Cultural

OLTENITA DE ALTADATA-GHEORGHE ENE FILIPESCU- Un olteniţean necunoscut de olteniţeni

GHEORGHE ENE FILIPESCU
Un olteniţean necunoscut de olteniţeni
Un caz unic, cu totul deosebit faţă de celelalte,
Gheorghe Ene Filipescu s-a născut în Olteniţa la 23 aprilie 1884. Aceste date le-am luat din sentinţa de
condamnare despre care o să vorbesc la timpul potrivit. De mic copil a rămas orfan, sărac, s-a confruntat cu
o serie întreagă de greutăţi şi neajunsuri, fără sprijin şi căldură sufletească atât de necesară copiilor, mai cu
seamă la o vârstă fragedă, flămând, a crescut cu greu aciuindu-se pe la casele rudelor mai avute şi ale meşterilor
cismari la care îşi începuse, foarte de timpuriu, ucenicia.
Gheorghe Ene Filipescu nu aparţine familiilor istorice ale acestor locuri străbătute de Argeş, ci caselor
umile, fără identitate şi drumurilor prăfuite pe timpul secetei sau înămolite pe timp de ploaie, aceasta şi pentru
că s-a născut la 31 de ani de la fondarea oraşului’
Înainte de al doilea război mondial, obiceiul era ca ucenicii, timp de peste o jumătate de an, în perspectiva
învăţării meseriei respective şi devenirii lucrător calificat – calfă cum i se spunea – lucra efectiv la diverse
munci şi corvoade de tot felul în gospodăria meşterului, care nu avea nici-o legătură cu meseria pe care urma
să o înveţe. După expirarea acelei perioade de timp, în funcţie de pricepere, deprindere şi îndemânare, calităţi
care rămâneau la aprecierea meşterului, era luat în atelier pe lângă meşter şi abia după trei, patru ani devenea
lucrător. Din acel moment lucra pe bani.
Printre marile inconvenienţe cu care s-a confruntat Gheorghe Ene Filipescu a fost şi acela că, din lipsă de
posibilităţi a rămas neştiutor de carte până la vârsta de 16 ani.
Timpul trecea greu şi fiindcă nu avea de ales, în acea stare de disperare şi fără o altă cale de ieşire, îşi ia
inima-n dinţi şi împreună cu un văr de al său aflat într-o situaţie similară, se hotărăsc să plece împreună, pe jos
la Bucureşti. În acele vremuri îndepărtate, nu exista calea ferată Olteniţa-Bucureşti şi deci nici trenuri. La Ol13
teniţa, nu exista nici-un fel de maşină. Singurul mijloc de deplasare era căruţa, însă şi acestea, circulau în grup.
Un drum la Bucureşti în acele timpuri era similar cu o aventură imprevizibilă, plină de riscuri, îndrăzneaţă
şi aceasta – în primul rând, pentru că existau bande de hoţi care ieşeau la drumul mare. În plus, un om – cât de
cât învăţat cu mersul pe jos – încălţat cu opinci, care constituiau încălţămintea cea mai ideală, pentru că erau
cele mai ieftine, mai comode, mai uşoare şi mai rezistente – făcea cel puţin o zi plină, adică 11 – 12 ore, iar
când ajungea era mort de oboseală.
Singur că în zilele noastre ne este greu să ne imaginăm cam cum arăta şoseaua Olteniţa – Bucureşti în
urmă cu un secol şi că, pentru oricine era nu numai un risc asumat, aproape inconştient, ca cineva să se încumete
să plece pe jos la Bucureşti, numai doi inşi şi nu un grup mai mare, aşa cum a fost vorba de cei doi copii,
Gheorghe Ene Filipescu şi vărul său.
Cei doi drumeţi îşi luaseră în traistă două pâini şi o mămăligă rece, din care mâncau în timp ce se mai
odihneau pe la marginea pădurilor, şi-şi răcoreau picioarele desculţe, zdrevelite de noroiul uscat din ochiurile
bălţilor care se aflau chiar pe şosea, sau în apele pârâurilor.
Cum era de aşteptat, bruma de merinde pe care au luat-o la ei, la scurt timp s-a terminat pentru că drumul
era lung şi obositor, astfel că, la prima comună în care intra, a trebuit să ceară de mâncare pe la porţile oamenilor. Este uşor de înţeles că aceşti doi copii, plecând de la Olteniţa, nu au putut ajunge într-o singură zi, iar a
doua zi, lucrurile se complicau pentru că-i ajungea febra musculară, astfel că mersul pe jos devenea din ce în
ce mai greu.
În drumul său de vagabond spre Bucureşti, Gheorghe Ene Filipescu, când începea să se lase întunericul,
îşi făcea loc pe la vreo şură de fân sau paie spre a se odihni. Răpus de oboseală se trezea în zori, se scutura de
paiele căpiţei unde îşi înfundase culcuşul peste noapte şi îşi continua drumul.
