OLTENITA DE ALTADATA-INTRODUCEREA APEI POTABILE ÎN ORAŞ !

Lucrările de canalizare pentru aducerea apei potabile în oraş, începute în anul 1911, au fost inspirate din acelaşi
motiv la fel de bine înţeles atât de edilii dinainte de primul război mondial cât şi de cei de după război. Iată ce s-a
găsit scris într-un proces-verbal al consiliului communal din luna mai 1914.
„Canalizarea oraşului este o lucrare de cel mai mare interes şi folos pentru sănătatea populaţiei locale, care e
bântuită mai în toţi ani de boli contagoiase, provocând cazuri mortale“.
Iar în „Darea de seamă a primăriei asupra activităţii consiliului comunal din anul 1923“ referitor la continuarea
lucrărilor de canalizare scrie:
„Cei în drept au găsit de cuviinţă să continue lucrările în anul 1921 pentru că trebuia făcută această operă atât
din punct de vedere al higienei şi sănătăţii, căci apa de băut din oraş de puţuri şi Argeş, este, după câte s-a constatat,
şi impură şi nehigienică, şi aducătoare de boli. Trebuie deci înlăturat cu un moment mai înainte, acest rău. Iar pe
de altă parte se stricau instalaţiile vechi şi cari ar fi fost făcute atunci, şi deci trebuiau neapărat continuate şi terminate“.
Într-adevăr înainte de primul război mondial au _ fost construite:
– Uzina pentru filtrarea apei din port,
– Castelul de apă „rezervorul“ (1911-1913) de la Obor,
– Reţeaua destul de mare da canale care împânzise oraşul (1912-1915).
Toate aceste lucrări se datoresc inimosului primar I. Slăvescu a cărui amintire era vie în mintea olteniţenilor.
Deşi cu aceste lucrări s-au cheltuit sume destul de mari totuşi autorităţile judeţene şi autorităţile locale, şi populaţia aveau încredere şi nădejde în el, mai ales după ce se sfârşise războiul dintre statele balcanice.
Dar acest optimism nu a fost de bun augur nici de lungă durată pentru că după un an a izbucnit primul război
mondial. în pragul acestor evenimente, iată ce scria primarul I. Ionescu în introducerea la bugetul pe anul financiar
1915-1916.
„În decursul anului 1914-1915 am convenit după că cum ştiţi, cu domnii ingineri N. Vasilescu- Karpen şi H.V.
Schmidt ca să ne întocmească, primul proiectele pentru iluminatul oraşului cu electricitate şi secundul proiectele
460
ANUL nr. consult.
1920 4.870
1921 3.460
1922 3.187
1923 2.602
1924 3.441
1925 3.207
1926 3.433
1927 3.712
1928 4.445
1929 5.000
1930 5.945
1931 3.444
Situ\ia consulta\ilor
la dispensarul Olteni\a
pe ani 1920 – 1931
pentru canalizarea oraşului, crezând că odată cu încetarea războiului dintre statele balcanice vor veni şi timpuri
mai fericite când să putem realize programul nostru de îmbunătăţiri în starea de edilitate a oraşului, dar războiul
European, aşa de curând sosit, ne-a dat înapoi de la toate cugetările frumoase ce ne-au inspirat pentru dezvoltarea
acestui oraş“.
Iată deci câteva cuvinte profunde, pline de semnificaţie, speranţă, optimism şi patriotism local, dar prin care
parcă străbate o prevestire tristă care din păcate avea să se confirme.
Proiectele pentru iluminatul oraşului cu electricitate pe care trebuia să le întocmească inginerul N. VasilescuKarpen (atenţie, ministrul de industrie şi comerţ în anul 1931) au fost lăsate pentru mai târziu, simţindu-se în oraş
mai mare nevoia de apă decât de lumină electrică. Astfel că pe primul plan au rămas lucrările de canalizare şi chiar
în anul 1914 s-a încheiat un contract cu inginerul H.V. Schmidt, care, în perspective’, trebuia să devină dirigintele
lucrărilor pentru aducerea apei potabile în oraş.
Acestui inginer i s-au plătit 10.000 lei pentru întocmirea planurilor şi devizelor, iar pentru conducerea lucrărilor,
se stabilise să i se acorde un onorariu de 2% din suma cu care se va aproba licitaţia.
Cei care au avut în antrepriză înainte de război executarea Uzinei de pompare, au fost I. Motzoi şi C.
Reschovski, cu care s-a încheiat contract la data de 1 ianuarie 1915. Lucrarea costa 687.231 lei.
