OLTENITA DE ALTADATA-Dunarea si localnicii !

La Olteniţa, fluviul face parte din cursul mijlociu al aşa zisei Dunări româneşti, pe distanţa Porţile de fier
– Marea Neagră, lungimea în linie dreaptă fiind de 780 km, iar după cursul obişnuit este de 900 km.
Lăţimea Dunării la Olteniţa, luând ca punct cantonul – fosta haltă CFR Olteniţa-Port – este de circa 750
km. şi de aproximativ 800 metri la confluenţa cu râul Argeş.
în funcţie de anotimpuri, de regimul pluviometric, de curenţi, de elemente termice şi de nivelul apei, viteza
apei, variază în medie între 3,2 şi 4,5 km./oră, iar panta de scurgere este de circa 4 cm/km.
Poate că puţină lume ştie că la Olteniţa există staţia hidrometrică încă din anul 1789, de când au început
observaţiile în domeniul hidrometriei. în portul Olteniţa, înălţimea gradaţiei 0 deasupra nivelului Mării Negre
– 0 al scării hidrometrice Sulina – este de 10,010 metri.
În raportul cu 0 al scării hidrometrice locale, cotă nivelului maxim s-a înregistrat la 19 metri 1942 (+
859 cm), iar cota nivelului minim s-a înregistrat în anul 1947 (- 110 cm.) cunoscut de noi cel mai în vârstă
sub numele de „anul foametei“, datorită unei secete excesive, prelungite şi generalizate.
Legat de aceste nivele maxime şi minime menţionez următoarele:
În privinţa nivelului maxim de + 859 cm, arăt că la prânz, în ziua de joi 19 martie 1942, apa a rupt digul
din partea de vest, a inundat oraşul cum nu se mai întântâmplase de foarte mulţi ani. Sunt în măsură să dau
toate detaliile – şi ca mine mulţi alţi martori oculari olteniţeni. Mai mult decât atât, în inconştienţa noastră de
copii, mai mulţi prieteni de cartier (din care în viaţă mai sunt George Creţu, Nicu Buzilă şi Gică Trifan) fără
ştirea părinţilor, cu trei zile înainte de inundaţie, am fost chiar pe dig şi chiar pe porţiunea unde acesta a cedat.
Dar despre acestea voi vorbi la momentul potrivit, în lucrare, apărând un capitol separat.
În privinţa nivelului minim de -110 cm. înregistrat în 1947, căreia de asemeni mulţi olteniţeni i- am fost
martori, pentru că a fost o secetă totală, începută cu lipsa precipitaţiilor din iarna 1946 – 1947, caz nemai
întâlnit de atunci – şi să dea Dumnezeu să nu se mai repete niciodată – în anul 1947, nu a căzut nici-o picătură
de ploaie, iar lăţimea Dunării se îngustase în dreptul cantonului cu mai mult de 150 de metri. Pe partea dreaptă
a Dunării, pe malul bulgăresc, la baza dealurilor Turtucăii, apa Dunării scăzuse atât de mult încât, de pe malul
celălalt se auzeau clar vorbele bulgarilor şi românilor care treceau cu căruţele la baza dealului. Rămăsese o
mare întindere de pământ fără apă. Dat fiind faptul că pe malul drept al Dunării era întinsură, bărcile nu puteau
merge până la linia ce separa apa de uscat, astfel că, nici barca nu putea să plutească până la mal, motiv pentru
care oamenii coborau din bărci şi mai mergeau 15-20 de metri pe jos prin apă până să ajungă la mal. Am dat
aceste detalii pentru a arăta cât de mult scăzuse Dunărea.
Pe malul românesc catargul cu drapelul de pe pontonul din faţa Căpităniei portului, era mult sub nivelul cheiului.
Debitul mediu multianual este de 5950 metri/cubi pe secundă, variind între un maxim de 15900 m cubi
/sec. şi un minim de 1450 m. cubi/ sec.
Fenomenele de iarnă pe Dunăre se produc în funcţie de influenţa diferitelor mase de aer. În unele ierni
(14%) fenomenele de îngheţ pe Dunăre au lipsit cu totul, în altele (21%), îngheţurile pe fluviu au depăşit o perioadă de 15 zile. în cele mai multe ierni însă (65%)îngheţul a avut o durată mai mare, sloiurile apărând în a
doua parte a lunii decembrie, în prima parte a lunii ianuarie formându-se chiar pod de ghiaţă.
Valoarea medie a duratei fenomenelor de îngheţ în acest sector fiind de la 30 la 43 de zile.
Atât în portul Olteniţa cât şi la vărsarea Argeşului în Dunăre, în mod frecvent se formează poduri de
gheaţă. Sub podul de gheaţă se formează şi se adună sloiuri de gheaţă venite din amonte, formând în locurile
înguste ale albiei, zăpoare care provoacă supraînălţări ale nivelurilor de ape şi blocări ale albiei, pe durată mai
scurtă sau mai lungă, după asprimea iernii.
