OLTENITA DE ALTADATA—-Comunitatea evreiasca din Oltenita de prof. Theodor Stefan-un nou capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de AMU PAUL !

CARTE-PAUL AMUCU PRIVIRE LA A OPTA LUCRARE DE MONONGRAFIE
Sunt mulțumit și în același timp satisfăcut sufletește, că în ultimii ani s-a intensificat numărul lucrărilor
cu caracter monografic cu privire la urbea noastră Oltenița, chiar dacă autorii acestora nu sunt autohtoni, fapt
care – până la urmă – nu are importanță, motiv pentru care le adresez și-i rog să primească respectuoasele
noastre mulțumiri. Această lucrare apărută până în momentul de față – aceasta însemnând anul 2012 – aparține
profesorului oltenițean – de istorie – Teodor Ștefan și se intitulează „COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN
OLTENIȚA” (1860 – 1965). Editura Tridona Oltenița.
Lucrarea este prefațată de prof. dr. Done Șerbănescu, directorul Muzeului de Arheologie Cultura Civilizației
Gumelnița. Așa după cum o indică titlul, lucrarea se referă în exclusivitate la comunitatea evreiască din
Oltenița.
Națiunea evreiască de pe meleagurile orașului nostru, a avut o durată de un secol, care sub raport istoric
este relativ scurtă, însă având în vedere că însăși existența orașului nostru este de un secol și jumătate, atunci
se apreciază ca suficientă supraviețuireaacestei comunități, având timp să se lase anumite urme în domeniul
economic, cu precădere în cel al comerțului.
O parte din evreii menționați în lucrarea profesorului Teodor Ștefan – dată fiind vârsta mea de opt decenii
– i-am cunoscut ca oameni și profesii: medici, ceasornicari, farmaciști, negustori, comercianți, manufacturiști,
cerealiști etc.
Principalul motiv pentru care comunitatea evreiască din Oltenița a fost însemnată și s-a menținut chiar
mai bine de un secol, constă în faptul că – spre deosebire de celelalte naționalități – nu a putut fi asimilată de
cea preponderentă – română.
Neasimilarea evreilor din Oltenița de către localnicii autohtoni de naționalitate și protecție română a fost
60
determinată de caracterul lor pe care și l-au respectat cu strictețe sub raportul filiațiunii, în sensul că, evreii sau
avut bine cu oltenițenii români fără a se înrudi între și cu ei. Cazurile în care evreii s-au căsătorit cu femei
românce au fost farte rare, iar copiii rezultați din astfel de căsătorii au urmat comportările și ritualurile paterne,
evreiești, cu precădere cele de ordin religios.
Un alt motiv pentru care evreii nu au fost asimilați de români, a fost și acela că ei – spre deosebire de toate
celelalte naționalități – au avut biserica și preotul lor și nu s-au amestecat cu românii, păstrându-și cu sfințenie
religia și credința.
Cartea profesorului Teodor Ștefan este cu atât mai importantă cu cât, despre această comunitate – mai amănunțit
– nu a scris nimeni până acum. Profesorul Done Șerbănescu are cunoștință că despre istoria comunității
evreiești din Oltenița a scris doar profesorul doctor de istorie Paul Vătărescu, însă numai un singur articol de
o pagină, pe care l-a publicat într-un ziar din statul Israel. În urma apariției acestui articol, câțiva din intelectualii
din oraș se așteptau ca profesorul Paul Vătărescu să publice un studiu monografic despre comunitatea evreilor
din Oltenița, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceasta și pentru că arhiva referitoare la istoria orașului Oltenița, practic,
a fost împrăștiată în mai multe locuri, iar parte din aceasta chiar a fost distrusă de trupele inamice ce au ocupat
vremelnic orașul nostru.
Cartea este cronologică și coerentă, bine structurată pe mai multe perioade istorice: 1860-1918, 1919-
1940, 1940-1944, și 1944-1965.
După ce ne înfățișează felul în care evreii au venit la Oltenița, arată modul cum și-au construit, printre
primii, case în oraș, ne descrie cum s-au încadrat în viața socială și contribuția lor la dezvoltarea economică și
culturală a urbei noastre prin activități alese cu grijă propice perioadei în care se aflau, cuprinzând diverse
domenii: oameni de cultură – profesori, medici, funcționari – oameni de afaceri: comercianți, negustori, întreprinzători,
cerealiști, opsesori de pământ și meseriași, fără a lipsi ceasornicarii și de fapt toată gama breslașilor.
Deasemeni autorul prezintă cititorului grija manifestată de evrei copiilor lor cu privire la educația acestora
atât în familie, cât și în școală și în societate în general, atenția deosebită acordată religiei lor, manifestări culturale,
toate acestea având printre altele scopul unei coabitări corespunzătoare cu românii, dar în mod deosebit,
menținerea nealterată a etniei spre a nu putea fi asimilați de români. Capitole interesante ale cărții autorul le
consacră problemei sionismului, scoțând în evidență actele de solidaritate cu mișcarea sionistă a comunității
evreiești din Oltenița, legătura comunității evreiești de la Oltenița cu eșaloanele superioare ale comunității
evreiești naționale din România, ca și participarea celor din Oltenița la viața politică și evenimentele mai importante
ale localității noastre, în perioada interbelică.