Aceştia doi s-au prezentat din nou şi după război la primăria oraşului Olteniţa pentru a continua lucrările în
baza vechiului contract luându-se în consideraţie vechile datorii şi obligaţii reciproce.
Dar, dat fiind faptul că acum funcţiona un nou consiliu comunal şi întrucât din cauza războiului se pierduse
arhiva primăriei, aceştia nu mai puteau fi recunoscuţi ca vechi antreprenori. în aceste împrejurări primăria a fost
acţionată în judecată de cei doi antreprenori.
Prin procesul care a durat mult timp, separat de faptul că s-au clarificat multe lucruri, primăria a obţinut câştig
de cauză şi totodată dreptul de a-şi executa şi dirija lucrările după contracte noi, după alte calcule şi cu alţi antreprenori.
Lucrările au fost reluate în anul 1921 când s-a contractat şi angajat iar inginerul Schmidt, care lucrase şi înainte
de război, pentru completarea planurilor şi supravegherea lucrărilor.
I s-a plătit suma de 20.000 lei pentru costul proiectelor, iar pentru conducerea lucrărilor s-a convenit să i se
plătească 5 % din suma totală.
Efortul financiar pe care l-a făcut oraşul pentru realizarea acestei canalizări de cel mai mare interes, rezultă şi
din enormele sume de bani pe care le-a prevăzut şi care, potrivit expresiei primarului de atunci „au curs în timpul
acestor lucrări cum va curge apa pe canale un an mai târziu“.
Pentru acest obiectiv important de investiţii s-au întocmit următoarele _planuri si devize:
1. – Pentru construirea uzinei de pompare…………………………………………………………………… …350.000 lei
2. – Pentru furnizarea şi instalarea maşinilor…………………………………………………………………1.204.900 lei
3. – Furnizarea conductei de aspiraţie cu sorb la Dunăre……………………………………………………950.000 lei
4. – Aşezarea conductei de aspiraţie cu sorb la Dunăre………………………………………………………150.000 lei
5. – Şanţuri pentru conducte……………………………………………………………………………………….. …118.000 lei
6. – Instalarea uzinei electrice la uzină şi filtrare………………………………………………………………….71.428 lei
7. – Instalaţia de aer comprimat şi vanele de degrosisoare………………………………………………. …592.130 lei
8. – Aparatele de control…………………………………………………………………………………………………350.000 lei
9. – Furnitura fântânilor publice…………………………………………………………………………………………70.000 lei
10.- Furnitura tuburilor de beton…………………………………………………………………………………………13.400 lei
11.- Furnitura tuburilor de fontă………………………………………………………………………………………..773.540 lei
12.- Reparaţia stricăciunilor de război şi completări la degrosisoare şi filtre………………………737.511,40 lei
13.- Lucrări neprevăzute …………………………………………………………………………………………377.06,60 lei
Notă. Termenul de furnitură utilizat în acele vremuri este sinonim cu cel de furnizare din zilele noastre.
Ultimele 11 devize se ridicau la suma de lei 4.203.716. Dacă la această sumă se adaugă oferta acceptată a
„Casei Wolf“ pentru furnizarea şi instalarea maşinilor de 1.301.292 lei, precum şi costul clădirii uzinale de pompare
lucrate în regie de către Comună (termen sinonim cu primărie), atunci lucrările pentru aducerea apei în oraş se
evalua în anul 1922 la suma de 6.275.008 lei.
Toate devizele de mai sus au fost aprobate de Ministerul de Interne în urma avizului dat de Consiliul Tehnic
Superior. Suma de 6.275.000 lei apare la vremea respectivă fabuloasă, fapt pentru care edilii şi-au pus cu multă îngrijorare problema fondurilor.Încă din anul 1921, pentru a se putea termina lucrările începute în anul 1914 şi întrerupte în anul 1916 din
cauza războiului, edilii s-au gândit şi au reuşit să contracteze un împrumut în suma de
lei de la „Casa Creditului Judeţean şi Comunal“, în obligaţii 4,50%, plătibil în 20 de ani, prin anuităţi de 114.532,10
lei (Pentru cei mai puţini avizaţi: anuitatea reprezintă o sumă de bani – incluzând o parte din capital şi dobânda
aferentă – care se plăteşte periodic, de obicei anual, dacă nu se convine altfel în momentul contractării creditului –
spre a rambursa un capital sau o datorie).