Dar oricât ar fi fost de oboist şi de frământat de îndoieli, cale de întoarcere nu mai exista pentru că la Olteniţa – ca şi la Bucureşti – nu-l aştepta nimeni. Disperarea sărăciei şi puternica lui ambiţie îl determinau să-şi
continue drumul.
Pe vremea uceniciei, la Olteniţa, îi auzea pe lucrători vorbind între ei, despre mulţimea de ateliere de cismărie şi de prăvălii de care era plină capitala.
Cu mare greutate începea să se apropie de destinaţie.
Intrarea în Bucureşti nu l-a surprins pentru că oraşul avea la periferie aspectul unui sat evoluat. A mers
îndelung pe uliţele mărginite de case mici, văruite, acoperite cu şindrilă, înconjurate de grădini şi straturi de
legume şi flori, cu salcâmi şi corcoduşi, cu nelipsiţi butuci de vie şi coardele încolăcite pe stâlpii cerdacului
sau întinse pe bolţi din sârmă groasă.
Dar în seara aceea de demult, Gheorghe Ene Filipescu, a străbătut locurile miraculoase printre copacii
umbroşi şi a ajuns în cele din urmă – împleticindu-se de oboseală şi ameţit de foame, pe strada Olimpului, la
poalele dealului împădurit pe care se ridica biserica Patriarhiei, maestoasă ctitorie a voevodului Radu Şerban,
care domina întinderea de acoperişuri a caselor joase, întrerupte de turle de biserici care atunci erau cele mai
înalte clădiri.
Acolo locuia un văr de al său, om avut, negustor de fierărie cu prăvălie, pe strada Carol , în apropiere de
Piaţa Mare. A intrat în curtea largă cu un corp de case principal şi dependinţele construite separate, cum se alcătuiau atunci gospodăriile mai înstărite şi a cerut cu sfială şi emoţie să fie recunoscut de ruda sa mai vârstnică.
Acolo, atunci, l-a primit, i s-a dat de mâncare şi un culcuş, astfel că a dormit în acea noapte ca un marinar
ajuns la ţărm după un naufragiu.
I s-a încredinţat îndeletnicirea ca, dimineaţa să deschidă prăvălia, să o măture, să stropească trotuarul din
faţa ei şi să încarce mărfurile în căruţele cumpărătorului.
Distanţa, nu prea mare – dintre casă şi prăvălie – o străbătea zilnic, cu aceeaşi curiozitate şi încân tare, căci
avea de trecut forfota centrului comercial al oraşului. In răcoarea dimineţii, mergea de-a lungul Podului Beilicului cum îi spunea atunci, – Calea Şerban Vodă din zilele noastre – trecând peste Dâmboviţa ce stagna între
maluri, căci deabia începuse canalizarea, şi ajungea în Piaţa Bibescu Vodă, în faţa vastelor Hale, atunci abia
construite, înconjurate de gheretele şi tejghelele de zarzavaturi.
În zilele libere – deşi acestea erau rare – rătăcea pe străzi. În fiecare zi descoperea altă şi altă stradă, însă
în mod deosebit îl atrăgea Calea Victoriei.
În casa pictorului Theodor Aman, construită după planul acestuia, pe o stradă paralelă cu Ateneul – se afla
un mic tablou representând o femeie stând în făţă unei ferestre deschise. Fereastra aparţinea casei lui Teodor
14
Aman, iar femeia, soţia lui, contempla liniştită priveliştea patriarhală desupra acoperişurilor din ţiglă şi a grădinilor presărate cu copaci.
Monumentalele clădiri ale Teatrului Naţional, Palatul Fundaţiei Carol I şi a Ateneului, construite în a doua
jumătate a secolului XIX, răsăreau falnic printre fâşiile oraşului, încă, patriarhal.
Într-una din zile Filipescu a coborât pe cealaltă parte a Dâmboviţei, spre Sfinţii Apostoli şi a intrat întrun atelier de cizmărie, care avea expuse pe o policioară la fereastră, câteva perechi de pantofi.
Patronul era un saş venit din Braşov, pe nume Traian Ellzer, ca atâţi alţi meşteri străini sosiţi de pretutinderi, necesari atunci dezvoltării meşteşugăreşti din regatul care se înfiripa.
A fost angajat şi a învăţat meseria de pantofar, astfel încât la numai câţiva ani şi-a deschis propriul său
atelier pe strada Cazărmii.
În casa noului său patron, a fost tratat civilizat. Domnişoara Ella Ellzer, fiica patronului , mai toată ziua,
cânta la pian. Mulţi ani după ce Traian Ellzer se lăsase de meserie, înfiinţase un restaurant cu grădină, a dat faliment şi a murit de supărare, iar Filipescu, le-a adăpostit în casa lui pe Ella şi pe mama ei, până ce tot el, Filipescu, le-a ajutat şi le-a făcut rost să-şi deschidă o măcelărie.