Autorul cărții probează cu dovezi și documente, felel în care evreii din Oltenița s-au integrat în viața orașului
nostru dar și a țării în general, cu bune intenții pentru dezvoltare, pentru menținerea unor relații corespunzătoare
între evrei și români, pentru ajutoarele reciproce, cu precădere a celor din nația lor.
Pe plăcile de bronz de la baza momnumentului eroilor din primul război mondial situat în grădina publică,
se pot citi nume de evrei care au făcut armata și au căzut la datorie în primul război mondial. Deasemeni – așa
cum este cazul cu farmacistul Leon Azdril și alții – acestea au contribuit efectiv cu substanțiale sume bănești
la ridicarea acestui monument, implicându-se în mod hotărât într-o serie întreagă de alte acțiuni inițiate de autoritățile
locale ale vremii.
Într-un capitol, profesorul Teodor Ștefan, ne înfățișează modul în care evreii au fost marginalizați în perioada
regelui Carol al II-lea, și adaug eu aici, paradoxul că regele a trăit cu amanta Elena Lupescu evreică, cu
care a și plecat de altfel în anul 1940 când a fost nevoit să abdice.
Cea mai neagră perioadă a evreilor a fost în timpul dictaturii legionarilor, când efectiv au fost prigoniți și
uciși, și în timpul celui de-al doilea război mondial, după care regimul comunist din România – și pe evrei – ia
deposedat de principalele mijloace de producție și averi, iar celor din domeniul comerțului li s-au confiscat
magazinele și au ajuns în stare de faliment.
Referindu-se la cei din Oltenița, autorul ne descrie modul în care, puținii evrei care au mai rămas în Oltenița
după 1950, s-au descurcat foarte greu, iar ultimul a fost cetățeanul romanizat, prin nume, Alexandru Manciu
în realitate fiind fostul Goldstein Joseph.
În ce mă privește l-am cunoscut bine pe Alexandru Manciu alias Goldstein Joseph – poreclit și arhicunoscut
de oltenițeni la acea vreme ”Pălărierul”. Avea magazin de pălării pe strada mare, în casele lui Teodosiu (și
acesta poreclit Bondarici) vizavi de arhicunoscutul magazin ”Ferometal”. Era un om de statură mijlocie, era
blond, cu părul ondulat și mai mult semăna a neamț decât a evreu. Vorbea perfect românește. Soția lui Ion
Elena, era mult mai mică decât el. Alexandru Manciu, alias Goldstein Joseph era născut la 6 mai 1909 în
61
comuna Urziceni, județul Ialomița, iar soția lui cu care s-a căsătorit la 22 iunie 1947, era născută în Oltenița la
11 aprilie 1928, diferența de vârstă fiind de 19 ani. Cu alte cuvinte putea să-i fie fiică. Sau vârsta lui era dublă
față de a soției.
Profesorul Teodor Ștefan vorbește în cartea sa și despre cimitirul evreiesc din Oltenița, care se află în
partea de est a primului cimitir ortodox din oraș.
Despre acest cimitir vorbesc și eu în lucrarea mea de monografie. Cimitirul este într-o stare avansată de
degradare, în cadrul lui făcându-și casă doi spoitori. În lucrarea mea arăt că am intervenit în scris la ambasada
israeliană din București, pe timpul când ambasador era domnul Mazăre, însă fără rezultat. Solicitasem să-mi
trimită pe cineva ca să deslușesc înscrisurile în limba ebraică-idiș, de pe așa zisele cruci (în fapt niște pietre
masive funerare, un fel de dreptunghiuri alungite). Ar fi bine dacă această carte ar constitui un semnal de alarmă
întreautoritatea locală – primăria și federația comunităților evreiești din România prin care să se ia măsuri de
protejarea cimitirului evreiesc care poate fi declarat monument istoric.
Cartea profesorului Teodor Ștefan este deosebit de interesantă, este documentată și orice afirmație este
susținută de aparatul critic (bibliografie). Am participat la lansarea acestei cărți care a avut loc la 7 iunie 2012,
în sala mare a Muzeului de Arheologie Cultura – civilizația Gumelnița, aducându-i autorului bine meritatele
mulțumiri și felicitări.
CU PRIVIRE LA ETNIA ELENĂ: În momentul de față etnia care a deținut o pondere în istoria și viața
socială a urbei noastre, rămasă necercetată și neaprofundată o reprezintă comunitatea greacă de care nu s-a
ocupat nimeni până în prezent. Grecii la vremea lor, în decurs de aproape un secol, s-au făcut simțiți în viața
socială, culturală, dar mai ales comercială a orașului nostru, cu precădere în domeniul comerțului cu cereale
cumpărate de la țărani și vândute la export prin intermediul portului nostru.
Ei au avut și o școală care a funcționat în imobilul în care în zilele noastre funcționează azilul de bătrâni.
Urme certe de existența lor, se observă încă, deși a trecut un secol – în cimitirul din oraș, în partea dreaptă a
bisericii Sfânta Paraschieva. Însemne funerare, constând din cruci ornamentate din marmură, pe soclu de piatră,
înalte de 3-4 metri, unele cu fotografii încrustate și cu înscrisuri în limba greacă, locuri de veci împrejmuite cu
garduri din fier forjat, confirmă existența mormintelor unde își dorm somnul de veci, foști boieri și negustori
greci, ce se înscriu printre oamenii de seamă ai orașului nostru de altădată, din perioada lor de glorie economică
și înflorire socială.

Error