Cum cursul acestor obligaţii pe piaţă era scăzut, s-a obţinut ca ele să fie cumpărate de „Creditul Judeţean“ la
preţul de lei 75 suta, aşa că scăzând cheltuielile de administraţie, s-a realizat din acest împrumut de 1.500.000 lei
– valoarea nominală, sumă de 1.097.662,50 lei.
Pentru că mai era nevoie de încă 5.000.000 lei şi poate chiar mai mult, iar încasările primăriei pe anul financiar
1922-1923 au fost slabe (datorite consecinţelor primului război mondial), s-a recurs la un nou împrumut care s-a
realizat tot de la „Creditul Judeţean“ cu concursul Ministrului de Finanţe de atunci, Vintilă Brătianu, al Ministrului
de Interne general Văitoianu şi al prefectului judeţului Ilfov I. I. Niculescu-Dorobanţu.
Prin acest al doilea împrumut de 4.500.000 lei, s-a încheiat la 3 mai 1923 un contract tot pe 20 de ani, în obligeţii 5%, plătibil în anuităţi de câte 179.236,50 lei, semestrial sau 358.526,10 lei anual.
Prima lucrare şi cea mai importantă a fost furnizarea conductei de aspiraţie; sorbul. Această furnitură s-a adjudecat asupra „Casei Mauesmann Rochren din Dusseldorf – Germania“, prin societatea „Reprezentanţa Industrială
din Bucureşti“ contra sumei de 244.085,80 coroane cehoslovace, ceea ce revenea în moneda românească
1.550.144,83 lei.
Deci cheltuielile ocazionate de cumpărarea şi instalarea sorbului în Dunăre s-au ridicat la suma de 1.984.665,13
lei.
Aproape pentru toate lucrările s-au ţinut licitaţii publice alegându-se oferta cea mai avantajoasă şi numai unele
mici lucrări au fost executate în regie de Comună (primărie).
Astfel întreprinderii E. Wolff din Bucureşti i s-au adjudecat următoarele lucrări:
1. – Instalaţia luminii electrice la uzină şi la filtre suma de…………………………………………………….99.285 lei
2. – Instalaţia cazanului cu aer comprimat………………………………………………………………………….734.207 lei
3. – Aparatele de control…………………………………………………………………………………………………..514.500 lei
4. – Furnizarea tuburilor de fontă…………………………………………………………………………………….1.098,427 lei
Antreprenorului Ioan Studiski i s-au încredinţat:
1. – Executarea şanţurilor pentru conducte………………………………………………………………………….136.425 lei
2. – Reparaţii la castelul de apă (câteva mii de lei) .
3. – Trecerea pe sub calea ferată a conductelor de refulare………………………………………………………38.000 lei.
4. – Lucrări de reparaţii………………………………………………………………………………………………….40.454,62 lei
Şcoala de meserii de la noi din oraş a executat uşi şi ferestre din fier în valoare de 51.150 lei.
Dreptul de a furniza tuburile de plumb necesare branşamentului pe străzi la particulari s-a acordat lui
M. Ferrero.
Dreptul de a furniza robinetele s-a acordat lui S. Vătărăscu.
În regia serviciului tehnic comunal s-a executat:
1. – Instalaţia conductelor de fontă………………………………………………………………………………………78.050 lei,
2. – Terminarea construcţiei filtrelor şi rezervoarelor în limita sumei de…………………………………882.613 lei,
3. – Conducta de aducerea motorinei de la staţia CFR până la uzina de apă………………………………65.000 lei.
Concomitent, conductele de apă îşi măreau reţeaua care se mărginise până atunci doar la străzile principale.
Cheltuielile cu instalaţia noilor conducte de apă si cu instalaţia diferitelor _ fântâni publice (pentru că în
Olteniţa au existat si asemenea surse de apă) s-au ridicat la sume destul de mari astfel:
1. – Alimentarea cu apă a unei porţiuni din strada Dorobanţi şi a altei porţiuni din strada
Mihai Bravu……………………………………………………………………………………………………………………………93.228 lei.
2. – Lucrări de canalizare străzile: general Manu, Dorobanţi, Mihai Bravu, C.A. Rosetti, Gh. Cantacuzino şi
de la capătul Oborului pe strada Mărăşeşti, până la strada Mihai Bravu au costat…………………………..840.980 lei.
3. – Reparaţia şi instalaţia fântânilor publice în diferite puncte ale oraşului au fost evaluate de Serviciul Tehnic
462
al comunei (oraşului) la suma de 12.665 lei, reprezentând o fântână reparată şi instalată.