Grosimea podului de gheaţă în iernile considerate normale, este de circa 15 cm, iar în cele foarte geroase
şi aceasta se dublează ajungând şi poate chiar depăşind 60 cm. În cazul îngrămădirii de sloiuri, aceasta poate
fi mai groasă, caz în care situaţia devine critică, împiedicând cursul normal al Dunării şi Argeşului, ameninţând
cu inundaţii. în asemenea situaţii, cea mai bună măsură care să ducă la deblocare este bombardarea podurilor
de gheaţă.
O privelişte frumoasă – dar înfiorătoare – prezintă Dunărea când îngheaţă. Atunci apare ca un monstru,
înţepenit de ger, cu solzi mari de gheaţă peste care se depune zăpada ca o blană.
Înainte de 1940, anul „cedării“ Cadrilaterului, în momentul îngheţarii Dunării, se forma drum între Olteniţa
şi Turtucaia, şi mulţi olteniţeni, se duceau la rude, fie pe jos fie cu sănii mânate de birjari de piaţă. Acele zile,
constituiau evenimente deosebite, se crea o atmosferă plăcută, lumea era bine dispusă, se salutau unii pe alţii,
îşi făceau semne de rămas bun, mai cu seamă ca atunci când îngheţarea Dunării, se făcea în perspectiva Cră118
ciunului, Anului Nou sau de Bobotează – care se caracteriza prin geruri năprasnice, trona nestingherită de
nimic o stare de bunăvoinţă şi mulţumire sufletească, o linişte parcă binecuvântată de Dumnezeu. Chiar străinii
între ei, parcă se considerau neamuri, având în vedere că şi oraşele noastre Olteniţa şi Turtucaia, se considerau surori.
Acele vremuri din îndepărtata noastră copilărie, s-au dus de mult – parcă odată pentru totdeauna – ca şi
când n-ar fi existat, rămânând numai în amintirea şi memoria noastră ca un vis frumos.
În iernile geroase, foarte geroase, trase de mai multe perechi de cai sau boi cu coarne exagerat de mari,
se aduceau de la Turtucaia la Olteniţa, la atelierele mecanice ale lui Lăzărică Mişoc sau Victor Zagăr, batozele
de treerat pentru reparaţii.
Bătrânii povesteau că tot pe timpul iernii, când Dunărea îngheţa nu prea mult, din pădurile de la est de
Turtucaia, veneau pe gheaţă trecând Dunărea haite de lupi care atacau turmele de oi, aceasta în zona comunelor
Spanţov şi Chiselet.
Ceva mai la vale de portul Olteniţa, se află insula mult disputată (noi, românii, o scriem prin hărţi Cusui,
iar bulgarii Kusui) în mijlocul Dunării, care din 1940 este a bulgarilor şi care desparte apele Dunării aproape
în două. Aici lăţimea Dunării este mult mai mare, circa 900-1000 metri.
Această insulă este periculoasă întrucât, în timp de iarnă se opresc blocuri mari de gheaţă care îngreuiează
cursul normal al apelor. La un moment dat, avansează şi poate să treacă mai sus de port, împrejurare în care
situaţia creată devine un pericol, ameninţânu-ne cu inundaţia. Aceste date – considerate de alertă – se regăsesc
în registrul istoric de la Căpitănia portului nostru.
Creşterea apelor Dunării este într-un raport direct cu zona inundabilă şi pentru o mai bună cunoaştere şi
înţelegere, sunt necesare următoarele date;
– distanţa de la Sulina la Olteniţa pe cursul Dunării este de 430 km.,
– înălţimea etiajului deasupra lui 0 al Mării Negre este de 10,28 (prin etiaj, pentru cei mai puţin avizaţi,
se înţelege nivelul cel mai scăzut al Dunării),
– înălţimile maxime ale apelor Dunării deasupra etiajului – după cum s-a calculat pe o perioadă de 30 de
ani, adică de la 1879 până în 1909, de către doctorul şi omul de ştiinţă Grigore Antipa (căruia un muzeu din
Bucureşti, în semn de preţuire şi recunoştinţă îi poartă numele) variază între 3,95 în anul
şi 7,91 în 1897,
– cota medie a oraşului Olteniţa este de 5,71 metri, deci mai ridicată ca a Corabiei care este de 5,45 metri,
a oraşului Turnu Măgurele care este de 5,43 şi ca a municipiului Giurgiu de 5,54 metri
Sigur că aceste date nu sunt statice, că în perioade lungi de vreme, cu trecerea timpului se mai modifică,
aceasta datorită unei multitudini de factori de influenţă şi a unor observaţii, cercetări şi modificări efectuate
de oameni de ştiinţă din domeniu.
