OLTENITA DE ALTADATA-DONE SERBANESCU-Momente din istoria OLTENITEI ! !

SCURT ISTORIC AL MUNICIPIULUI OLTENIŢA
Municipiul Olteniţa este situat într-o zonă pitorească de luncă, la
2,5 km de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea. Pe aici trece
meridianul 26° 39′ longitudine estică, care se intersectează cu paralela
44° 8′ latitudine nordică.
În luna aprilie 2003, s-au împlinit 150 de ani de la fondarea
oraşului şi 488 de ani de la prima atestare documentară a localităţii.
Prin poziţia sa geografică este cel mai apropiat oraş dunărean de
Bucureşti, capitala ţării, la numai 65 km. Vizavi, pe malul bulgăresc al
Dunării se află vechea cetate romană Transmarisca, actualul oraş
Tutrakan. Suprafaţa oraşului Olteniţa s-a extins de la 5,5 ha în anul
înfiinţării, la 528 ha în prezent şi are o populaţie de 27.217 locuitori.
Ţinând seama de aşezarea sa geografică, Olteniţa este încadrată în
izoterma anuală de 11° C, cu climă temperat continentală, cu regim
eolian diferit de la anotimp la anotimp, cu precipitaţii normale, proprii
sudului ţării noastre, iar flora şi fauna sunt specifice zonei de luncă.
Vestigiile arheologice descoperite în zonă, dovedesc că cele mai
vechi urme de locuire pe aceste meleaguri, datează din mileniul al VIlea a. Chr. Urme de locuire din timpul evoluţiei civilizaţiei Boian au
fost descoperite la Coada Lupului, Valea Mare şi la baza depunerilor
arheologice de pe Măgura Gumelniţa. Cea mai îndelungată locuire a
comunităţilor omeneşti din epoca neolitică a fost pe Măgura
Gumelniţa, unde stratul de depuneri arheologice atinge o grosime de
trei metri. Între anii 4650 – 3950 a. Chr., aici a locuit o comunitate
omenească ce a dezvoltat o civilizaţie înfloritoare, cunoscută sub
numele de Gumelniţa. Arealul civilizaţiei Gumelniţa se întindea de la
Munţii Carpaţi până la Marea Egee. Gumelniţa a fost cea mai
dezvoltată civilizaţie din Europa acelor vremuri. Săpăturile
arheologice efectuate aici au scos la lumină numeroase obiecte
confecţionate din piatră, ceramică, oase sau metal, printre care idoli de

aur şi un depozit de unelte de aramă. Unele din reprezentările plastice
descoperite aici, cum ar fi « Statueta cu vas pe cap », « Perechea de
îndrăgostiţi » sau « Oranta » sunt o dovadă a credinţei religioase a
oamenilor preistorici, dar şi reprezentări de artă, care ne arată
posibilităţile artistice ale oamenilor de atunci. Alte vestigii descoperite
la « Renie » (vizavi de Filatură), pe Valea Mare şi pe terasa din
imediata vecinătate a Măgurii Gumelniţa, atestă că acest teritoriu a
fost locuit în perioada de tranziţie de la neolitic la epoca metalelor, de
comunităţi omeneşti ale civilizaţiilor Cernavodă I, Cernavodă II, iar
mai târziu, în epoca metalelor, de oamenii civilizaţiilor Tei şi Basarabi.
Între « Puţul de Cărămidă » şi « Valea Mare » au fost descoperite
vestigii din epoca geto-dacică. Cunoscutul istoric Vasile Pârvan
considera că, toată porţiunea dintre vărsarea Argeşului şi localitatea
Spanţov a constituit o zonă caracteristică de pătrundere şi extindere a
influenţei greceşti. La Spanţov, au fost găsite câteva amfore greceşti
din Rhodos, care datează din secolele 111-11 a. Chr., ceea ce indică o
puternică influenţă elenistică.
Bazându-se pe mărturii scrise, câţiva istorici de la începutul
secolului al XX-iea au considerat că, la Olteniţa se află vestita cetate
romano-bizantină Constantiniana Daphne, construită de Constantin
cel Mare şi rezidită din temelii de împăratul Justinian.
Cercetările arheologice au infirmat însă această ipoteză, deoarece
nu au fost găsite vestigii romane, ci ale populaţiei dacice romanizate şi
ale goţilor în migraţie. Alte dovezi arheologice atestă locuirea zonei
până în perioada evului mediu timpuriu.
Documentele istorice medievale pomenesc printre aşezările
rurale de pe Valea Argeşului şi satul Olteniţa. Prima atestare
documentară a localităţii datează din 13 aprilie 1515, într-un
document emis de către Neagoe Basarab în Olteniţa, prin care
domnitorul Ţării Româneşti răsplăteşte cu moşii pe „Tatul vătaf din
satul Priscov şi „slugile mele credincioase” pentru „dreaptă şi
credincioasă slujbă”. Din document se deduce că Neagoe Basarab şi-a
răsplătit soldaţii de la curte, pentru biruinţa care au obţinut-o în lupta
de la Olteniţa, împotriva unui uzurpator al tronului sprijinit de oşti
turceşti.

