţea acestor picturi, parcă ieşite
din relief.
Cea mai frumoasă însă şi cea mai viu colorată, era o frescă înfăţişându-l pe Bachus întins şi sprijinit în
cot, pe un butoi mare, înconjurat de bacante – însoţitoarele zeului Bachus.
Cred că poate să-şi dea seama cineva, cam ce stare îi crea celui care intra în berărie, simbioza dintre acest
peisaj, murmurul discuţiilor mesenilor şi efectul creat de buna dispoziţie după consumul a 2-3 halbe de bere,pe
cât de proaspătă, pe atât de rece. Cu un asemenea local, cum să nu aibă un negustor o clientelă pe măsură,
servită prompt şi ireproşabil. Mai era oare nevoie de condică de sugestii şi reclamaţii ?!…
CAFENEAUA cu biliard şi mese diverse, cu placă de marmură câteva hexagonale şi pătrate, cu postav
verde gros, sau din stejar masiv lustruit, cu canapele pe laturile pereţilor, tapiţate în piele şi scaune în jurul
meselor, era locul preferat de întâlnire la taclale şi discuţii ai celor mai reprezentativi negustori, cerealişti,
comercianţi şi altor personalităţi ale oraşului unde sorbeau şvarţuri (băuturi fine din boabe de cafea prăjite şi
râjnite, trecute prin filtru şi îndulcite, din germanul schwarz: „negru”) sau neîntrecutele narghilomane (cafele
turceşti fierte cu rom sau coniac) fierte la nisip, numai în ibrice de aramă.
În şi printre microzgomotele plăcute, scurte şi ţăcăniturile specifice jocurilor de table, practicate de mulţi
cu pasiune şi încărcătură nervoasă şi ghiulbahar sau a bilelor de biliard şi printre rotogoalele fumului de tot
felul de ţigări, se auzea adesea vocea chelnerului plin de elan, care lansa comenzile primite după preferinţele
clienţilor: „Fă-mi o cafea subţire, dulce, turnată de sus“ sau: „Fă-mi o cafea dulce groasă“ ceea ce însemna că
trebuia să fie foarte concentrată.
Oricum, la vremea respectivă, adică acum 6-7 decenii, în privinţa cafelei, nu apăruseră încă înlocuitori
sau substituiri artificiale, sintetice. Nu-i mai puţin adevărat însă că cei care frecventau cafeneaua lui Vornicu,
făceau parte din clientela selectă, iar oamenii intrau în localuri fiecare unde era de nasul lui potrivit categoriei
sociale.
Printre clienţii obişnuiţi ai cafenelei, în special duminicile şi când erau sărbătorile religioase (nu prea ştia
lumea atunci de sărbători legale), când localul devenea aproape neîncăpător, era imposibil să lipsească: Alexandru Creţu, Naie Mandache – impunătoarele lor case de pe strada mare încă există iar pe balcoanele din fier se
arată anul construcţiei fiecăreia – Ionel şi Mitică Deculescu un fel de dinastie de oameni deosebiţi, despre care
voi mai pomeni în lucrarea de faţă, Alexandru Neagu, Petrică Şerbănescu (poreclit de olteniţeni Vrenicu),
Alexandru Alimăneşteanu, căpitanul Niculae Puican, Țilică Turcu, Aristide Penu, cerealiştii Tică Fundeneanu,
Mihalache Bellu, Costică Postolea (zis Boulică), Marin Ene, Vasile Călin, Costică Grigoropol vecinul meu şi
mulţi alţii peste care s-a aşternut neiertătoarea uitare.