Gheorghe Ene Filipescu la 16 ani încă nu ştia să scrie şi să citească. Acestea sunt mărturiile fiicei sale –
Cornelia Pillat – de mai târziu.
El a descoperit însă curând cât de accesibil îi era Teatrul Naţional. Îşi cumpăra în fiecare săptămână bilet
la galerie, de unde urmărea un repertoriu interpretat nu numai de actori români dar şi străini, ceea ce i-a modelat
gustul şi i-a bucurat mintea lui nesăţioasă şi veşnic plină de întrebări la care aştepta răspunsuri.
Asculta recitindu-se în cenacluri poeme cu caracter social; „Împărat şi proletar“ de Mihai Eminescu,
„Decebal către popor“, „Noi vrem Pământ“ de George Coşbuc şi „Minciuna stă cu regale la masă“ de Alex.
Vlahuţă.
I s-a părut mai pasionat şi mai plăcut să înveţe să citească silabisind poemele lui Mihai Eminescu şi „Baladele şi Idilele“ lui George Coşbuc, decât să tocească abecedarul.
Ucenicul vagabond venit din Olteniţa, a ocolit viile şi livezile dintre case, s-a răcorit şi a băut apă dintr-o
fântână cu cumpănă aflată la răscrucea uliţelor şi a coborât Dealul Filaret traversând Câmpia Libertăţii unde
manifestaseră la 1848 revoluţionarii bucureşteni.Era o întindere acoperită cu iarbă, presărată cu copaci falnici,
loc de petreceri şi odihnă pentru orăşenii care veneau în timp de vară să mănânce la iarbă verde.In mijlocul
câmpiei se afla o baltă mare în care se scăldau bivolii.
Câţiva ani mai târziu Filipescu avea să asiste la asanarea acelui lac mocirlos şi la creerea romanticului
parc, care avea să-i poarte numele suveranului nostru, şi a pavilioanelor elegante, care să arate realizările ţării
în cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.
Şi autorităţile olteniţene ale acelor ani, au participat la acea expoziţie jubiliară cu câteva fotografii care
au fost apreciate şi care apar în lucrarea de faţă, fiind donate de doctorul Ilie Cernea muzeului de arheologie
Olteniţa, domnului profesor Done Şerbănescu, în prezenţa profesorului Mihai Grigorescu. Şi acest act de donaţie apare în lucrare la locul potrivit.
Peste ani, în zilele de sărbătoare sau când avea loc vreo expoziţie meşteşugărească, avea să participle aici
cu exponate din domeniul cismăriei şi Gheorghe Ene Filipescu.
Intrarea principală, era atunci formată dintr-o arcadă flancată cu turnuri cu foişoare şi încununată cu stema
ţării şi vulturul cu aripile întinse, ţinând în ghiare sabia şi drapelul.
Aleile principale încadrau gazonul mărginit de straturi de flori scunde, formând un imens covor aşternut
până la marginea lacului. Ele erau umbrite de şiruri de castani, iar aleile care se răsfirau lateral erau boltite cu
coronele înalte ale bătrânilor copaci.
Poteci tăinuite şi umbroase duceau spre marginea unde se mai aflau încă cuşti de fier, rămase pustii unde
odinioară fuseseră expuse sălbăticiunile aduse din pădurile bogatei noastre ţări. În toamnele cu castanele de
un maron strălucitor, împrăştiate pe jos şi frunzele de aur foşnind pe alei, nu puteai să rămâi indiferent faţă de
acest peisaj fermecător, magnific.
Alei cu două braţe, parcă încolăceau lacul şi suiau la esplanada pe care se ridica impunătorul Muzeu
Militar, ce-şi reverbera în lac arcadele celor două etaje flancate de două aripi de clădire, în formă de turnuri
prismatice, încununate fiecare cu câte un vultur uriaş din bronz cu aripile deschise.
Pe terasa din faţa muzeului, flacăra care ardea necontenit pe lespedea mormântului eroului necunoscut,
te înfiora.
Citirea istoriei ţării începea cu metopole monumentale de la Adamclissi, sprijinite de parapetul terasei
15
sau aşezate pe alee înconjurând muzeul pe la spate.
Atunci încă se desluşeau din piatra roasă de vreme, oile păstorilor daci şi luptele dintre daci şi romani.
Turnuri încadrau scara largă pe care urcau spre scările mari şi răcoroase unde erau expuse machete de cetăţi din epoca daco-romană şi din Evul Mediu, portretele voievozilor şi regelui Carol I şi Ferdinand, stindardele
zdrenţuite, sau câştigate în lupte, arme, costume, stampe şi picturile lui Nicolae Grigorescu reprezentând luptele
de la Grivţa şi Plevna, dând celor ce le priveau sentimental de pietate pentru trecut şi încredere în viitor.
Complexul întreg era o sinteză a istoriei noastre şi o exaltare biruinţei Războiului de Independenţă din
1877 şi de întregire din 1916-1918.
