OLTENITA DE ALTADATA-1971- O delegatie germana a vizitat orasul !

In anul 1971 o delegaţie a localităţii Donnauechingen din zona Bretzgan, landul Bavaria din Germania,
de unde izvorăşte Dunărea, a vizitat oraşul nostru. Primar – prim secretar al comitetului orăşenesc de partid –
este vorba de P.C.R. – şi preşedinte al consiliului popular al oraşului Olteniţa , era Iosin Nicolae, care a ocupat
postul, considerat de primar, în perioada 1968-1980, deci aproape 12 ani, cel mai lung mandat de – aşa zis –
primar, din perioada regimului comunist. A fost un tip mai flexibil, mai echilibrat şi puţin mai diplomat decât
predescesorii şi urmaşii lui comunişti.
Iosin a însoţit delegaţia prin oraş, la consiliu şi la Şantierul Naval unde a făcut o croazieră cu un vaporaş
pe Dunăre. Prin Iosin, olteniţenii au aflat următoarele impresii, păreri şi constatări ale celor trei inşi care au
format delegaţia germană şi anume:
a) Le-a atras atenţia construcţia castelului de apă, imobilul „Moara Dunărea“ prin construcţia sa din zidărie
aparentă (cărămidă netencuită), şi clădirea policlinicii, prin stilul său arhitectonic. S-a oprit în faţa hotelului
lui Vornicu (care pe atunci era în administrarea Intreprinderii de gospodărire orăşenească – fostul I.G.O.), au
spus că e o clădire veche, provenită din alte timpuri, care ar trebui îngrijită, păstrată şi conservată spre a-i prelungi – pe cât posibil – existenţa.
Nu ştiu în ce măsură şi cât a fost de adevărat zvonul – care nu ar fi exclus – însă cei care au însoţit delegaţia
germană credeau că unul dintre nemţi, ca militar, a fost la Olteniţa cu ocazia războiului, prin anii 1941-1942,
pentru că înţelegea româneşte şi prea cunoştea oraşul şi – spre deosebire de ceilalţi – nu-şi putea ascunde bucuria
revederii unor locuri cunoscute spre care îşi întorcea mereu privirea.
Ajunşi la primărie şi fiind întrebaţi ce părere au despre clădire (a primăriei) au spus că aceasta are un stil
arhitectonic prea comun, care nu se detaşează cu nimic de celelalte, însă imobilul este exagerat de mare în
raport cu instituţia pe care o găzduieşte, şi bănuieşte că are mulţi salariaţi, întru-cât nu crede că sunt ţinute încăperi goale ale clădirii. Dar adevărul era că nemţii au făcut o remarcă bună. Actuala clădire a primăriei fusese
proiectată şi pusă în funcţiune înainte de 1968, când ţara era împărţită, din punct de vedere administrativ – te121
ritorial, în regiuni. O regiune era formată din mai multe raioane, iar un raion din mai multe comuni, ceva
similar cu plăşile de odinioară. Oraşul Olteniţa făcea parte din raionul Olteniţa al cărui reşedinţă era.
După cum se vede regimul comunist a ignorat împărţirea administrativ-teritorială de tradiţie a ţării, în cătune, sate, comuni, târguri, oraşe, municipii, plăşi şi judeţe şi a preluat sistemul sovietic de raioane şi regiuni.
La 1 februarie 1968, s-au desfiinţat regiunile, iar în locul lor s-au reînfiinţat judeţele. Esta de remarcat că
s-au desfiinţat raioanele, dar în locul lor nu s-a revenit la preturile (plăşile) de altădată, tot ca să nu se revină la trecut.
Prin urmare observaţia delegaţiei germane a fost corectă deşi nu cunoştea istoricul făcut de mine mai sus.
Aceasta denotă şi confirmă în modul cel mai convingător că regimul comunist din România, deşi făcea
paradă de planificare şi previziune, mai totdeauna, lipsa de perspectivă era problema cu care se confrunta în
permanenţă, şi de fiecare dată, fiecare schimbare impusă de o anumită situaţie, de a corecta o eroare care altfel
conducea la o fundătură, la o situaţie fără ieşire în cazul în care s-ar fi continuat în direcţia respectivă, îi da o
interpretare, considerată de exponenţii regimului comunist, ştiinţifică – cum că aceasta ar însemna – chipurile
– o nouă etapă, formă, sau fază superioară de dezvoltare şi progres a societăţii. Baliverne!….
Până la urmă s-a văzut că tot acest haos economic şi social generalizat, care în realitate era un sistem antagonic şi contradictoriu pentru că nu ţinea seama de realitate şi de nici o logică, a condus în mod inevitabil şi
imposibil de stăpânit, cu tot angrenajul de forţă şi teroare, la explozia de nemulţumiri din decembrie 1989,
care la noi a culminat cu revolta generală a poporului şi înlăturarea de la putere, a unui regim falimentar,
utopic, perimat, dictatorial şi totalitar – care-şi dorea o existenţă infinită, veşnică, menţinută artificial numai prin forţă.
Şi Hitler credea în dictonul său – „DEUTSCHLAND UBER ALLES“ – (Germania peste tot) şi,„ Imperiul
de 1000 de ani”, aşa după cum Stalin urmărea şi credea în generalizarea expansiunii sovietice şi a comunismului, în întreaga lume.
