OLTENITA DE ALTADATA-ANNIE MARIA ALICE BENTOIU

Doamna Annie Maria Alice Bentoiu s-a născut în Bucureşti la 1 mai 1927, fiind fiica doctorului Constantin
Deculescu din Oltenița şi a doamnei Violette Bujard de Cully, originară din Elveţia franceză, s-a stabilit în
România după căsătoria care s-a oficiat la Olteniţa la data de 7 noiembrie 1920, chiar de fratele său Dumitru
Deculescu, pe atunci primar al oraşului Olteniţa. ‘
Copilăria şi-a petrecut-o la Olteniţa la casa tatălui său. Liceul l-a absolvit în Bucureşti la Şcoala Centrală
de Fete, cum se numea pe atunci. A urmat facultatea de drept din Bucureşti în perioa da 1945-1948 şi, concomitent, cursul universitar de literatură şi istorie în anii 1946-1947 la Institutul Francez din Bucureşti.
În anul 1949 se căsătoreşte cu Pascal Bentoiu, celebrul compozitor de mai târziu, arhicunoscut nu numai
în ţară dar şi în străinătate.
Pe măsură ce regimul comunist din România adus de Armata Roşie şi impus de tancurile sovietice se înfiripa şi îşi consolida poziția şi influenţa în stat, atât pentru familia doctorului Deculescu cât şi pentru cea a
compozitorului Pascal Bentoiu începea calvarul supravegherii, începeau opresiunile, persecuţiile şi suferinţele
aplicate de securitate şi comunişti, insistent, metodic şi sistema tic, dar progresiv, sistem elaborat de Moscova,
care să conducă la exasperare, insuportabilitate, disperare şi în final la distrugerea morală şi fizică a persoanelor
indezirabile.
În aceste împrejurări Annie Bentoiu, îşi întrerupe studiile, fiind obligată în acest fel de regimul comunist
să-şi rateze cariera, pentru că în fapt chiar asta se urmărea.
Tatăl său, socrul său şi alte persoane înrudite, după ce au fost deposedate în mod abuziv, prin abuz de
putere (pleonasm intenţionat) de casă, pământ şi întreaga avere agonisită în decursul vieţii lor, au fost ridicaţi
de la domiciliile lor pe timp de noapte, mai abitir ca ultimii infractori de drept comun, arestaţi şi duşi în direcţii
necunoscute, de multe ori chiar şi fără cel mai elementar simulacru de proces.
Cu toate că poseda solide şi temeinice cunoştinţe, dobândite în instituţiile de învăţământ superior, anterior
poluării acestora cu non valori, incompetenţă, improvizaţii, amatori şi în final cu prostie, impuse de comunişti
acestora în perioada stalinistă 1950-1957, totuşi, cu mare greutate, reuşeşte să fie încadrată ca dactilografă la
fabrica “Zorile” Jilava. Apoi timpul i-a fost ocupat cu naşterea şi creşterea fiicei sale.
Concomitent cu aceste preocupări, mai precis în perioada aniilor 1957-1961, a scris un roman de viaţă
patriarhală, acţiune care se desfăşoară în vara anului 1941, în oraşul său de baștină, Olteniţa, care se intitulează
“Strada Mare”. În Olteniţa denumirea de strada mare este atribuită străzii principale. Aceasta a fost prima stradă
a oraşului nostru, iar denumirea de “Strada mare” a fost cea mai statornică, pentru că în timp, fiind cea mai
însemnată, a purtat numele suveranilor României. Deşi a fost scris, aşa cum am arătat mai sus în perioada
1957-1961, totuşi acesta va vedea lu mina tiparului abia în anul 1969 la “Editura pentru literatură , însă sub
pseudonimul Adriana Vlad. Probabil – dacă nu în mod cert – dacă s-ar fi cunoscut adevăratul autor, cartea nu
ar fi fost publi cată. Nu am avut posibilitatea să citesc cartea la apariţia ei, mai cu seamă că tatăl meu Petre
Amu a decedat la 26 februarie 1969 în vârstă de 78 de ani.
De abia în anul 2000, adică la 31 de ani de la apariţie, am reuşit să o citesc, fiindu-mi furnizată chiar de
autoarea reală, Annie Maria Alice Bentoiu.
De prin anul 1960, scriitoarea Annie Bentoiu, a efectuat retroversiuni – traduceri – literare din limba română
în franceză în reviste specializate (Revue Roumaine, Cahiers roumains d’Etudes litteraires), dar şi piese de
teatru, librete de opere, texte de lieduri etc. Versiuni induse în diverse antologii din ţară şi străinătate (Editura
du Seuil-Paris; editura Nagel Lausanne din Elveţia etc.), precum şi nouă volume independente.
