OLTENITA DE ALTADATA-CAFENEAUA ŞI HOTELUL LUI I. I. VORNICU !

LINK-RADIO OLTENITA-https://live.radiovocescampi.ro:8001/live.mp3Clădirea emblemă din centrul oraşului – vizavi de clubul Santierului Naval din zilele noastre, care există
– impunătoare nu numai la vremea când a fost construită, încă dinaintea primului război mondial, dar şi în
zilele noastre, adăpostea la parter o cafenea şi o berărie, iar la etaj, un hotel cu 15 camere mari şi o sală destul
de mare pentru un cinematograf.
Dealtfel despre acest cinematograf pomeneşte şi Alexandru I. Mărculescu în cartea sa intitulată „Olteniţa
– Studiu album monografic“ publicată în anul 1932. şi pentru că această carte de suflet pentru noi olteniţenii
autohtoni, are valoare de simbol patriarhal, pentru că se găseşte tot mai rar, fiind interesantă dealtfel pentru
toţi cetăţenii oraşului, redau textul de la pagina 97, continuat în pagina 98 şi amănuntul din subsolul acestei
pagini:
„În sala Teatrului se reprezintă piese jucate de artiştii teatrelor bucureştene când sunt în turneu, tot aici
este cinematograful, alt mijloc de distracţii al publicului oraşului.
Cinematograf în Olteniţa există dinainte de război (fac precizarea că monografia a fost scrisă în 1932 deci
este vorba de primul război mondial). A funcţionat în grădina societăţii „Paza Dunării”(şapte gâşte), în grădina
(sala) Vornicu şi în sfârşit în sala Paniu.”
Deşi am mai scris, fac totuşi precizarea că exact vizavi de hotelul lui Vornicu exista hotelul lui Paniu, pe
locul unde în zilele noastre se află Clubul Santierului Naval, care se numea „HOTEL DE ROMÂNIA”
Reluînd firul povestirii, arăt că alăturat imobilului impunător al lui Vornicu, era o frumoasă şi ambiantă
grădină de vară cu scenă, unde, în serile liniştite, pline de farmec, călduroase de vară, cam până prin anul

1932, puteau fi vizionate, în afara filmelor cu îndrăgiţi artişti şi actori ai cinematografului mut ca „Pat şi Patachon“, despre care am mai amintit, şi „Charles Chaplin“ sau „Greta Garbo“, şi spectacole ale diverselor trupe
de revistă din Bucureşti.
Proprietar era Ioniţă Vornicu, supranumit şi „Boieru“ şi nu întâmplător pentru că avea aliură de boier veritabil. De altfel pe nepotul său, colegul nostru de liceu, olteniţean autohton, care la 21 februarie 2007 a împlinit
venerabila vârstă de 80 de ani şi pe care am avut plăcerea să-l felicit la telefonul său din Bucureşti 021 /
6372476, urându-i sănătate, la mulţi ani şi să-i ajute Dumnezeu să schimbe şi prefixul anilor cu 9, deci mai pe
înţelesul tuturor să ajungă la 90 de ani, după bunicul său, noi toţi colegii de liceu l-am poreclit tot „boieru“
pentru că i se potriveşte de minune.
Rog a se citi cu foarte mare atenţie.
Ioniţă Vornicu avea multe proprietăţi în oraş pe care în anul 1929, când nepotul său nu avea decât doi ani,
cu actul de donaţie autentificat de Judecătoria Ocol Olteniţa sub nr.752 din 6 iunie 1929, lasă nepotului său
Nicolae Vornicu, întregul imobil cu toate prăvăliile anexe închiriate : de croitorie a lui Alexandru Cătălui,
magazinul armeanului Begheanu furnizor de cafea, dulciuri şi produse orientale, cofetăria „Lazăr“, atelierul
de încălţăminte „Cocoş“- mai târziu librăria lui Anghel Duţu venit de la Turtucaia în anul 1940, în urma cedării
Cadrilaterului, cu fiul acestuia Ionel Duţu, care a fost coleg de liceu şi de clasă cu Nicu Vornicu.
Şi ca să nu părăsesc acest segment narativ arăt în continuare:
BERĂRIA, din cadrul aceleiaşi clădiri – care apare şi în fotografiile de epocă – te întâmpina cu pereţii ornaţi de frumoase picturi murale având un farmec deosebit, imposibil de redat în cuvinte cât şi de a fi reeditat,
ţinând seama de ambianţa atmosferei sociale şi de structura caracterului clienţilor de altă dată, cât şi de serviciul
ireproşabil oferit acestora, într-o vreme în care nu se inventase încă, pentru că nu era nevoie, aşa zisa „ condică
de sugestii şi reclamaţii“ introdusă mai târziu în comerţul socialist de regimul comunist, tocmai ca efect al
nemulţumirii clienţilor, deoarece pe timpul particularilor nu era cazul, pentru că patronii nu aveau interes ca
în rândul clienţilor să existe nemulţumiri.