O poveste romantică era închipuită în grota barocă alcătuită din diferite roci aflate în ţara noastră. Ea
fusese săpată anume în grosimea dealului unde se strânseseră izvoarele subterane ale lacului. În faţa grotei se
ajungea coborând scările terasei muzeului.
Pe adâncimea ei întunecoasă şi răcoroasă se profilau, ridicându-se de o parte şi de alta, uriaşi sculptaţi în
piatră de Dimitrie Paciurea şi Fritz Stork. Cu mâinile legate la spate şi torsurile răsucite, ei priveau fecioara
ucisă plutind pe apele tremurânde şi negre, atât de neted desprinsă din marmura albă. Privirea plimbată, atent
şi selectiv, asupra acestor privelişti mute, niciodată nu da semen de oboseală sau plictiseală.
Prin anul 1940, muzeul care punea în valoare istoria unui neam obidid de veacuri, a ars şi nu a mai fost
restaurant.
În perioada communistă ce a urmat, el nu-şi mai avea rostul căci istoria trebuia prezentată din punct de
vedere al luptei de clasă şi al concepţiilor marxist-leniste, care treceau cu tăvălugul peste demnitatea şi mândria
naţională a popoarelor sub dominaţiă sovietică.
Şi sunt tentat să cred că, şi în situaţia în care muzeul nu ar fi ars, el tot ar fi fost distrus de regimul comunist.
Golul produs din cauza clădirii distruse a dus la ştirbirea acestei extraordinare armonii dintre peisaj şi
arhitectură. Compoziţia romanticei grote a fost desfiinţată iar înălţimea dealului redusă.
În final am vrut să arăt că în acea spărtură de peisaj a fost ridicat un mausoleum, în exclusivitate, pentru
conducătorii comunişti. Mult trâmbiţata egalitate, se oprea la intrarea în mausoleum, unde se făcea în mod categoric diferenţa între lideri şi restul gloatei de manevră. Cuvântul tovarăş era fals ca însăşi doctrina şi ideologia
communistă în sine. În ce priveşte noţiunea de libertate de care se făcea atâta paradă în timpul regimului communist, trebuie să arăt categoric şi clar că libertatea era doar în vorbe şi că în fapt nu avea numic în comun cu
comunismul.
* * *
O fotografie mai veche, îngălbenită de vreme, făcută în Bucureşti la Leon Weismann care în 1910 îşi avea
studioul pe Calea Rahovei, peste drum de Palatul Justiţiei, ni-l înfăţişează pe Gheorghe Ene Filipescu în anul
1910, la vârsta de 26 de ani – deci la 10 ani după plecarea disperată din Olteniţa – când devenise lucrător
calificat cismar.
Este surprins de fotograf – deşi în picioare – pe trei sferturi, cu bustul îmbrăcat în vestă şi sacou din postav
negru.Cămaşă albă, cu guler înalt, scrobit, cu colţurile îndoite, iar dedesubtul lor, iese nodul lat al cravatei
negre, ceea ce îi conferă o notă elegantă ţinutei.
Privind fotografiei, observăm şi moda a celor îndepărtate vremuri. Părul este pieptănat cu cărare într-o
parte. Nasul lung şi subţire, cu nările arcuite, înobilează figura. Deasupra buzelor sinuase purta o mustaţă
scurtă, care îi dădea o vârstă mai mare decât avea în realitate. Din toată făptura lui ieşea în evidenţă în mod
deosebit, privirea sa directă, dreaptă şi pătrunzătoare – ca de uliu – care exprimă neîndoielnic, conştiinţa de
sine.
Fiind o fire întreprinzătoare – obligat şi de postura sa în care îi fusese dat să trăiască – cu spirit comercial,
îndrăzneţ dar nu tupeist, însă hotărât, foarte curând, din lucrător avea să devină patron.
Şi-a deschis un magazin de încălţăminte elegant, pe Calea Victoriei – locul mult visat de el – şi un atelier
de cizmărie, unde vindea încălţăminte fină, ambalată în cutii special de carton care avea scris pe ele numele
său. Chiar el era cel care lua măsura clienţilor pentru încălţăminte şi croia feţele pantofilor din piele fină adusă
de la Viena şi Paris.
Printre clientele de seamă care îşi comandau sau îşi cumpărau încălţăminte de la Filipescu; Lili Caradino,
Nelly Cutara, Lucia Sturdza Bulandra şi multe altele. Deasemeni o pleiadă întreagă de profesori, scriitori, pictori, etc., oameni culţi cunoscuţi de societatea acelor vremuri, cum erau; Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu,
16
Maria Filotti, George Vraca şi mulţi alţii, constituia clientela selectă, prove nită din marea galerie a oamenilor
de marcă ai capitalei, care în mod concret şi convingător făceau o reclamă generalizată magazinului lui
Filipescu.