De asemeni, în paralel, poezii şi texte diferite de lite ratură originală în franceză apărute în străinătate, fie
sub pseudonim (Annie Lucens) fie în nume propriu în reviste de poezie („Port-des-Signes”, Paris 1975-1980,
Revue des Belles-Lettres, Geneva,etc), apoi sub formă de volume independente la Editura de l’Aire –
Lausanne-Elveţia.)
După 1989,desfăşoară o activitate publicistică şi eseistică în reviste române.
Doamna Annie Bentoiu este membră a Uniunii Scriitori lor din anul 1967. A fost distinsă cu premiul Uniunii
Scriitorilor pentru traduceri în limbi străine în anii 1979,1983, deci chiar în timpul regimului comunist, deşi
nu avea o origine socială sănă toasă, cât şi în anul 1991.                                                                                      LANSAREA LA OLTENIȚA A UNOR CĂRȚI CARE AU AUTORI PE DOAMNA
ANNIE BENTOIU ȘI SOȚUL SĂU PASCAL BENTOIU
Prin grija juristului-scriitor Liviu Capșa și cu sprijinul înțelegător al autorității locale reprezentată prin domnii
Costinel Milescu primar, și Florin Cercel viceprimar , am avut prilejul și fericita ocazie să beneficiem de vizita distinsei familii Annie și Pascal Bentoiu prilejuită de lansarea unor cărți avându-i ca autori, în ziua de luni 23 aprilie
2007, în a 154-a aniversare a orașului nostru.
Grație amabilității, nu numai a doamnei Bentoiu care o caracterizează ca o componentă specifică a felului său
de a fi, volumul întâi din cartea ”TIMPUL CE NI S-A DAT” l-am primit – cu dedicație – încă din 12 februarie 2001,
iar volumul al doilea la 17 ianuarie 2007, adică imediat după publicare.
Ca și volumul întâi anterior, căruia academicianul Dinu C. Giurescu i-a făcut o prezentare la televizor, volumul
al doilea de 635 de pagini a fost prezentat pe postul național de televiziune TVR Cultural – joi 19 aprilie 2007 –
printr-o emisiune dialogată între autoare și Horia Roman Patapievici – directorul Institutului Cultural Român, emisiune care a avut alocat suficient fond de timp, și dat fiind faptul că a fost captivantă și interesantă, a fost reluată și
în ziua următoare între orele 13:30 și 14:30, emisiune pe care am avut fericita ocazie să o văd, grație unui telefon
primit în aceeași zi pe la orele 10 de la doamna Bentoiu pentru care, și pe această cale, o rog să primească respectuoasele mele mulțumiri.
În dimineața zilei de luni 23 aprilie 2007, zi importantă și bogată în evenimente reprezentând a 154-a aniversare
a orașului nostru, de dimineață, pe la orele 8, am fost la biserica din lemn cu hramul ”Sfântul Gheorghe” din fața
spitalului, inaugurată și sfințită chiar cu un an înainte de sfinția sa preot doctor Damaschin, episcopul Sloboziei și
Călărașiului. Așa cum am bănuit, întradevăr s-a oficiat o slujbă deosebită și frumoasă.
Slujba s-a prelungit cu o interesantă predică ținută de preotul protopop Necula Marian, iar cu câteva minute
înainte și-a făcut apariția și domnul Petre Marian Miluț, om de afaceri, președintele Partidului Național Țărănesc
Creștin Democrat, care a contribuit substanțial cu bani la ridicarea acestei biserici. Uitându-mă la ceas, mi-am dat
seama că-i târziu, îmi părea rău că nu pot să stau până la sfârșit, dar în același timp știam că trebuie să sosească de
la București cu mașina familia Bentoiu. M-am dus într-un suflet acasă, am luat un buchet foarte mare de liliac alb
– care tocmai era în floare – și am plecat repede la liceu.
M-am dus direct la cabinetul directorului și aici, întradevăr, erau sosiți de câteva minute doamna și domnul
Bentoiu, însoțiți de Liviu Capșa, profesorul Cristian Lichiardopol directorul liceului, profesoara Biteș directoara
adjunctă, profesoara Sia Captaru bibliotecara liceului și la puțin timp a venit profesorul Nicolae Mavrodin și George
Șerbulea. Mi-a părut bine că atât doamna, cât și domnul Bentoiu se aflau în formă, se simțeau bine, mai primiseră
buchete de flori, însă de buchetul meu mare de liliac alb s-a bucurat foarte mult și îi savura plăcutul miros. Familia
Bentoiu, situată în centrul atenției, a fost asaltată de toți cu tot felul de întrebări, iar doamna, cu zâmbetul pe buze
și cu răbdarea caracteristică, ne-a răspuns la toți. Apoi domnul Bentoiu, avea o sacoșă de cărți cu ”TIMPUL CE NI
S-A DAT” volumul al doilea, doamna le-a împărțit cu dărnicie și bunăvoință, gratis, acest cadou de mare valoare,
după ce fiecare se înghesuia să primească pe carte câte o dedicație din partea autoarei.
