OLTENITA DE ALTADATA-DOCTORUL NICOLAE BRATOV !

DOCTORUL NICOLAE BRATOV
Deşi n-a fost băştinaş, totuşi Olteniţa noastră l-a adoptat ca pe un fiu veritabil al ei,
datorită, în primul rând caracterului său. Din această cauză, am considerat că acest
om nu trebuie uitat – nu numai de către cei cărora le-a fost de folos – ci trebuie ţinut
minte de toţi olteniţenii.
Doctorul BRATOV ST. NICOLAE medic primar interne, s-a născut la 1 aprilie 1916 în comuna Goteşti judeţul
Lăpuşna din ţinutul Basarabia, în apropierea oraşului Chişinău. Nu se sfia să spună că a trăit şi printre găgăuţi.
Rămas de mic orfan – fără ambii părinţi care au decedat de timpuriu, a crescut mai mult prin spitale, fără
a fi bolnav. Nu se sfia să povestească, când era bine dispus, viaţa lui. Poate că tocmai, datorită celor văzute şi
petrecute prin spital, avea să îmbrăţişeze şi să-şi consacre viaţa – fără rezerve – medicinei.
Graţie sprijinului şi înţelegerii unor oameni de bine din domeniul medicinei, după şcoala primară urmată
în comuna natală şi după absolvirea liceului de la Chişinău, avea să înceapă facultatea de medicină tot la
Chişinău şi datorită evenimentelor istorice destul de cunoscute din această provincie românească care a fost
Basarabia, studiile şi le-a terminat la Iaşi.
Datorită cunoştinţelor solide dobândite în facultate, pe care apoi a căutat să le extindă şi să le aprofundeze,
încă de tânăr, avea să devină un medic bun, să-şi creeze o reputaţie pe măsură şi concomitent să-şi acumuleze
o situaţie materială corespunzătoare în oraşul Brăila unde se stabilise. S-a căsătorit, şi-a format o familie. Dar,
aşa după cum o vor dovedi evoluţiile ulterioare, viaţa este viaţă şi fiecare om are destinul lui, din calea căruia
nu se poate da la o parte. Avea să se despartă de prima soţie, și sperând că lucrurile au intrat pe un făgaş bun
poate şi îşi va reface viaţa, cu soţia următoare.
Dar n-a fost să fie aşa, întrucât ultima lui soţie, încântată de putere şi de o situaţie materială mai bună, “sa încurcat” cu primul secretar de partid de la Brăila care a funcţionat acolo înainte de anul 1957 şi, pentru a se
debarasa de el fiindcă devenise incomod, pe tema aurului, i s-a intentat un proces şi drept urmare, doctorul
Bratov a făcut puşcărie doi ani de zile.
În puşcărie l-a cunoscut pe Năică Măcelaru din Olteniţa care fusese şi el privat de libertate de regimul comunist,
tot din cauza aurului. În decursul celor doi ani, unul şi-a povestit viaţa celuilalt şi astfel au devenit prieteni.
Nici nu bănuia la vremea respectivă, că, cu timpul, va veni la Olteniţa şi aici îşi va da obştescul sfârşit.
Aşa după cum este firesc, în viaţa fiecărui om, sub imperiul speranţei, se nasc planuri de viitor.
După ispăşirea pedepsei – în urma unui proces din care culpa lipsea – la ieşirea din puşcărie – fostei sale
soţii – care divorţase între timp – i-a lăsat casa şi toate lucrurile agonisite, doctorul Bratov, preferând să ia cu
el numai două geamantane cu lucrurile strict utile şi cele mai necesare, hotărându-se să plece la Oltniţa, despre
care doar auzise – prin Năică Măcelaru – fără a o cunoaşte.
La scurt timp şi-a găsit locuinţă, şi-a mobilat-o cu lucruri cu plata în rate şi, cu felul lui sociabil, a început
să-şi facă prieteni.
În acea perioadă, în vechea policlinică de pe strada mare (Argeşului) exista sistemul consultaţiilor la cabinete cu plată. O consultaţie costa 30 de lei, din care statul lua jumătate, iar cealaltă jumătate îi revenea medicului respectiv.
În scurt timp, doctorul Bratov avea să se facă cunoscut în Olteniţa şi în împrejurimi, atât prin comportament cât şi prin competenţă profesională, devenind preferatul multor persoane.
.
Aflându-se despre el că este un medic bun, au apelat la el şi salariaţii autorităţilor şi instituţiilor politice
locale, devenind astfel tot mai cunoscut, mai cu seamă că cei de la partid, nu prea aveau de obicei să plătească
cumva vizitele medicale.
Prin felul de a fi s-a împrietenit cu foarte multă lume, din toate categoriile sociale, însă prioritate aveau
femeile.