În timpul primului război mondial, Filipescu, ca simplu soldat, a însoţit armata română, a fost însărcinat
cu efectuarea reparaţiei încălţămintei jerpelite a soldaţilor.
Întors acasă în 1918, la sfârşitul războiului, când avea vârsta de 34 de ani, avea să constate că nu mai
avea decât haina de soldat de pe el. Toate celelate îI fusseră vândute de prima sa soţie, care gândind că el va
muri pe front, şi-a găsit alt bărbat.
În tunica militară, l-a văzut pentru prima oară, femeia care avea să-i fie soţie pentru tot restul vieţii, întrând
în prăvălia de încălţăminte de pe Calea Victoriei, ţinută de viitorul său cumnat Dumitru Raftopol, personaj
pomenit în cartea „Bucureştii de altădată“ de Grigore Potra, printre meseriaşii de seamă de la începutul secolului XX. Era grec de origine şi se pricepea foarte bine la potrivitul calapoadelor. Acesta dorea să-şi lichideze
întreprinderea deoarece nu avea talentul să creeze modele de pantofi pe gustul noii societăţii de după război.
Avea nevoie de un cumpărător, sau, în cel mai rău caz de un asociat cu capital.
Pe Filipescu i l-a prezentat o cunoştinţă. În timp ce Raftopol – pomenit mai sus – îl studia şi cântărea cu
privirea, Filipescu i-a demonstrat că el are nevoie de un meseriaş care să-i lucreze încălţămintea modernă şi
pe lângă aceasta avea să o vândă şi pe cea demodată. Filipescu a reuşit să-l convingă, a fost angajat imediat,
a devenit asociat fără să aducă niciun capital, decât îndemânarea lui şi, în scurt timp i-a cumpărat magazinul.
Dumitru Raftopol şi-a ridicat o fabricuţă, controla liniştit calapoadele şi în timpul liber citea Shakespeare.
Deasupra elegantului său magazin, Filipescu a pus să se scrie o firmă din cristal albastru, pe care era caligrafiat
cu aur numele său „Gheorghe Ene Filipescu“.
În 1927, după ce Charles Lindbergh a reuşit să traverseze Oceanul Atlantic, el – Filipescu – a simţit nevoia
să-şi materializeze entuziasmul trimiţând celebrului aviator, în semn de omagiu, o pereche de pantofi de damă
confecţionaţi dintr-o piele azurie. Căputa reprezenta în partea din faţă, stilizarea capului şi pieptului unui porumbel, ale cărui aripi desfăcute, din piele argintie, formau părţile laterale ale pantofilor. Penajul fusese sugerat
prin solzi desfăcuţi fin din piele.
Pantofii erau de o eleganţă desăvârşită. Îndemânarea manuală şi simţul proporţiilor au creat un obiect
perfect funcţional dar care reprezintă în acelaşi timp o ideie.
La expoziţia de la Barcelona din 1929, pantofii expuşi de Filipescu au obţinut medalia de aur.
Pe căputa decoltată a unui pantof din lac negru, se întindea graţios o tulpină subţire, de un verde aprins,
cu câteva frunzuliţe ascuţite şi care se termina cu corola creaţă a unei garoafe de un roşu închis. Pantofii se
numeau „Romanţa“ sau „Carmen“.
Pe partea din faţă a unui pantof argintiu se rotunjeau stilizate pe un fir de crenguţă cafenie, câteva corole
rotunde în tonuri trandafirii. Armonia diafană a culorilor sugerau „primăvara“. Pe căputa înaltă, cât risul piciorului, a unui pantof verde intens, fâşii subţiri din piele albă, desenau elegant o „liră“.
Cel mai simplu pantof numit „opinca“, era din piele de un auriu închis, cu marginea căputelor întregi
tivită cu împletitura strânsă a tricolorului. Dacă pantofii şi împodobirea lor ar fi fost executate neîndemânatic,
prozaismul lor ar fi fost amplificat iar ornamentica un fitsch vulgar. Dar meşteşugul înaripat de un motiv de
inspiraţie transforma şi pantoful într-un obiect de artă, după cum de-a lungul istoriei meşteşugarii desăvârşiţi
au preschimbat în comori de artă obiectele necesare.
În anul 1946 magazinul a luat foc în mod misterios şi odată cu el a ars şi o bună parte din încălţăminte,
dispărând aproape toate modelele de pantofi datorită cărora i se decernase cele mai mari premii, nu numai la
expoziţia din Barcelona, dar şi la cele din Paris şi Bucureşti. Totuşi câteva dintre perechile de pantofi care au
supravieţuit incendiului le-a dăruit Muzeului oraşului Bucureşti. Nu peste mult timp avea să-şi dea seama că
acel incendiu – aşa-zis misterios – a fost pus, pentru că începuse să fie identificat ca element politic, neconvenit
timpului în evoluţie.