Dintre aşa zişii mai tineri pentru acele vremuri – dar mari amatori şi pasionaţi ai nesfârşitelor şi interminabilelor partide de table, erau Marin Bădilă şi Vasile Chioseaua, toţi trecuţi de mult în lumea drepţilor, din
care la unii le-au mai rămas copiii şi ei bătrâni. De exemplu căpitanul Puican a fost tatăl lui Dan Puican cunoscut regizor care are şi el 74 de ani în 2007, coleg de-al meu de liceu-!În preajma sărbătorilor de iarnă – şi când spun aceasta am în vedere perioada de timp cuprinsă înainte de
ajunul Crăciunului şi până după Sfântul Ion – era perioada de vârf a jocurilor de cărţi care se desfăşurau la
etaj, în fosta sală mare de cinematograf, special amenajată, cu o principală masă mare şi lungă, cu postav verde
pentru bacara (cristal de calitate superioară) al cărui crupier (persoană care, la o masă de jocuri de noroc, distribuie sau adună jetoanele sau banii pierduţi şi, respectiv plăteşte câştigurile jucătorilor) de regulă era nea
Florică Ștefănescu zis Bavarezu şi unde amatorii jocurilor de noroc veneau să-şi încerce şansa. Florică
Ștefănescu a fost socrul lui Ionel Țală.
Localul, buna dispoziţie, mediul şi oamenii din acele vremuri, toate la un loc contribuiau la formarea unei
ambianţe, atmosfere de cazinou şi chiar tripou (local public în care se joacă jocuri de noroc), iar prin rotaţia
celor care împărţeau cărţile la masă, jocurile se prelungeau mult după miezul nopţii.
În unele zile de sărbători sala de cafenea era gazda unor serate şi aşa zisele „ceaiuri dansante“ organizate
de tineri ai clasei sociale de mijloc olteniţeni, care pentru mulţi constituia un bun prilej şi o fericită ocazie, ca
prin invitaţia lor la dans să-şi dezvăluie simpatiile nemărturisite declarativ faţă de persoanele îndrăgite.
Afişele mari aplicate, în două, trei localuri frecvente, vizibile, arătau şi denumirea petrecerii respective.
De exemplu: „Balul de Anul Nou”, „Balul de Bobotează”, „Balul de Sfântul Ion“ sau „Serata de Iertăciune“
etc.
Un alt mod prin care tinerii îşi făceau cunoscută afecţiunea, erau ilustratele cu scurte caracterizări sau
dedicaţii, care se distribuiau în timpul balului sau seratei, de către un aşa zis „poştaş improvizat“ dintre organizatorii petrecerii.
Nu avea voie să refuze nimeni ilustratele trimise. La diverse intervale de timp, se strigau trei poşte, iar
fata care primea cel mai mare număr de ilustrate era declarată „Regina Balului“ şi trebuia să-şi invite alesul la
dans. Aici începeau să apară scene de gelozie, iar tinerii discutau între ei fel de fel de chestiuni privind acest
eveniment.
Şi astfel, oamenii, viaţa oraşului, decurgea normal, netulburată de evenimentele ieşite din comun. Exista
un bun-simţ, caracter, ruşine, respect între oameni, cuvânt dat şi bineînţeles respectat, salut şi răspuns la salut,
stări de lucruri şi atmosferă socială, specifice vieţii provinciale.
Alteori, de duminică seara până în zorii zilei de luni, localul era destinat pentru nunţi.
NUNŢILE CARE SE FăCEAU LA VORNICU, în ochii olteniţenilor, treceau drept cele mai selecte, prin
ţinuta vestimentară şi compoziţia socială a invitaţiilor.
După oficierea slujbei religioase, de regulă la biserica „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului, nuntaşii,
îmbrăcaţi în cea mai frumoasă ţinută a lor, se urcau într-o lungă coloană de trăsuri, făceau tururi prin centrul
oraşului, pe strada mare, prin jurul grădinii publice, câte unii şi spre gară, după cum era timpul. Câte un lăutar
cu vioara, sta pe capra trăsurii lângă birjar şi pe tot parcursul plimbării cânta „Marşul miresei”.
Scopul principal era ca să atragă atenţia trecătorilor şi mai ales, celor curioşi asupra evenimentului nupţial.