Apoi am coborât cu toții la subsol, la biblioteca unde deja ne aștepta multă lume formată din cadre didactice
și elevi de la clasele mai mari. În acest mediu ambiant avea să se desfășoare această manifestare literară aniversară.
Despre frumoasa, interesanta și voluminoasa lucrare- de 640 de pagini – a vorbit domnul avocat, scriitor și el
la rândul său, Liviu Capşa. Apoi eu 1-am completat și am evocat personalitatea scriitoarei doamnei Annie Bentoiu,
arătând că ne-o revendicăm ca fiind fiica acestui oraş și a domnului doctor Constantin Deculescu.
Totodată am făcut și o scurtă prezentare a cărţii “Zori și zodii – Poezii din închisoare”, scrisă de regretatul și
distinsul om de cultură și magistrat Aurelian Bentoiu, tatăl compozitorului Pascal Bentoiu.
Cartea a apărut postum sub îngrijirea copiilor săi, Pascal Bentoiu care a făcut o frumoasă introducere şi Marta
Bentoiu care a semnat o interesantă evocare a personalităţii tatălui său Aurelian Bentoiu.
Lansarea acesteia a avut loc în prezenţa elevilor din cla sele mari ale liceului, a cadrelor didactice și a protopopului preot Marian Necula al Protopopiei Oltenița, împreuna cu alţi pre oţi.
La terminarea prezentării, cu caracter de surpriza, i-am înmânat domnului Pascal Bentoiu în original articolul
apărut în ziarul “Gândul” de marți 17 aprilie 2007 pagina 3, intitulat:
POEZII ÎN MANUSCRIS APARȚINÂND UNUI FOST MINISTRU INTERBELIC AL JUSTIȚIEI
GĂSUT LA UN GARDIAN DE LA SIGHET – (semnat de Călina Berceanu) având următorul conținut:
”PROCURORUL MILITAR VIOREL SESERMAN care lucrează la dosarul crimelor comise în timpul comunismulul a găsit la un fost gardian de la Sighet 40 de pagini de manuscris cu poezii apar ţinând lui Aurelian Bentoiu,
unul dintre cei mai mari avocaţi pe care i-a avut România, parlamentar liberal și ministru al Justiţiei în perioada
1939-19440. Manuscrisele, nesemnate, i-au fost predate împreună cu câteva dintre efectele personale ale lui Iuliu
176
Maniu și când le-a citit, procurorul i s-a părut că a zărit undeva câteva versuri de o tulburătoare sensibilitate.
Și-a amintit că în “Jurnalul fericirii”Seserman a făcut investigaţii, a strâns mărturii, a apelat la lingvişti şi gra –
fologi şi a ajuns la concluzia că poeziile îi aparţin lui Aurelian Bentoiu. Poeziile sale au fost publicate acum câţiva
ani într-un volum, dar nu după manuscrise.
Nora fostului ministru, Annie Bentoiu, a explicat în 1998, în cadrul unei conferințe dedicate scriitorilor care
au trecut prin pușcăriile comuniste că socrul ei, eliberat de la Sighet în 1956 (avea să fie întemnițat din nou la Jilava,
unde a fost coleg cu Nicolae Steinhardt, autorul cărții ”Jurnalul fericirii” apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca
1991 și Văcătești), și-a descărcat memoria și i-a dictat fiului său, Pascal Bentoiu, poeziile.
Zilnic, în celulă, îşi recita în minte unele poeme. O singură dată, îşi amintea el cu recunoştinţă, i s-au dat hârtie
şi toc, îngăduindu-i acolo, în izolare, să aştearnă unele din ele în scris.
Foile le predau seara şi nu le mai revedea, dar imaginea lor vizuală l-a ajutat să fixeze dunele mișcătoare ale
memoriei” spu nea Annie Bentoiu, nora lui Aurelian Bentoiu.
Doamne, stai şi te cruceşti și nu-ţi vine să crezi cum a putut să existe atâta răutate din partea Partidului Comunist
Român, pentru că acesta a stat la baza tuturor relelor faţă de un om cum a fost Aurelian Bentoiu din care, practic,
nu mai rămăsese decât o umbră, în care mai pâlpaiau ultimele licăriri de viaţă, dar din care continua să funcţioneze
– cu toate ororile prin care a trecut – cu o minte lucidă şi un suflet mare.