Printr-un alt document, Radu de la Afumaţi întăreşte ca
proprietate, în anul 1526, vistiernicului Neagoe satul Olteniţa, moşia
şi satele din jur. Moşia boierului Neagoe se întindea de la Căscioarele
până la Iezerul Mostiştea şi avea două curţi boiereşti, una la
Căscioarele, iar alta la Negoieşti. Locuitorii din satul Olteniţa nu erau
oameni liberi, ci erau ţărani clăcaşi, fiind siliţi să presteze clacă, să dea
dijmă în produse şi alte obligaţii către stăpânul moşiei şi domnie.
Datorită poziţiei sale geografice, satul Olteniţa a fost martor la
numeroase războaie duse în evul mediu. Printre evenimentele militare
care pot fi amintite sunt incursiunile lui Mihai Viteazul din iama anilor
1594 – 1595, asupra cetăţilor turceşti din dreapta Dunării, printre care
şi Turtucaia. În secolele următoare au loc aici, ori în preajmă, ciocniri
şi lupte austro-turce ori ruso-turce în timpul războaielor din anii 1735-
1739, 1768-1774, 1806-1812şi 1828-1829.ÎnsecoleleXVIII-XIX
moşia şi satul Olteniţa au trecut pe rând în stăpânirea unor boieri, care
erau şi dregători domneşti. Aşa de pildă în anul 1742 proprietar al
moşiei Olteniţa era postelnicul Constantin Alexeanul, la 1825
stolnicul Radu Greceanu şi la 1841 prinţul Alexandru Dimitrie Ghica,
cel care a vândut o parte din moşia sa pentru a se înfiinţa oraşul. Fiind
situat la un vad lesnicios de trecere al Dunării, în locul unde fluviul îşi
îngustează albia din cauza podişului prebalcanic, satul Olteniţa a avut
o neîndoielnică importanţă comercială. Aici se făcea un intens comerţ
cu cereale, vite, produse alimentare, meşteşugăreşti, de uz casnic etc.,
mai ales după ce Constantin Brâncoveanu a hotărât să fie vamă şi la
Olteniţa, precizând locul şi atribuţiile vameşilor. Datorită prosperităţii
sale economice se impunea crearea unui oraş „slobod de orice dare
către proprietate”, ceea ce se va întâmpla în ziua de Sfântul Gheorghe,
dinanul 1853.
Încă din anul 1852 o delegaţie formată din pitarul Nicolae
Protopopescu, pitarul Dimitrie Trătinescu şi negustorul Panaiotes
Davidolu, împuternicită de locuitorii satului Olteniţa şi din satele
apropiate: Ulmeni, Chiselet, Mânăstirea, Chirnogi, Căscioarele,
Radovanu, solicită proprietarului moşiei Olteniţa să le vândă o parte
din moşie, pentru a fonda un oraş, care să fie liber şi unde să poată face
negoţ şi practica diverse meserii. Alexandru Ghica le vinde întâi 100

de pogoane şi dă în mod gratuit încă 500 de pogoane pentru islaz, la 23
aprilie 1853, iar în anul 1858 mai vinde 100 de pogoane pentru vatra
oraşului, şi islazul este mărit la 900 de pogoane. Actul de întemeiere al
oraşului ce a luat naştere la 1853, este scris pe o cruce de marmură
aşezată în tinda bisericii Sfântul Nicolae din centrul oraşului, la 28
aprilie 1872.
În secolul al XIX-iea Olteniţa era schelă (port) de grâne, a cărei
activitate creşte ca urmare a progresului economic al Ţării Româneşti,
după pacea de la Adrianopol din anul 1829, fiind totodată staţie de
poştă şi reşedinţa plăşii Olteniţa. Cu timpul oraşul a căpătat un caracter
comercial. Activitatea din portul Olteniţa fiind principala aducătoare
de venit la bugetul local. În prima jumătate a secolului al XX-lea
oraşul avea o slabă industrie reprezentată de o moară, iar altă
intreprindere era legată în special de navigaţie. În port era o societate
anonimă pe acţiuni, unde se reparau vase şi se construiau mici
ambarcaţiuni fluviale.
În ceea ce priveşte numele de Olteniţa părerile sunt împărţite. Unii
consideră că etimologia cuvântului este „OLT”, căruia i s-a adăugat
sufixul „elniţa” ( ca la vârtelniţă, cădelniţă) având deci forma iniţială
de Oltelniţa. Alţii îl consideră ca avînd la bază un cuvânt compus din
bulgărescul ot delnica („C” în limba bulgară citindu-se ţ, însea11U1ă ot
devlniţa) care se traduce în „piatră de hotar”. Această formă care ar
corespunde funcţiei sale de hotar, de punct de graniţă, a trecut din
Otdevlniţa în Oltelniţa şi apoi în Olteniţa. Legat de numele Olteniţei
locuitorii şi-au creat o legendă. Legenda spune că Ioniţă Popescu zis
Niţă Olteanu, avea han unde era locul de tragere a tuturor căruţaşilor,
ce lucrau la mâglele de sare, precum şi al locuitorilor satelor din
împrejurimi. Îndemnul cu care se arăta direcţia către han fiind „Hai la
Oltean-Niţă, hai la Oltealniţă, Olteniţa (Al. Mărculescu, 1932).   VA URMA !