De cum intrai, pe peretele de deasupra uşii, era pictat un chelner cu şorţ alb în faţă, purtând o tavă mare
cu halbe de bere, având scris în partea de jos: „Bine aţi venit!“.
Pe un alt perete vedeai un chefliu cu o cană în mână, pe care scria: „Halba, oala şi-a mea gură, nu e o
dreaptă măsură“.
Dar cea mai frumoasă şi viu colorată era o frescă înfăţișându-l pe Bachus, întins şi sprijinit în cot pe un
butoi, înconjurat de bacante (femei destrăbălate).
CAFENEAUA CU BILIARD. Avea mese diverse cu placă de marmură, câteva hexagonale şi pătrate, cu
postav verde sau din stejar lustruit,cu canapele pe laturile pereţilor, tapiţate în piele şi scaune în jurul meselor,
era locul preferat de întâlnire la taclale şi discuţii ale celor mai reprezentativi negustori şi altor personalităţi
ale oraşului, unde sorbeau şvarţuri cu neîntrecutele marghilomane,fierte la nisip în ibrice de aramă.
Stau şi mă întreb şi singur, nu-mi pot da răspunsul pe care-l aştept: Doamne, unde au dispărut asemenea
obiecte de valori inestimabile şi cine ştie ce lichea de „comunist convins“ şi le-o fi însuşit în vâltoarea naţionalizării, comportamentul ca şi cuvântul de ordine era forţa şi abuzul, fără a da socoteală nimănui, despre nimic
şi fără a-ți permite măcar să pui o întrebare?…
Mă întreb despre aceste lucruri pentru că m-aş fi aşteptat ca acele obiecte de mare valoare, după aşa zisa
naţionalizare, ca proprietate a statului, să reapară exact unde le era locul. Dar nici vorbă de aşa ceva. Toţi cei
care au constituit autorităţile,după venirea la putere a regimului comunist, au fost oameni fără căpătâi veniţi
de aiurea, care nu aveau nimic în comun cu Olteniţa, decât numai – rapid şi consistent – să se pricopsească.
Aşa se face că majoritatea acestora, au dobândit în câteva zile, cu ocazia abuzurilor comise, averi pe care alţii
le-au realizat în decursul mai multor generaţii.
În ţăcăniturile specifice jocurilor de table şi ghiulbahar sau bilelor de biliard şi printre rotocoalele de fum
ale ţigărilor de cea mai bună calitate, se auzea vocea chelnerului plin de vervă, bucuros că are clienţi din abundenţă, care lansa comenzile după preferinţele acestora: „fă-mi o cafea subţire dulce, turnată de sus“, probabil
că o solicita aşa pentru că băuse mai multe, sau, „fă-mi o cafea dulce, groasă“ etc.
Printre clienţii obişnuiţi ai cafenelei – în special duminicile şi sărbătorile religioase (care bineînţeles că
aveau altă valoare decât cele aşa zise legale) când sala devenea neâncăpătoare – se numărau : Ionel şi Mitică
Deculescu, Alexandru Creţu, Nae Mandache (iniţialele sale N.M. 1908 se află la mijlocul balconului din fier
aflat pe clădirea cu un etaj, de pe colţul format de intersecţia străzii N. Bălcescu cu strada mare – Argeş din
zilele noastre, fiind tatăl doctorului Florian Mandache de mai târziu cu cele mai înalte titluri academice din

oraş, care apare într-un capitol separat), Alexandru Neagu, Petrică Şerbănescu zis „vrenicu“, Alexandru Alimăneşteanu, căpitan Nicolae Puican, Silică Turcu, Aristide Penu, cât şi principalii cerealişti: Ţică Fundeneanu,
Mihalache Bellu, Dinu Chiseaua, Costică Grigoropol, care locuia vizavi de casa noastră, Costică Postolea
poreclit „boulică“, locuia tot pe strada noastră, acum locuieşte aici Radu Zegrea, (fiul profesorului Constantin
Zegrea), Marin Ene, Vasile Călin şi mulţi alţii pe care, îmi pare rău că i-am uitat, chiar dacă nu mai sunt în
viaţă, fiindcă de atunci au trecut peste noi peste şase decenii, dar şi „ciuma roşie – comunismul“ care a bulversat
pentru totdeauna o atmosferă plăcută şi liniştită de provincie, care se instaurase în timp, acceptată de toată
lumea, cu care ne obişnuisem pentru că aşa o pomenisem, iar obişnuinţa, după cum se cunoaşte, este a doua
natură.