După parcurgerea traseului de plimbare de către coloana de trăsuri, nuntaşii descindeau la salon, întâmpinaţi de alţi curioşi şi de orchestra de lăutari cu veşnicul, tânărul, tradiţionalul şi mereu nelipsitul „Marş al
miresei”. (Niciodată nu mi-am pus întrebarea de ce se numeşte numai „Marşul miresei“ şi nu şi al ginerelui).
De la intrare, de fiecare dată, era imposibil să lipsească Voicu piticu lustragiul – mare de ani dar mic de
statură – cu un zâmbet de conjunctură, cu o găleată de apă în mână – care-i întâmpina pe nuntaşi cu urări de
fericire, petrecere frumoasă, casă de piatră, sănătate, urări care nu rămâneau nerăsplătite cu un bacşiş consistent,
506
constând numai din monede metalice, aceasta din două motive: mai întâi că banii din hârtie s-ar fi deteriorat,
iar pe de altă parte pentru că cei din metal se considera că au o valoare mai mare.
De la asemenea ocazii nu lipsea nici Barbu coşaru (se numea prin poreclă aşa pentru că se ocupa cu scuturatul sobelor şi coşurilor de funingine) care proceda la fel ca Voicu piticu. Singura lor dorinţă
nemanifestată a unuia faţă de celălalt – era, dacă se putea, să nu fie amândoi prezenţi în aceeaşi zi şi mai ales
în acelaşi timp, pentru că în acest caz bacşişul s-ar fi diminuat.
Apoi nunta îşi urma programul cu toate obiceiurile – care nu erau puţine – până la ziuă. În acele vremuri,
nunta avea loc de seara până dimineaţa la local însă, în realitate – acasă şi la mire şi la mireasă
la fiecare, începea cu o zi mai devreme şi se termina cu o zi mai târziu. A doua zi, se făcea tot o nuntă dar mai
mică cu aşa zişii stropolitori, adică cei care au contribuit la organizarea, prepararea bucatelor şi cele necesare
nunţii.
În timpul regimului comunist, exponenţii puterii se amestecau şi în aceste evenimente unice din viaţa oamenilor. Aşa se face că petrecerea de nuntă trebuia începută mai devreme, astfel ca nunta să se termine cel
mai târziu până la miezul nopţii. Regimul comunist recursese la această măsură pretextând că a doua zi nuntaşii,
să nu fie obosiţi, să nu lipsească de la serviciu pentru a nu suferi procesul de producţie. Iar această măsură, în
perspectivă, viza altă ţintă şi anume ca lumea să renunţe şi la acest obicei care exista de sute de ani.
De asemeni, exponenţii regimului mai intenţionau ca oamenii să plătească impozit pe venit, considerând
banii obţinuţi la nuntă din darul oferit de meseni, o sursă care trebuia impozitată. De aceea cu timpul, oamenii
aveau să procedeze altfel.
Dacă mai înainte, unul dintre lăutari umbla din masă în masă, după ce începea cu darul oferit de nunul
mare şi de socrii pentru că era cel mai mare, şi anunţa în gura mare cât a dat persoana respectivă, cu timpul
sistemul s-a schimbat, mesenii punând banii în plic. În acest fel nimeni nu mai ştia cât a dat fiecare, decât cel
care primea plicul. De asemeni, lumea începuse să se ferească şi pentru că, cei care dădeau un dar mai mare,
deveneau ţinte de urmărit, pentru ca în perspectivă, eventual să fie daţi la ilicit.
Iată până unde ajunsese regimul comunist. Şi când discuţi cu cineva, poate vreun nostalgic, se grăbeşte
să spună pe un ton tolerant, chiar scuzabil, că comuniştii nu au făcut, nimic nimănui.