Şi pentru că a venit vorba despre aceşti doi satrapi cu care – din păcate ne-a fost dat să fim contemporani
– consider că şi Hitler şi Stalin, până la urmă, au fost – să zicem – doi oameni, dar nu îi pot aşeza pe aceeaşi
etajeră a omenirii, nici cu Motzart nici cu Shakspeare.
Dar, aşa cum am văzut, peste 20 milioane de persoane, după revoluţia din decembrie 1989, toată protipendada din anturajul lui Ceauşescu, din jurul său, care îl stimulase în intenţiile şi pornirile lui paranoice, spre
a-şi justifica „nevinovăţia“, a dat toată vina pe el şi pe consoarta lui, cel care le oferise toată gama posibilă de
privilegii, situându-i deasupra muritorilor de rând
* * *
Reluând firul povestirii, următorul traseu şi obiectiv al delegaţiei germane a fost vizitarea Şantierului
Naval Olteniţa, care a culminat cu efectuarea unei croaziere pe Dunăre.
Delegaţia germană însoţita de primul secretar Iosin, a fost condusă de Cristea V. Ion directorul şantierului
de atunci.Schimbând privirile întrebătoare între ei, unul din nemţi, prin translator, l-a întrebat pe Cristea: „Muncitorii sunt în grevă?“ la care, descumpănit, Cristea – acompaniat de Iosin – a spus că în România nu se face
grevă, că nu e nevoie de aşa ceva. Apoi tot Cristea, ca să fie mai convingător, a spus că muncitori nici nu au
motive de grevă, pentru că au de toate şi nu duc lipsă de nimic. Asta era altă gogoriţă!….
După o scurtă pauză, apăsătoare şi jenantă – Iosin l-a pus pe translător să-i întrebe pe nemţi, ce i-a făcut
să creadă că muncitorii sunt în grevă?… Unul dintre nemţi, a răspuns fără echivoc: Am văzut prea multă forfotă
şi prea mulţi oameni umblând prin şantier fără ca să facă nimic. La noi în Germania – a spus neamţul – într-o
uzină de o asemenea mărime ca şantierul dumneavoastră, prin curte, în timpul progaramului, foarte rar, dacă
vezi 5-6 oameni. Patronul pretinde muncă, calitate, utilizarea cores – punzătoare a fondului de timp acordat
muncii, eficienţă în ultima instanţă dar şi salarizare pe măsură. Apoi tot neamţul a spus că la dumneavoastră
este aşa pentru că întreprinderea nu e particulară, iar proprietar este statul.
Altă remarcă când au ieşit din birou, lângă pavilionul administrativ, nemţii au văzut „panourile de onoare
ale fruntaşilor în producţie“ şi fotografiile acestora. Nemţii au întrebat, ce reprezintă, iar gazdele le-au răspuns.
După explicaţiile primite, nemţii au spus că în Germania, cu acordul beneficiarului, se afişează la loc vizibil, fără fotografie, numai numele şi suma de bani încasată, pentru cei cu lefurile mai mari.
După un prânz copios, concluziile s-au încheiat nedecis. Nemţii s-au declarat foarte mulţumiţi de ospitalitate, însă nu încântaţi de ce au văzut. Era firesc să fie aşa. Una este economia privată unde se pune baza pe
eficienţă economică şi alta este cea socialistă, când în primul rând se face propagandă comunistă – neconvingătoare – când şantierul, plătea la grămadă – din munca celorlalţi – echipa de fotbal, de handbal, de ragby, brigada artistică, responsabili de sindicat pe secţii, de partid, de F.U.S., de femei, etc. deci o sumedenie de oameni
fără eficienţă.
122
Reîntorşi în oraş, la primărie, au abordat câteva subiecte cu caracter cultural. S-a interesat de publicaţii –
număr, profil, apariţii săptămânale, bilunare, lunare, etc., de instituţii de cultură cum ar fi teatre, operă, cinematografie, muzee etc.
Reprezentanţii noştri i-au spus – celui care a întrebat – că oraşul nostru este mic şi că nu prea avem aşa
ceva. Nemţii le-a spus că oraşul lor cu numai 5-6000 de suflete, au două ziare care apar zilnic, două periodice
săptămânale, unul cu caracter ştiinţific-cultural şi altul economic-comercial, că au două teatre, operă şi patru
cinematografe.
Trageţi dumneavoastră concluziile care se cuvin, prin comparaţie, în condiţiile în care Olteniţa avea o
populaţie mai mare de circa cinci ori, decât a oraşului din care venea delegaţia.
La noi nu putea fi altfel întrucât, în tot ce făcea regimul comunist se inspira de la vecina noastră de la
răsărit şi din „marea învăţătură marxist-leninistă“.
Şi ca să conchid în această privinţă, din Olteniţa a vizitat orăşelul Donnauchigen familia George Serbulea
– soţia acestuia, Domnica – fiind fiica cea mai mare a comerciantului de pe timpuri Stoenică Popescu, cum era
cunoscut de olteniţeni – care face dovada şi cu fotografia făcută chiar la locul de unde izvoreşte Dunărea. Fotografia apare la pagina 49 din cartea intitulată „Olteniţa – Monointimităţi“, scrisă de George Serbulea, 290 de
pagin, Editura Tridona – Olteniţa, 2003.
Ca titlu informativ arăt că soţia lui George Serbulea, are în Germania un frate, pe nume Ion Popescu,
plecat de mai mulţi ani din Olteniţa, în anul 2006 având vârsta de 77 de ani.