Dintre mai tinerii, dar marii amatori ai nesfârşitelor partide de table, erau Marin Bădilă şi Vasile Chioseaua,
tinerii, bineînţeles pentru vremurile de atunci, acum fiind şi ei de mult în „lumea drepţilor“ ca de altfel toţi cei
menţionaţi mai sus, pentru că moartea este singura care, nu s-a întâmplat niciodată să uite pe cineva pe aici.
În preajma sărbătorilor sfârşitului de an, până după Sf Ion,era perioada de vârf a jocurilor de cărţi care se
desfăşurau la etaj, în fosta sală de cinematograf – iată cât de repede trecutul apropiat intra în istorie – special
amenajată cu o impunătoare masă lungă cu postav verde gros, pentru bacara al cărui crupier (pentru cei mai
puţin avizaţi persoană care, la o casă de jocuri de noroc, distribuie sau adună jetoanele sau banii pierduţi şi,respectiv plăteşte câştigurile jucătorilor) – de regulă era Nea Florică Ştefănescu zis Bavarezu şi unde amatorii
jocurilor de noroc,veneau să-şi încerce norocul, şansa, bafta, ştiinţa, după cum era impresia şi crezul fiecăruia.
Nea Florică pe care l-am cunoscut foarte bine, am şi chefuit cu el, era un om respectuos şi foarte cumsecade. Soarta a făcut ca el, pe toţi cei de mai sus şi pe foarte mulţi alţii să-i conducă pe ultimul drum, pentru
că a trăit destul de mult, Dumnezeu i-a dat zile şi a murit la 20 ianuarie 1992 la vârsta de 96 de ani. A fost
socrul colegului nostru de liceu şi de clasă cu Nicu Vornicu, Ionel Țală, cu care am fost coleg la bancă mai
mulţi ani, un om cu un caracter deosebit, corect, cinstit şi drept, un foarte bun profesionist, mai ales în ultima
parte a vieţii lucrând cu el împreună ca inspectori de bancă de unde a şi ieşit la pensie, care a decedat în ziua
de 22 februarie 2002 la orele 8:15. Ionel Țală a fost condus pe ultimul drum de toţi colegii săi de liceu şi de
clasă şi de foarte multă lume din oraş pentru că a fost un om cunoscut.
A trăit şi el,ca şi familia lui, foarte multe nemulţumiri din partea regimului comunist. Cred că este suficient
să arăt că în anul 1948, cu legitimaţia de student în anul I la Facultatea de Istorie şi Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care i-a arătat-o prima dată tatălui său nea Costică Țală, a fost nevoit să părăsească
începutul mult visatei sale cariere, ca urmare a primirii unei adrese din partea exponenţilor autorităţilor regimului comunist de la Olteniţa pe considerentul că tatăl său are pământ. Nea Costică Țală a avut şi el necazuri ca
alţii şi pe seama nepredării integrale a cotelor aberante, mai mult decât imposibile.
Revenind la regretatul nostru coleg Ionel Țală, familia sa i-a făcut o înmormântare frumoasă. La terminarea slujbei, în biserică, despre el, a vorbit foarte frumos preotul Chiriţă, apoi la fel de frumos colegul de
liceu, de clasă şi de bancă Ion Dobrică fost inspector general în Ministerul Învăţământului şi ultimul eu.
Moartea lui m-a afectat foarte mult, motiv pentru care i-am compus un poem de adio, intitulat „La despărţire“ pe care, deabia am reuşit să-l recit în biserică fiind foarte puternic emoţionat, pe care-l prezint integral
la momentul potrivit.
Revenind la povestirea mea, arăt că la Vornicu, era o veritabilă atmosferă de cazinou în adevăratul înţeles
al cuvântului, iar prin rotaţia celor care împărţeau cărţile la masă, jocurile se prelungeau de multe ori după
miezul nopţii.
În unele zile de sâmbătă, sala de cafenea devenea gazda unor serate dansante,organizate de tineri ai clasei
olteniţene de mijloc, care pentru mulţi constituia un prilej bun ca prin invitaţiile lor la dans, să-şi dezvăluie
simpatiile nemărturisite, direct faţă de persoanele îndrăgite.