Dar cum spuneam, aceasta era atmosfera provincială în Olteniţa în urmă cu 6-7 decenii. Lumea nu ştia şi
nici nu bănuia că odată cu sosirea armatei roşii – care chipurile „ne elibera“ va fi impus cu forţa un regim
politic generalizat străin felului nostru de viaţă şi trai din România, că situaţia din ţara noastră va fi bulversată
complet pe termen nelimitat şi că acea linişte benefică, mai bună decât cel mai eficace medicament, ne va fi
răpită, poate, pentru totdeauna.
Impunătoarea clădire a lui Ion I. Vornicu avea să suporte unele schimbări. Astfel că spre sfârşitul lunii
august – începutul lunii septembrie 1944 hotelul va fi locuit gratis – mai bine zis ocupat de ruşi deci etajul,
pentru că la parter, fosta cafenea şi berărie aveau să devină neîncăpătoare, mai cu seamă atunci când ruşii au
descoperit pivniţa plină cu butoaie de vin de mai multe feluri şi la fel şi ţiucă, ceea ce de fapt îi interesa mai
mult.
La puţin timp după sosirea şi trecerea trupelor ruseşti spre Turtucaia, şi în general în Bulgaria, în Olteniţa,
cu tupeul care avea să-i caracterizeze, apar primii exponenţi ai regimului comunist, care aveau să-şi aroge puterea şi care, până una alta, avea să se instaleze în primele trei camere de la etaj, dispre balconul metalic, aflat
chiar pe colţ, deasupra intrării principale a uşii de la parter.
Ieşeau şi fumau pe balcon, uitându-se sfidători spre trecătorii pe care îi priveau – şi la propriu şi la figurat
– de sus spre a le demonstra că veniseră la putere.
Aşa se identifică şi ia fiinţă la Olteniţa prima celulă de comunişti, formată pentru început din Gheorghe
Mihăilescu cunoscut de olteniţeni sub porecla de Burtică, un om cu o vârstă reală puţin trecută de 50 de ani,
dar care în realitate părea mult mai mare pentru că purta o mustaţă identică cu cea a lui Stalin.
Burtică – mai pe înţelesul olteniţenilor – fusese responsabil la sindicatul hamalilor manuali din port
care avea sediul la intersecţia străzii Constantin Alimăneşteanu cu bulevardul gării (republicii) – casele lui
Mitică Vornicu, vizavi de restaurantul lui Stelian-Mituş-Mirescu. De altfel Burtică a fost un om care toată
viaţa lui a vorbit despre muncă, însă el nu a practicat-o niciodată, aşa cum de altfel au procedat toţi acivist de
partid.
Azi nu mai sunt acele clădiri pentru că în locul lor s-au construit blocuri. Un alt comunist, atunci de seamă,
poreclit Petre Bulgaru (Iglozan) făcea parte din acea celulă. Acesta – ca şi Burtică, când vorbeau, ridica mâna
dreaptă în sus, cu pumnul strâns, în ideea de a-l imita pe Lenin. Al treilea era Costică Atanase, ţigan din Turtucaia
. Acesta, de multe ori, îşi făcea un titlu de glorie când spunea că el nu a purtat bocanci până nu a plecat
militar.
Cam aceştia au fost promotorii schimbărilor de regim comunist la Olteniţa şi voi avea prilejul să arăt cât
de lamentabil a fost sfârşitul lor politic – prematur – determinat de propria lor incompetenţă, de comportare şi
abuz, stăpâniţi de vicii.
La puţină vreme după naţionalizare, clădirea lui Ion I. Vornicu – care nu mai era în viaţă va continua să
fie întrebuinţată în aceleaşi scopuri, adică la etaj hotel, iar la parter restaurant excepţie făcând cafeneaua care
a dispărut o dată cu clienţii ei de altă dată care o frecventau.
Interioarele de la parter aveau să fie suprimate întrucât deranjau – nu pentru că nu le-au fi plăcut oamenilor
– ci pentru că aparţineau altor timpuri care trebuiau îngropate în istorie, cu alt gen de mentalităţi.