4. – Instalarea 20 de fântâni a costat……………………………………………………………………………………..18.000 lei,
5. – În sfârşit lucrările necesitate la capetele de montare de la uzina de apă au costat………………….72.000 lei,
Încercând efectuarea unei totalizări a sumelor după situaţiile de cheltuieli pe care le-a _făcut primăria,
rezultă:
1. – Cheltuieli făcute de primărie pentru construirea uzinei de pompare (aceasta presupunând material, lucrări
de instalaţii, manoperă) din anul 1922 până la 6 septembrie 1923, s-au ridicat la suma de 417.158,05 lei;
2. – Cheltuieli făcute pe anul 1923 pentru cumpărările de material, pentru plata transportului acestora, plata
unor muncitori zilieri etc. executate în vederea REPARAŢIEI STRICĂCIUNILOR DE RĂZBOI, şi completării
de digrosisoare, filtre, rezervorul de apă filtrată, castelul de apă, etc. se ridicau la suma de 168.219,80 lei.
3. – Cheltuielile făcute pentru cumpărarea şi transportarea materialelor necesare la conducta de racordare la
particular pe anul 1923, s-au ridicat la suma de 291.210,50 lei.
TOTALUL ACESTOR CHELTUIELI ESTE DE…………………………………………….876.588,35 LEI.
Luând de bază cifrele din darea de seamă a primăriei din anul 1923 (şi nu dintr-o execuţie bugetară, care să
se sprijine pe situaţii de lucrări, cifrele contabile etc.) şi pe cele rezultate din scriptele primăriei din acel an, am
căutat să stabilesc totalitatea cheltuielilor făcute după război de primăria oraşului nostrum cu aducerea apei potabile
în orş.
Cheltuielile făcute înainte de război nu se mai pot stabili din lipsă de date întru-cât arhiva, aşa cum am mai
arătat – a fost distrusă de război.
Totuşi, m-am folosit de o adresă a primăriei din anul 1914 (găsită cu totul întâmplător) prin care face cunoscut
Ministerul de Război că redau textual, „nu poate să ajute cu bani la construirea cazărmii, atât din cauza lipsei de
fonduri în care se află comuna (oraşul), cât şi din cauză că veniturile ei sunt angajate la construcţii şi instalaţii necesare pentru alimentarea oraşului cu apă potabilă, ale căror costuri se ridicau la suma de 800.000 lei.“
Prin urmare, din această adresă deduc că aceasta a fost totalul cheltuielilor.
Datele exacte ale cheltuielilor din acel an nu se ştiu, şi nici nu se vor mai şti vreodată, iar suma de
lei, rezultată din adresa de mai sus făcută către Ministerul de Război poate să reprezinte costul aproximativ după
deviz al tuturor lucrărilor, materialelor, instalaţiilor, pentru aducerea apei în oraş.
Şi chiar în situaţia că s-ar afla volumul acelor cheltuieli, nu s-ar putea adăuga la cele de după război, din cauza
diferenţei mari de valută.
În plus, se cunoaşte că există o tendinţă – dacă nu legală, cel puţin firească – ca fiecare să se eschiveze cum
putea când era vorba de dat bani, fiind şi existând tentaţia de a supra evalua necesităţile de cheltuieli, acestea subscrise tot bunelor intenţii de a fi folosite în interesul oraşului.
În anul 1931, aproape toate străzile existente atunci se bucurau de apanajul unei ape de calitate, bine filtrate,
limpede, igienică, curată, dispersată în oraş pe o reţea lungă de 9.900 metri fontă şi fier galvanizat, prin cele 72
fântâni publice, câte existau.
Separate de această reţea, conducta de refulare ce se află între uzina de apă din port şi castelul de apă – rezervorul, din partea de nord a actualului parc, are o lungime de 3500 metri.
În anul 1931, din unele date ale primăriei şi ale organelor sanitare (despre care voi mai vorbi, cum de către
cine – şi în ce împrejurări se întocmeau), rezultă că în oraş existau 60 de puţuri, fie din lemn, fie din zid, din care
se alimentau cu apă oamenii, animalele şi păsările din gospodăriile oamenilor. Asemenea puţuri erau fie în curţile
oamenilor, fie la răspântiile străzilor. Un asemenea puţ am pomenit şi eu în curte la noi, pe strada Monumentului,
devenită Constantin Alimăneşteanu la nr. 81, iar în prezent Alexandru Iliescu nr. 77.