Dar şi din ce mai rămăsese din magazine în urma incendiului, avea să fie impozitat considerabil. Impozitele insurmontabile şi datoriile amplificate peste măsură, în fapt, urmărea şi trebuiau să distrugă orice avânt
al iniţiativei particulare. Filipescu reuşise să-şi înjghebeze totuşi – ca la începuturile sale – un mic atelier de
cismărie în pasajul apropiat.
Dar, spre consternarea lui, la alegerile din 1946, când a fost identificat ca social-democrat, la centrul de
votare, necunoscuţi, l-au lovit fără milă.
Revenind puţin în urmă, la distanţă de două decenii, graţie firii şi caracterului integru, concretizat şi prin
17
punctualitate şi respectarea cuvântului dat şi promisiunilor faţă de clienţi, ordinii sale pe care avea în cap, cum
şi vederile sale sociale, devine cunoscut la nivelul capitalei, astfel că, în anul 1930 – adică la vârsta de 46 de
ani – este ales şi devine preşedintele breslei cizmarilor.
Contactul permanent cu o lume pretenţioasă şi selectă, avea să-i lărgească continuu orizontul cunoaşterii
şi să-i dea posibilitatea unei mai bune înţelegeri a fenomenelor sociale pe care le trăia.
Prezint o fotografie din anul 1930 a lui Filipescu, care ne înfăţişează un om robust – şi la propriu şi la figurat – matur, evoluat unde cravata de până atunci a fost înlocuită cu lavalieră, însă se menţine aceeaşi privire
hotărâtă şi pătrunzătoare în inima pe celui care-l privea.
* * *
La începutul lunii decembrie a anului 1945, după instalarea guvernului Petru Groza, recunoscut de Uniunea Sovietică, socialiştii grupaţi de Lothar Rădăceanu, au trecut de partea ocârmuirii, iar ceilalţi, declaraţi independenţi şi conduşi de Constantin Titel Petrescu – din care făcea parte şi Gheorghe Ene Filipescu, au hotărât
să meargă la alegeri pe liste separate.
Gheorghe Ene Filipescu, împreună cu vechii militanţi – a făcut parte din bătrânii socialişti democraţi –
căci se înscrisese în partid în anul 1903 la vârsta de numai 18 ani – făcea parte din Comitetul provizoriu de
conducere. După alegerile din 19 noiembrie 1946, Partidul Socialist ramura Rădăceanu – s-a unit cu Partidul
comunist, ceea ce i-a dus la disperare pe socialiştii democraţi inde pendenţi care mai credeau încă în influenţa
anglo-americană. Nu fuseseră desfiinţaţi oficial, dar dispariţia lor trebuia neapărat înfăptuită căci erau consideraţi inamici înverşunaţi ai Partidului comunist.
Sunt foarte multe lucruri de spus şi tocmai de aceea, câteodată cronologia evenimentelor apare nesincronizată.
Este locul să amintesc aici că fiica lui Gheorghe Ene Filipescu, cu câţiva ani înainte, se căsătorise cu Dinu
Pillat, fiul marelui om de cultură arhicunoscut, Ion Pillat, devenind astfel Cornelia Pillat.
Printr-o pură coincidenţă – adică ceva cu caracter întâmplător – în toamna anului 1946, Cornelia cu soţul
ei Dinu Pillat, au asistat la reuniunea câtorva militanţi ai Partidului Social în casa tatălui ei Gheorghe Ene
Filipescu. Îşi aminteşte că erau aşezaţi, liniştiţi şi încrezători, în jurul unei mese încărcate cu gustări pregătite
de mama sa. Îşi aminteşte de ochii mari intens albaştri, zâmbetul liniştit şi vorba tărăgănată a lui Ion Fluieraş
şi figura de patriarh cu venerabila lui barbă albă a lui Grigore Grigorovici. Amândoi făcuseră şi ei parte dintre
socialiştii democraţi din Transilvania şi Bucovina, realizatori în 1918, alătururi de Iuliu Maniu, Ionel Brătianu
şi Regel Ferdinand I ai actului Unirii Transilvaniei cu vechiul regat. Constantin Motoş îl asculta amuzat pe
profesorul Ion Claudian care avea mare chef de vorbă, iar tânărul Adrian Dumitru, secretarul partidului , nu
se mai îndura să plece pentru îndeplinirea unor întâlniri cu caracter politic la care îl îndemna, amintindu-i din
când în când de Titel Petrescu.
* * *
După o îndelungată periodă de timp de anchete şi interogatorii istovitoare, mai mult pe timp de noapte,
Gheorghe Ene Filipescu – împreună cu un lot de alţi învinuiţi politici – la începutul anului 1952 a fost condamnat
de Tribunalul Militar Bucureşti, potrivit sentinţei penale nr. 49 din 16 ianuarie 1952 la:
– 15 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de înaltă trădare;
– 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de surparea ordinei constituţionale;
– 20.000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra orânduirii sociale;
– 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru unirea de complot în scop de trădare de surparea ordinii constituţionale şi de răzvrătire.