Diferenţa era nu numai din punct de vedere al proprietăţii. Dacă înainte avea un stăpân cert, concret, acum
avea unul abstract şi ireal. Începuse să-şi facă apariţia acel posesiv de gloată, nedefnit „al nostru“ al tuturor şi
de fapt al nimănui. Apăruse o situaţie nouă tipică, în sensul că un grup de indivizi, fără cultură, fără calităţi şi
fără profesie – exceptându-l pe Petre Bulgaru care era de profesie cizmar – conduceau activităţi, domenii,
dădeau ordine, fără nici o răspundere concretă. De fapt lucrurile mergeau în virtutea inerţiei şi a timpului.
Faza de început, etapa de pionierat, pentru comuniştii de atunci – aşa cum am mai spus şi în mod cert voi
mai aminti – pentru ei a fost cea mai minunată. Fiecare făcea ce voia, se rechiziţiona, se confisca, se lua degeaba
mai pe direct spus, nu se dădea socoteală nimănui, nu exista teamă de nimeni. Dar aceste bunuri, o dată luate,
sursa de provenienţă secătuia, şi în timp s-a pus problema să facă ei, ceea ce se va dovedi că a fost destul de
dificil. Cei care au venit după ei se lăudau că vor face şi vor drege, iar până una alta, dădeau vina pe cei dinaintea lor, altfel spus, regimul, prin exponenţii lui, se acuza singur. Dar despre asta nu interesa pe nimeni.
Partea proastă a fost însă că, dacă până în timpul evenimentelor din decembrie 1989, separat de faptul că,
comuniştii nu au îndrăznit să demoleze clădirea lui Vornicu, apoi timp de 2-3 ani, de acest imobil nu a mai
avut grijă nimeni.
La etaj, ferestrele au stat deschise zi şi noapte, iarna şi vara, geamurile s-au spart de vânt, de curent, întrun cuvânt clădirea a fost lăsată de izbelişte, în paragină.
Culmea că la parter îşi au sediul trei partide politice: Partidul România Mare (P.R.M.), lider Corneliu
Vadim Tudor, Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.) lider Ion Iliescu (născut la Olteniţa) până
a devenit preşedinte, şeful statului în decembrie 2000 şi apoi Adrian Năstase, lider de partid, şi prim ministru
al guvernului, şi Partida Rromilor.
Nici cutremurul din 4 martie 1977 nu i-a cauzat pagube majore clădirii, cât i-a cauzat delăsarea şi dezinteresul din ultimii zece ani de după 1989. Apelând la memorie – care încă nu m-a părăsit – îmi aduc aminte că
la 4 martie 1977 la orele 21:20, după cutremurul destul de puternic am avut impresia chiar că epicentrul a fost
la Olteniţa, am ieşit în curte, apoi în stradă, pentru că din practică ştiu că orice cutremur iniţial, este însoţit de
replici, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, negăsindu-mi liniştea, m-am dus până în centru. M-am uitat la clădirea
lui Vornicu. Aici am văzut că frontispiciul care depăşea acoperişul etajului unu, chiar de deasupra, din dreptul
balconului, căzuse în stradă.
Acest loc, pentru a nu fi observat că a dispărut, a fost acoperit cu un fel de mască din tablă. În timp ce mă
uitam, la numai câteva minute a apărut Iosin Niculae, primul secretar al comitetului orăşenesc de partid Olteniţa
(sinonim cu funcţia de primar) şi locotenentul de miliţie Ciumberică, Comandantul miliţiei Olteniţa, un ofiţer
de miliţie care – pentru prima dată – era licenţiat în drept, ceea ce până atunci nu se întâmplase cu nici un miliţian, indiferent de grad.
* * *
Legea caselor naţionalizate, în care abundă tot felul de interese – de ani de zile, se tot dezbate şi nu se mai
termină, aşa că – la data când eu scriu – este neclar pentru stat regimul juridic al multor imobile, printre care şi
cel al lui Vornicu.