După introducerea apei în oraş, cea mai grea misiune au avut-o organele sanitare, întrucât fântânile existente
au fost astupate, în cele mai multe cazuri obligatoriu şi în foarte puţine facultativ, fie au fost lăsate în paragină,
constituind focare de infecţii.
Drept urmare, cazurile de febră tifoidă au scăzut şi aproape au dispărut, care până atunci aveau o anumită
frecvenţă, ulterior, fiind numai unul sau cel mult două cazuri pe an.
A dispărut teama care exista altă dată în anii secetoşi când apa din puţuri seca, iar populaţia trebuia să cumpere
apa cu găleatea sau cu sacaua care umbla pe stradă. Atunci apa o aducea de la Argeş şi trebuia să o filtreze prin
filtre de piatră poroasă sau mulţi, nemaiavând răbdare, doar o limpezeau.
În anul 1904 secase atât de mult Argeşul, încât a trebuit să se aducă apă de băut cu sacaua, plătindu-se 80 de
bani de saca. (Subdiviziunea banului atunci era paraua).
Asupra primăriei grevau datorii mari, din care trebuia să se plătească, cum era atunci, în fiecare an pentru
463
amortizare, numai în contul împrumutului contractat pentru aducerea apei potabile în oraş, anuităţi de 473.038,20
lei.
De asemeni asupra bugetului primăriei greva, se spunea într-o dare de seamă că „apăsa asupra bugetului“
cheltuieli necesare funcţionării uzinei de apă, întreţinerea ei, întreţinerea conductelor şi a fântânelor publice, pentru
care – de exemplu în anul 1930, a trebuit să se prevadă în buget suma de 648.000 lei. Dar numai în anul 1930, s-au
cheltuit pentru canalizare (anuităţile şi întreţinerea) suma de 1.121.138,20 lei.
Aceste cheltuieli se vor repeta la fel în fiecare an, până în 1941- sau 1943, nu ştiu precis, când se va reuşi
achitarea integrală a împrumuturilor.
Totuşi oricât de greu de suportat sunt aceste sume de bani, reprezintă totuşi prea puţin fată de avantajele şi
binefacerile de care se bucură populaţia oraşului alimentată cu apă potabilă corespunzătoare. cea mai bună apreciere,
cetăţeanul o poate face numai atunci când această apă potabilă nu există.
În zilele noastre, populaţia este nervoasă şi dă semne de disperare şi de nemulţumire atunci când, situaţia impune ca apa să fie oprită 2-3 ore sau, în foarte rare cazuri, o zi întreagă.
De această operă edilitară se leagă numele doamnei SARMIZA – BILCESCU – ALIMĂNEŞTEANU care a
stăruit la contractarea împrumuturilor comunei (oraşului) şi care a donat din proprietatea sa Olteniţa, pentru clădirea
uzinei de pompare lotul 4, un teren de 1 hectar şi jumătate, având forma unui dreptungi cu laturile de 150/100
metri, deci 15.000 m.p., situat în partea de sud-vest a oraşului, lângă digul comunei şi vecin cu calea ferată Olteniţaport. De asemeni a acordat dreptul de instalare şi de trecere a conductei de aducere a apei, pe sub pământul moşiei
proprietatea sa.
Edilii comunali din acel an, întruniţi în şedinţă de consiliu, drept recunoştinţă faţă de doamna SARMIZAALIMĂNEŞTEANU şi ca o pioasă amintire pentru memoria regretatului ei soţ CONSTANTIN I. ALIMĂNEŞTEANU, au hotărât ca strada care până atunci se numise „EROUL SERGENT NIŢĂ TURCU să poarte
numele de „CONSTANTIN I. ALIMĂNEŞTEANU“, hotărâre specificată în act să se considere ca un tot indivizibil
cu donaţia de mai sus.
Nu se poate însă trece cu vederea faptul că de această operă edilitară se mai leagă şi numele lui MIRCEA
FRIGATOR – în lucrare va apare şi fotografia sa – pe atunci deputat de Ilfov, precum şi de numele membrilor
Comisiei interimare din acei ani; HRISTACHE DANIELESCU, preşedinte, ARISTIDE PENU, ARISTIDE
SPIRESCU, IEREMIA DRUMULESCU, C. CHIOSEAUA, CANDIDU GEORGESCU, ION BALAN, ŞTEFAN
TEODORU şi VASILE CĂLIN.
Copil fiind, pe majoritatea dintre aceştia i-am cunoscut. Pentru tot ce au făcut, merită pomeniţi aici.

Lasă un răspuns


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136