Tribunalul a hotărât ca să execute pedeapsa cea mai grea adică 15 ani temniţă grea, cinci ani degradare
civică şi 20.000 lei amendă penală. Îl obliga să plătească 30.000 lei cheltuieli de judecată ca şi când el ar fi
fost cel care ar fi cerut să fie judecat. Sentinţa de condamnare este prezentată în anexă.
* * *
Cornelia Pillat, fiica lui Gheorghe Ene Filipescu şi soţia lui Dinu Pillat, îşi aminteşte că într-o dimineaţă
de mai a anului 1952, a venit un domn care – fără ocolişuri – a intrat direct în subiect şi i-a spus că tatăl său a
murit în august 1952. I-a mai spus că atunci când a coborât din tren mergea greu şi abia mai sufla. A rămas în
urma convoiului trăgându-şi legătura cu lucruri după el. Fiecare respiraţie devenise o suferinţă. Era iarnă,
zloată şi era frig. Respectivul domn, după epuizarea celor spuse, s-a retras brusc, tot aşa cum venise.
18
În acest fel fiica sa, Cornelia Pillat, lua cunoştinţă despre vestea cutremurătoare că tatăl său, după procesul
social-democraţilor independenţi din ianuarie 1952, nu mai trăise decât până în luna august. Alăturat prezint
în anexă, târzia înştiinţare a decesului lui Gheorghe Ene Filipescu la închisoarea din Târgu Ocna.
* * *
Peste 12 ani, deci în anul 1964, la ieşirea din închisoare a lui Dinu Pillat, soţul Corneliei şi ginerele lui
Filipescu, povestea că la Gherla – una din celulele închisorii de tristă amintire ale regimului comunist, unde
erau numai deţinuţi politici, consideraţi de regim periculoşi, a cunoscut un preot originar din Munţii Apuseni,
se numea Viorel Todea, – care – trecând prin diferite detenţii, îl întâlnise la Târgul Ocna pe Gheorghe Ene
Filipescu.
La Gherla şi-a ispăşit pedeapsa de 8 ani din 15 ani cât a fost condamnat şi legendarul nostru olteniţean
Aurelian Gulan, care apare în lucrare şi căruia i-am consacrat cel mai mare spaţiu.
Acesta, preotul, şi-l amintea pe Filipescu că riposta cu violenţă şi-i dojenea pe torţionari. Nu mai avea
nimic de pierdut, iar sfârşitul vieţii era pe aproape.
Pastorul evanghelic – Richard Wurmbandt – căci despre acesta este vorba – întemniţat timp de 14 ani, s-a
nimerit să stea cu Filipescu la închisoarea din Târgul Ocna.
În cartea sa „Cu Dumnezeu în subterană“ Editura Casa Şcoalelor Bucureşti 1993, la paginile 82- 83,
relatează că Filipescu le spunea agenţilor; „Eu am suferit pentru cauza socialismului înainte ca voi să veniţi
pe lume“. Richard Wurmbrand mai scrie: „Ca să treacă timpul bătrânul Filipescu recita adesea din Shakespeare
care îi plăcea foarte mult, sau ne povestea întâmplări din viaţa lui. Era revoluţionar de 50 de ani. Prima dintre
numeroasele sale arestări avusese loc în 1907. Soţia lui Filipescu îi povestea fiicei sale Cornelia că în anul
1920, deşi era patron, căci reuşise să aibă propriul său atelier de pantofi, a fost solidar cu grevele generale, în
urma căreia a fost arestat. Dar autorităţile l-au eliberat deoarece li s-a părut straniu ca un patron să susţină cauzele muncitorilor.
Cu toate credinţele sale social democrate, Filipescu era iubit de tinerii legionari deţinuţi – care deşi grav
bolnavi de tuberculoză, le dădea mâncare şi în curând, după decesul lui, au murit şi ei. Filipescu le recita cu
vocea sa stinsă,dar ca un iluminat, tot ce putuse agonisi din minunatele sale lecturi, întărindu-i în speranţa că
regimul comunist se va prăbuşi şi toţi vor fi eliberaţi. Preotul Todea îl împărtăşise pe Filipescu cu câteva zile
înainte de a muri.
Ultima carte pe care o citise în anii săi liberi, fusese Biblia pe care o păstra cu versetele preferate subliniate
de el.
Peste alţi ani, prieteni de ai Corneliei Pillat, i-au trimis pe Ion Ianolide, un om care îşi petrecuse toată
tinereţea prin închisori. Acesta îl veghease pe Filipescu până la sfârşit. Povestea că respiraţia îi devenise şuierătoare căci aerul îi intra cu greu în plămânii înţepeniţi de cicatricele tuberculozei. I se adusese mâncare iar tânărul deţinut a venit să-l hrănească. El nu a refuzat dar i-a făcut semn să mai aştepte puţin – nu mai putea nici
să vorbească -şi în timpul acestei scurte aşteptări şi-a dat sufletul. Dorinţa lui de a trăi şi încrederea că va fi
eliberat întreceau realitatea însăşi.