Ceea ce este o certitudine – şi aceasta este cel mai important – este că această clădire rezistă şi există,
chiar neîntreţinută, deşi în decursul celui aproape un secol, peste ea au trecut destule cutremure, mai puternic
fiind cel din 10 noiembrie 1940, inundaţia de la 19 martie 1942, când ca un făcut, apa a venit până la 20 de
metri în faţa clădirii, oprindu-se în dreptul hotelului lui Paniu – atunci s-a văzut mai bine, diferenţele de nivel
şi locurile mai sus, însă, prin infiltraţie, apa a fost destul de mare în pivniţă.
Oare cât va mai dura ? Ce soartă va avea ? Rămâne de văzut. Sunt convins că timpul rezolvă totul, dar în
mod deosebit, rezistenţa acestei impunătoare clădiri, care – după mine- nu poate lipsi din peisajul citadin
508
olteniţean, va dăinui peste vremuri.
Cert este că Nicu Vornicu, un băiat de suflet, cu un caracter deosebit, coleg de liceu şi prieten sincer, om
deschis la suflet, un veritabil fiu autohton al oraşului pe care-l îndrăgeşte, căruia îi cunosc şi-mi cunoaşte familia, mai ales fraţii şi surorile, mi-a furnizat o sumedenie de date, pe cât de interesante pe atât de inedite, dar
reale, ESTE PROPRIETARUL DE DREPT ŞI DE FAPT AL ACESTUI IMPUNăTOR,VALOROS ŞI EMBLEMATIC EDIFICIU,şi nu numai al acestuia ci şi al altora, fără a omite că şi locul unde este construită actuala primărie, împreună cu suprafeţele laterale şi din faţă, sunt tot ale lui şi că pentru a face dovada nu are
nevoie de acte, pentru că în această privinţă pot depune mărturie toţi olteniţenii care au vârsta de minim 70-
75 de ani.
* * *
Şi ca să fiu mai concret arăt că prin actul de donaţie autentificat sub nr.752 / 6 iunie 1929 de Judecătoria
Ocol Mixt Olteniţa judeţul Ilfov, bunicul său Ioniţă I. Vornicu, a donat pe veci şi irevocabil, nepotului său
Nicolae I.Vornicu, – fiul copilului său Ionică I.Vornicu, IMOBILUL PROPRIETATEA SA CU ETAJ, construit
pe un loc, având dimensiunile de 40 m pe strada Cantacuzino (actualul bulevard al Republicii), 40 m pe strada
Carol I, strada mare (cât două locuri de casă normale de câte 800 m.p.). sigur că, se înţelege, că fiind vorba de
donaţie, aceasta s-a făcut în mod gratuit.
În momentul întocmirii actului de donaţie, Nicu Vornicu avea doi ani şi trei luni. Iată că timpul a trecut
şi odată cu el, şi noi, iar la 21 februarie 2007 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. ţin minte această dată
pentru că i-am dat telefon, l-am felicitat, fiind unicul din Olteniţa care am făcut acest gest, care l-a mişcat şi
poate printre puţinii din Bucureşti.
În anul 1929, imobilul a fost evaluat la suma de 400.000 de lei ceea ce însemna o valoare enormă pentru
acea vreme.
Câteva CLAUZE PUSE ÎN CONTRACT de bunicul său, lui Nicu Vornicu mi se par destul de interesante
şi de aceea le reproduc:
– donatorul nu are voie să înstrăineze acest imobil decât tot în familia sa (din neam în neam) şi este bine
că a vrut Dumnezeu ca Nicu Vornicu să aibă un moştenitor, mai precis o moştenitoare în persoana unei fete
deosebite pe care o cheamă Irina, o cunosc de copil, iar acum are 50 de ani şi este – mi se pare
profesoară de matematică.
– după încetarea din viaţă a bunicului său Ioniţă I. Vornicu, donatorul va îngriji cavoul său din cimitirul
Olteniţa. Iată că în acest fel am aflat că şi cavoul lui Ioniţă Vornicu, care este situat pe latura de sud a cimitirului,
este şi el destul de vechi.