Porturile Orşova, Olteniţa şi Tulcea au fost considerate ca porturi de bază pentru determinarea valorilor
caracteristice ale unor elemente hidrologice principale (cum sunt; debite de apă, debite de aluviuni), a fost necesară o analiză amănunţită a niveluroilor înregistrate în aceste porturi, niveluri care au servit ca puncte de
plecare şi bază pentru prelucrările efectuate.
Portul Olteniţa se află pe un chei întărit, rezistent, din piatră de granit, lung de 800 matri şi înalt de peste
5 metri, care se continuă cu un mal natural în sus de circa 300 metri, iar în jos de 1200 metri.
Cheiul în jos de 1200 metri a suferit modificări în urma apariţiei Şantierului Naval Oltenia, care, de fiecare
dată când Şantierul a fost în pericol de inundare, a mai fost înălţat şi prelungit.
În portul Olteniţa la 1 sept. 1904, planul 0 al mirei a fost ridicat cu 7 cm., adică o dată cu schim barea vechiului chei de acostare din port. Există şi unele bănuieli ca planul 0 al mirei ar mai fi suferit unele modificări
prin anul 1930. Aceste bănuieli au apărut din cauza unor exprimări neclare în lucrarea „Memoriu asupră măsurătorilor de debite pe Dunăre în anii 1928 – 1930“ apărută în iulie 1931.
Din cercetările întreprinse de Serviciul de Căi Navigabile din Ministerul Transporturilor auto, navale şi
aeriene efectuate cu mulţi ani în urmă, rezultă că în decursul timpului, diferenţa de nivel între reperele mirei
şi planul 0 al mirei a variat după cum urmează; în anul 1930 a fost de 8,39 m., în 1946 de 8,35 m., iar în anul
1954 de 8,24 m.
Observaţiile de niveluri efectuate la mira Olteniţă de la înfiinţarea acesteia până în prezent se găsesc înscrise în registrele Serviciului de căi navigabile. Din analiza nivelurilor înregistrate, nu s-a remarcat nici-o
schimbare a planului 0 al mirei în perioada următoare anului 1904. Nu există exclus ca nivelurile observate să
fi fost corectate pe o anumită perioadă de timp, fără a se preciza care ar fi fost această perioadă, iar micile
schimbări observate să fi avut loc în urma tasărilor lente produse în timp. ale terenului. O problemă care s-a
119
avut în vedere în analiza nivelurilor a fost schimbarea calendarului vechi iulian, în care 1 aprilie 1919 a devenit
14 aprilie 1919, în stil nou gregorian.
În secţiunea Olteniţa s-au efectuat măsurători de aluviuni în suspensie (probe unice) în perioada
24.04.1958 – 30.09.1958 şi măsurători complete în perioada 1958 – 1965.
în anul 1895 a avut loc o importantă viitură pe Dunăre care a provocat cele mai mari niveluri cunoscute
pe sectorul Buziaş – Orşova. în aval în acest sector s-a produs o modificare a hidrografului undei de viitură în
sensul micşorării continue a vârfului acesteia, ca urmare unor mari atenuări, în albia majoră. Pe de altă part,
aportul afluenţilor în această perioadă a fost redus, fapt care a făcut ca o parte din debitele atenuate să nu poată
fi compensate de aportul afluenţilor.
Din analiza graficului debitelor lunare ale Dunării pe anul 2000, rezultă debitele mari din prima jumătate
a anului (până în luna mai) acestea depăşind 7000 mc/sec., cu un vârf valoric în luna aprilie când debitul
mediu lunar a atins 12168 m. cubi/secundă. Aceasta corespunde cu ridicarea temperaturii şi topirea zăpezii,
un aport important avându-l debitul afluenţilor Dunării pe care se manifestă fenomenul de viitură primăvara.
În anul 1998 Dunărea a înregistrat cel mai mare debit din ultimii 150 de ani. Ştirea am luat-o din ziarul
România Liberă de marţi 24 noiembrie 1998, unde, sub titlul „Dunărea, cel mai mare debit din ultimii 150 de
ani în anul 1998“, se aduce la cunoştinţa publicului că:
„Debitul Dunării la intrarea în ţară a atins valoarea de 10200 m cubi/secundă. De la Serviciul de Hidrologie din cadrul Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, s-a comunicat că acest debit este cel mai
mare din câte s-au înregistrat în luna noiembrie, în ultimii 150 de ani. Şi în continuare redă situaţia pe sectorul
românesc; în faza de apărare se aflau următoarele incinte indiguite; OLT (POTELU
Corabia); TELEORMAN (Bujoru- Zimnicea, Zimnicea – Seaca; BRĂILA ( Titcov, sectoarele Calmăţui-Gropeni-chiscani, Brăila-Dunărea Siret, Noianu-Chiscani); TULCEA (Măcin-Smârdan dig Măcin – 23 August);
GALAŢI; (Brateşul de Jos,Călmătui-Gropeni-Chiscani-Filipoiu, Maicanu, Bălaia, Lunguleţu şi Gemenele din
Insula Mare a Brăilei).