Un alt mod prin care tinerii îşi făceau cunoscute afecţiunea şi frumoasele sentimente, erau ilustratele – de
mărimea unei cărţi poştale – adresate fetelor, care se distribuiau în timpul seratei de către un aşa zis poştaş improvizat dintre organizatorii petrecerii. Pe verso ilustratelor, expeditorii scriau fel de fel de dedicaţii, intenţii,
impresii, declaraţii de dragoste, chiar păreri,etc. La diverse intervale de timp, în cadrul seratei strigau trei
poşte, iar fata care primea cele mai multe ilustrate era declarată cu voce tare în salon, când muzica se
oprea,REGINA BALULUI sau SERATEI.,după caz şi trebuia să-şi invite alesul la dans. Până la terminarea
număratului ilustratelor şi strigarea poştei, fiecare fată, plină de emoţie, cu sufletul la gură, aştepta probabil ca
ea să devină REGINA.

Alte ori duminicile, de seara până în zorii zilei de luni, localul, tocmit cu două,trei săptămâni înainte,
pentru că erau cerinţe multe, era destinat pentru nunţi.
Şi pentru că localul lui Vornicu era cel mai select, nu oricine îşi permitea să facă nuntă aici, pentru că şi
nuntaşii erau pe măsură.
După oficierea slujbei religioase de cununie la biserica „Sf Nicolae“ din oraş, pentru că la biserica din
Olteniţa-Rurală tot „Sf Nicolae“ îi spune, se cununau cei care locuiau până la Ganovici, cealaltă biserică era
la cimitir – unde bineînţeles că nu se făceau cununii,- iar Biserica „Eroilor“ a fost ridicată mai târziu, nuntaşii,
într-o lungă coloană de trăsuri, în prima trăsură, cea mai curată, cea mai strălucitoare, cu cei mai frumoşi şi îngrijiţi cai, şi cu cele mai frumoase hamuri lucitoare, împodobite cu tot felul de capse, catarame, şi nituri strălucitoare din alamă,erau mirii şi eventual o domnişoară de onoare, câteodată un băieţel şi o fetiţă care ţineau
trena miresii, apoi a doua trăsură cu naşii, socrii mari, socrii mici, făceau câteva ture de plimbare prin centrul
oraşului, pe strada mare şi înconjurau grădina publică, după care mergeau la fotograf.Acum grădina publică
nu mai poate fi înconjurată pentru că și aceasta a fost mutilată de comuniști.
După ce se fotografiau, mirii singuri, cu naşii, cu părinţii, cu rudele, fiecare după posibilităţi, descindeau
la salon întâmpinaţi de orchestra lăutarilor cu veşnicul şi nelipsitul tradiţional „marş al miresii“. Niciodată nu
mi-am pus întrebarea de ce nu şi marşul mirelui.
În stradă, în faţa intrării în salon, lumea curioasă, venită să vadă mirii şi nuntaşii în general, făceau un fel
de culoar viu.
Nuntaşii se deosebeau de ceilalţi pentru că la reverul hainei, sau rochiei, în partea stângă purtau cocoarde.
La intrare, de fiecare dată, nu pierdeau ocazia şi erau nelipsiţi, un Barbu Coşaru, sau arhicunoscutul Voicu
piticu lustragiu care, ţinând în mână o găleată cu apă, adresau mai întâi mirilor, urări de fericire, de bine, la
mulţi ani şi „casă de piatră”, iar la ceilalţi nuntaşi le spuneau să le trăiască mirii, aceleaşi urări de bine şi petrecere frumoasă.
În schimbul acestor urări primeau un bacşiş consistent, aruncându-le fiecare în găleată cu apă, diverse
monede de bani. Este drept că în acele vremuri banii aveau mai multă valoare, erau numai din metal şi chiar
din argint, neexistând bacnote.
În acele vremuri pe strada mare la Olteniţa – ca şi Bucureşti – existau aşa numiţi lustragii care – de regulă
la bărbaţi – le curăţa încălţămintea, după care îi dădea lustru. Lustragiul sta pe un scăunel, iar în faţă avea un
fel de cutie paralelipipedică, în interiorul căreia ţinea tot felul de perii, creme şi ceară pentru lustru, iar deasupra,
avea curmeziş un suport pe care clientul punea câte un picior. Venirea la putere a comuniştilor a înlăturat şi
lustragii.
Aşa era oraşul nostru drag de altă dată şi fiecare dintre noi este conştient despre adevărul incontestabil
că, odată cu clipele petrecute se duc pentru totdeauna şi amintirile frumoase. Cu date despre berăria şi cafeneaua
lui Vornicu revin şi la capitolul „Restaurante, cârciumi, grădini de vară“. S U R S A—Monografia orasului Oltenita de PAUL AMU !