Ioniţă Vornicu a fost unul dintre cei care a avut cele mai multe proprietăţi intravilane în Olteniţa, iar pentru
olteniţenii mai în vârstă, amintesc aici pe cele mai principale şi anume:
– fostul imobil de pe strada mare format din parter şi un etaj cu foarte multe camere, situat puţin mai spre
nord, dar cam vizavi de clădirea policlinicii (fosta corporaţie) în care a funcţionat miliţia locală şi raională,
până la construirea actualului local, aproximativ vizavi de procuratură şi întregul loc pe care a fost construită
actuala primărie şi curtea acesteia.
Prezint alăturat copia actului de donaţie menţionat mai sus.
Comuniştii au intrat în posesia acestor averi, în mod ilegal şi prin exces de abuz, fără acte, în mai puţin
de o zi, adică exact atunci când au vrut ei. Atunci s-a suspendat justiţia pe termen nelimitat, iar comuniştii nu
aveau nevoie de ea, iar Nicu Vornicu la peste 11 ani de la abolirea – teoretică – a regimului comunist, încă nu
a intrat în posesie. I se făcuse propunerea de a renunţa şi de a-i da bani. Am insistat să nu fie de acord, să respingă această propunere, pentru că nu era exclus ca să se facă un simulacru de licitaţie trucată şi să-i dea circa
100 milioane lei.
Iată deci în mod concret că forţe oculte – mai precis şi mai la obiect – actualii foşti – de care credeam că
am scăpat integral şi definitiv, pentru totdeauna continuă în fapt să existe, iar principala cauză este că nu s-a
aplicat prevederile punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara care prevedea că toţi cei care au făcut parte
din structuri ale partidului şi statutului comunist, timp de zece ani să nu aibă acces la parlament, guvern sau
să devină demnitari. Ei bine, exact aceştia au pătruns în noile organisme emanate după revoluţie şi la mai bine
de 15 ani de atunci, oamenii nu şi-au primit imobilele sau echivalentul lor sub formă de despăgubiri. Trist, dar
real şi adevărat.
Olteniţenii cred că îşi mai aduc aminte că în această clădire a funcţionat hotelul „Victoria“ în perioada în
care era administrat de Întreprinderea de Gospodărire Orăşenească (I.G.O.) cărora localnicii noştri cu inven509
tivitatea lor specifică îi mai spuneau Întreprinderea Gaman şi Oblu, întrucât Gaman îl chema pe director – un
meseriaş provenit de la Şantierul Naval Olteniţa şi Oblu, sau inginerul şef, este vorba de Gigel Oblu. O coincidenţă face ca numele hotelului „Victoria”, să fie prenumele doctoriţei Victoria, soţia lui Nicu Vornicu, pe
numele său de fată Spiridon Victoria. Doctoriţa Vornicu a fost medic specialist dermatolog la policlinica
Olteniţa.
La parter după naţionalizare a funcţionat cunoscutul restaurant „1 mai“ care la vremea înfiinţării lui era
cel mai luxos din oraş, până când a apărut restaurantul „Modern“ situat în partea de nord a grădinii publice, în
dreptul cinematografului.
Apoi aici a fost înfiinţată o unitate de alimentaţie publică cu autoservire, care a fost poreclită de inventivitatea olteniţenilor cu „împinge tava”, după modul în care se autoserveau clienţii. În urma unei renovări
mai generale aici a fost deschis „Restaurantul Dunărea”.                                                                                 S U R S A–MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !                                                                                                                       https://www.radioexpert.net/radio-romania-live-radio-station/208/radio-tv-oltenita/oltenița/romania/?fbclid=IwAR1rfXVcpHBZvIjuDtXjINjAc3ri_0bScd0ulNRcYxb8S7dPtKP-35Z64aU