Richard Wurmbrad relata o altă versiune a morţii lui Filipescu. El deosebeşte cu fineţe că socialist fiind,
Filipescu se socotea ateu. Dar – comenta Wurmbrand – spunând că îl neagă pe Dumnezeu, „el nega de fapt
numai concepţia primitivă despre El, nu şi realitatea iubirii, dreptăţii şi eternităţii Lui“. La acest mod de înţelegere pe care i l-a sugerat pastorul, el a răspuns: „Eu cred în Iisus Christos şi-l iubesc ca pe cea mai importantă
fiinţă omenească, dar nu mă pot gândi la el ca la Dumnezeu“. Starea lui s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. In
două săptămâni, după o serie de hemoragii i-a venit sfârşitul. Ultimele cuvinte mi le-a spus mie – relatează Richard Wurmbrand: „Il iubesc pe Iisus“, a murmurat Filipescu cu o voce stinsă.
În săptămâna aceea fusese mai multe decese. A fost şi el azvârlit gol, într-o groapă comună săpată de deţinuţi.
Lichelismul, metodele sadice, josnice, false şi perfide, ale instanţelor de judecată din timpul regimului
comunist, ca structuri protectoare şi stimulatori ale partidului-stat, nu pronunţau direct sentinţe capitale – adică
pedeapsa cu moartea – însă prin execuţia pedepselor date cu durată şi în condiţiile inumane existente, acestea
duceau sigur şi categoric la pedeapsa capitală. Tocmai de aceea, peste 90% dintre condamnaţii – deţinuţi, nu
au putut să-şi ispăşească pedeapsa integral, pentru că mai toţi au murit înainte de expirarea anilor de detenţie.
Apare ca o practică acest sistem criminal care, iată că nici după trecerea a 15 ani de la Revoluţie, în 2005,
19
procesul comunismului nu are semne că ar începe, iar torţionarii nu sunt traşi la răspundere.
De asemeni apare inexplicabil faptul de a nu anunţa familia la timp despre decesul celui care are loc pe
timpul executării pedepsei. Acest procedeu nu are nici-o justificare iar regimul comunist nu făcea diferenţa
între modul în care era omorât un câine sau un om.
Aceeaşi soartă au avut-o zeci, sute şi chiar mii de semeni de ai noştri.
După revoluţia din decembrie 1989, când au fost arestaţi câţiva lideri ai Partidului Comunist Român,
aceştia au avut tupeul să ceară eliberarea din închisori pe motivul că nu suportă detenţia, cereri care, în majoritatea cazurilor justiţia post revoluţionară le-au fost aprobate.
Toate aceste lucruri s-au întâmplat doar pentru singurul motiv şi anume că, noile autorităţi emanate după
revoluţie nu au ţinut seama de prevederile punctului 8 din „Proclamaţia de la Timişoara din 16 Decembrie
1989“, pentru că, ar fi însemnat să se excludă singuri. Acesta este unul din principalele motive pentru care, de
15 ani, ţara noastră se confruntă în permanenţă cu o stare de lucruri căreia nu-i poate face faţă. Una din acestea
fiind corupţia generalizată.
* * *
Prin urmare cititorul va lua cunoştinţă de faptul că olteniţeanul Gheorghe Ene Filipescu, constituie încă
o victimă – separat de altele – ale regimului comunist din România, care şi-a bătut joc în modul cel mai crunt
de proprii semeni.
Este de reţinut că, în timp ce Gheorghe Ene Filipescu până la vârsta de 16 ani nu a ştiut să scrie şi să citească, Ion Pillat, cuscrul său a fost un mare poet şi literat al ţării noastre. Deasemeni, în timp ce părinţii lui
Gheorghe ene Filipescu au fost săraci, Ion Pillat provine dintr-o familie de oameni bogaţi, fiind suficient să
arăt că mama să provine din marea familie a Brătienilor. Şi fiul său Dinu Pillat a fost un mare filolog.
Cunoaşterea olteniţeanului nostru Gheorghe Ene Filipescu mi-a fost facilitată de scrierea cărţii intitulată
„Eterna Întoarcere“ de fiica acestuia Cornelia Pillat, la Editura DU Style Bucureşti 1996, care ne-a părăsit în
anul 2005 la vârsta de 83 de ani şi care a fost prietenă de condei cu distinsa doamnă Annie Bentoiu (născută
Deculescu) olteniţeancă, prin amabilitatea căreia am avut acces la această frumoasă şi interesantă carte, căreia,
şi pe această cale îi aduc cele mai respectoase mulţumiri.
N. Steinhardt, în cartea sa intitulată „JURNALUL FERICIRII“ Editura Dacia Cluj-Napoca 1991, vorbeşte
despre detenţia lui Gheorghe Ene Filipescu şi despre chinurile în care a murit.