Doctorul Bratov, lăsând la o parte profesia lui de medic, în care a demonstrat concret că se pricepe, era un om
de o cultură vastă. Cunoştea limba turcă, vorbea fluent franceza, vorbea ruseşte, bulgăreşte şi bineînţeles româneşte.
Pot să afirm cu certitudine că, exceptând pe doctorul Mitică Păcuraru, nimeni în Olteniţa nu mai cunoaşte
5 limbi. Aceasta îi oferea posibilitatea să-şi extindă aria prieteniilor.
Deşi când a venit în Olteniţa era destul de tânăr – şi cu toate că-i plăceau femeile şi viaţa – afirmaţiile pe
care le fac aici fiind cunoscute de mai multă lume, totuşi, nu s-a mai căsătorit. Era de părere că, mai de preferat
era o aventură, ceea ce nu se sfia să spună.
Dacă în această privinţă cineva îi punea vreo întrebare, printre aceştia din păcate m-am numărat şi eu, nu
se sfia să răspundă printr-un proverb : “Când te frigi odată cu ciorba, apoi sufli şi-n iaurt”, şi avea motivele lui
să creadă că aşa este.
A locuit singur la bloc, într-un apartament situat pe strada mare (Argeşului) la numărul 82, vizavi de
muzeul de arheologie.
A ieşit la pensie în anul 1979 la vârsta de 63 de ani. Pe atunci, odată ce ai împlinit vârsta maximă de pensionare, automat te scotea la pensie.
Dar şi după ieşirea la pensie era căutat de pacienţi şi da consultaţii, la el acasă, sau se deplasa la domiciliul celor interesaţi.
Era tare simpatic şi devenise proverbial în sensul că, de multe ori, când cineva întreba o fmeie tânără
care a fost la el la consultaţii – fără să-i dea un răspuns precis cu privire la diagnostic, râzând se limita doar ai spune laconic : “vrea să fie mireasă”. Cine avea cap, putea să înţeleagă.
Nu bănuia că în Olteniţa – oraşul pe care nu-l văzuse niciodată în viaţa lui, avea să fie locul unde îşi va
da obştescul sfârşit.
A decedat la spitalul din Olteniţa în ziua de 11 ianuarie 1988 la vârsta de 72 de ani. Era în plină iarnă şi
de aceea foarte puţină lume a auzit de moartea lui.
Decesul a fost declarat de Petre Lulea, vecin de apartament, iar din certificatul nr.3/11 ianuarie 1988,
rezultă că moartea a survenit în urma unui infarct miocardic posteo-inferior.
Despre moartea lui a fost înştiinţată fiica lui din Brăila. Aceasta a venit la Olteniţa cu o maşină şi a luat
sicriul cu corpul neînsufleţit al tatălui său.
Câţiva olteniţeni, printre care eu îl ţin minte pe Anghel Albulescu, l-au însoţit pe doctorul Bratov până la
ieşirea din Olteniţa la bariera CFR, pe şoseaua spre Călăraşi.
Astfel doctorul Bratov se despărţea şi părăsea oraşul Olteniţa pentru totdeauna, unde trăise 30 de ani, şi unde
îşi făcuse o sumedenie de prieteni, printre aceştia numărându-se şi Alexandru Lichiardopol – de fel din Brăila.
De la Mitică Vetrineanu, un pensionar care a locuit pe strada Ion Heliade Rădulescu nr.157 B în Olteniţa,
născut la Turtucaia la 24 oct.1911, buletin de identitate seria G.T. nr. 045002 emis de Poliţia Olteniţa la 11
sept.1995, ştiu că doctorul Bratov a fost înmormântat în cimitirul mare din Brăila, lână sora lui Mitică
Vetrineanu, soţia lui Ion Roşu care a lucrat la Şantierul Naval Olteniţa.
Tot de la Mitică Vetrineanu ştiu că băiatul lui Peţa al lui Mitea Sigmeanu, directorul Muzeului de unelte
de pescărie de la Turtucaia, care a fost la Olteniţa în 1978-1979 şi care a stat la Niculae Slujitoru, tatăl lui
Aurel Slujitoru frizerul de la pensionari, l-a cunoscut pe doctorul Bratov şi a fost de faţă când au vorbit numai
bulgăreşte, deşi ambii ştiau destul de bine să vorbească româneşte.
Mitică Vetrineanu, care multe decenii a fost pescar – apare în lucrarea de faţă separat – mi-a spus că a
donat unelte pescăreşti, Muzeului din Turtucai, regretând că nu avem şi noi un asemenea muzeu în Olteniţa,
mai cu seamă că, toţi cei veniţi de la Turtucaia, odată cu “cedarea” Cadrilaterului în 1940, erau de meserie
pescari din tată în fiu.

Error