Cine i-a autorizat pe comunişti şi în baza cărei legi fără de lege şi-au arogat abuzivul și teroristul drept de a
suprima viaţa unor oameni care n-au comis nicio crimă în comparaţie cu ce au făcut ei 45 de ani în această ţară.
Iar pentru aceste crime samavolnice nu răspunde nimeni, nu este nimeni vinovat ? Stranie situaţie creată de
legislativul ema nat de după revoluţie şi de structurile de conducere ale așa-zisului stat de drept.
Cum este posibil ca pe un om să-l pedepseşti cu închisoarea, să-l prive zi de libertate 15 ani, iar din aceștia, 8
ani să-l ţii arestaţ, fără cel mai formal simulacru de proces și fără ca familia să aibă cunoștință de el – cel puțin unde
se află – timp de 8 ani ?
Cum se explică tratamentul brutal, inuman, al Partidului Comunist Român, al unor oameni politici de frunte
ai țării compa rativ cu pasivitatea structurilor statului de drept emanate după revoluţia din decembrie 1989 ? Simplu:
că acei din zilele noastre au fost complici cu cei de atunci, altă explicație nu există, întrucât de o justificare nici nu
poate fi vorba.
Structurile statului de drept emanate după revoluție au întinat idealurile acesteia, faţă de care nu se impun decât
două vorbe: rușine și păcat.
Alăturat prezint articolul apărut în ziarul “Gândul” din 17 aprilie 2007. Tot ce s-a întâmplat a fost un veritabil
genocid, iar dovezile există cu prisosinţă la nivel naţional. Ce mai așteaptă Președinții României, ai Senatului și ai
Camerei Deputaților șitoți cei care compun Parlamentul României ? Pentru ce s-au înființat atâtea instituții de ani
de zile care cercetează crimele comise de regimul comunist și cum se explică această ignorantă tergiversare ? Nu
cumva ca să scape ultimul comunist la care, DE MULT, locul le era după gratii până la sfârșitul vieții ?
Pentru depistarea acestora nu trebuiesc făcute nu știu ce investigații. Ei se pot identifica, la nivel național, fără
a scăpa, în cel mult o lună, prin pensiile de ordinul zecilor de milioane pe care le primesc și care AR TREBUI
SUPRIMATE INTEGRAL.
Și pentru că veni vorba de pensie, autoritățile comuniste au emis Decretul nr. 3/1950 prin care se dispunea anularea integrală a pensiei pe timp nelimitat celor care foloseau munca salariată pentru cultivarea pământului și
pentru că în trecut a făcut parte din Mișcarea Legionară. Este vorba chiar despre cazul tatălui meu, Petre B. Amu,
prin care i se comunicau cele de mai sus de către Ministerul Prevederilor Sociale – Direcția Pensiilor, Comisia Centrală de Revizuire prin scrisoarea nr. 524/31 august 1954 Dosar 109378.
În ziarul Adevărul de sâmbătă 13 octombrie 2001 a apărut artico lul intitulat ”Ialomița, Salonul anual de carte,
ediţia a X-a 2001”PASCAL BENTOIU LANSEAZĂ VOLUMUL TATĂLUI SĂU, AURELIAN BENTOIU”, semnat de Mihai Vişoiu, care are următorul conţinut:
“În perioada 15 octombrie – 10 noiembrie a.c. (2001), Biblioteca judeţeană ”Ştefan Bănulescu” și Direcţia
pentru cultură,culte și patrimoniu cultural naţional Ialomiţa organizează “Salonul de carte, ediţia X-a 2001”. Întâlnirile cu scriitorii, criticii lite rari, editorii şi expoziţia de carte sunt găzuuite de Centrul UNESCO “Ionel Perlea”
din municipiul Slobozia.
Prima zi a Salonului – luni 15 octombrie ora 11:00 – va prilejui lansarea cărţii regretatului om politic și magistrat
de reputaţie internaţională Aurelian Bentoiu (1892-1962) “Zări şi zodii, poezii din închisoare”. Marele dispărut, în
vara anului 1961, în închisoarea Jilava, după 13 ani de detenţie, din care 8 ani fără judecată, este originar din comuna
Făcaeni, aşezare care l-a dat literaturii române şi pe inegalabilul prozator Ştefan Bănulescu, al cărui nume îl poartă
Biblioteca judeţeană Ialomiţa. La lansare va fi prezent compozitorul Pascal Bentoiu, fiul autorului volumului ”Zări
și zodii”———Venirea la Olteniţa a acestei distinse familii pentru noi reprezintă adevărata sărbătoare şi prilej de recuperare
a memo riei oraşului său natal şi a străbunilor săi provenind din filonul marii familii a DECULEȘTILOR, cândva
oameni de seamă legaţi organic de aceste meleaguri !