OLTENITA-capitol din volumul MAREA SPOVEDANIE a olteniteanului CRISTIAN SIMA -partea a doua !!

LINK RADIO OLTENITA——https://live.radiovocescampi.ro:8005/live.mp3——PARTEA A DOUA-Publicata cu acordul autorului!Comunismul a procopsit Olteniţa cu un șantier naval, o turnătorie, o filatură. Exista și un banc: „De ce sunt toţi olteniţenii securiști?“ „Pentru că au tatăl turnător și mama filatoare.“
În oraș, se mai aflau un combinat de porci, o fabrică de mezeluri și o fabrică de produse lactate, care au creat o relativă prosperitate alimentară pentru localnici pe vremea goanei după mâncare din anii ’80. Astăzi, în afară de filatura ajunsă în mâinile unor italieni, totul e deja fier vechi. Privatizările succesive către foștii șmecheri locali, de tipul Mircea Popa sau Cioaci, au fost toate sortite eșecului. După ce Văcăroiu i-a transformat pe foștii directori din perioada comunistă în proprietari, din cauza lipsei lor de capital și de pricepere în gestionarea tranziţiei, toată economia olteniţeană s-a dus pe apa Dunării. Relicvele fostei industrii alimentare și ale fostei industrii grele scufundă urbea într-o apăsătoare tristeţe. Lipsiţi de orice speranţă, localnicii evită, poate, depresia, pentru că au experienţa tristeţii de peste un secol.

Când au început să falsifice istoria antebelică, comuniștii ne-au dat și nouă, celor din Olteniţa, doi eroi ai luptei proletare antiburgheze: pe Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu) și pe Alexandru Sahia. Alexandru Iliescu a fost prins de un prieten al bunicului meu furând două bărci. După ce a ieșit din închisoare, a fugit în Rusia pe Dunăre, devenind, odată cu sosirea Armatei Roșii, erou comunist. Singura legătură care a persistat până azi între acest Iliescu și oraș este numele străzii „Alexandru Iliescu“. La alegerile din 1990, din celebra Duminică a Orbului, Ion Iliescu a fost votat la Olteniţa cu o majoritate de 99%, căci localnicii erau convinși pe atunci că orașul lor va deveni noul Scornicești al României. Bunicul, unul dintre puţinii opozanţi ai Președintelui „pentru liniștea noastră“ și membru cu state vechi în PNŢ, a organizat singura diversiune din campania electorală din 1990. A mituit o gașcă de ţigani cu toată rezerva lui de ţuică, iar aceștia au distrus sediul FSN din oraș. Feseniștii nu înţelegeau cine a putut face așa ceva într-un oraș în care și muștele votau cu Iliescu. Ultimul nu a venit prea des la Olteniţa după decembrie ’89, și asta i-a decepţionat profund pe olteniţeni. În 1996, la alegeri, unchiul meu Rodin Sima, membru PNŢCD, a câștigat cu o largă majori-tate alegerile pentru primărie.
Alexandru Sahia, al doilea erou, a dat numele liceului la care am învăţat. El s-a născut, de fapt, la 30 de kilometri de oraș, la Mănăstirea, și se pare că nu a pus niciodată piciorul în Olteniţa, dar, cum nu aveam nici un erou veritabil comunist, pentru că Dej îl exclusese pe viaţă pe Alexandru Iliescu din partid, l-am adoptat ca olteniţean pe Sahia. Blazarea și lipsa acută de trecut istoric s-au răsfrânt aspru asupra cotidianului. Până și echipa de fotbal S.N.O. (Șantierele Navale Olteniţa) a evoluat mereu în Divizia B, ocupând permanent locurile 12-14. Nu ajungea niciodată mai jos, dar nici mai sus…

Olteniţa pare să lipsească până și din literatură. Singura evo-care interesantă, din câte am citit eu cel puţin, am găsit-o în „Timpul ce ni s-a dat“, de Annie Bentoiu, carte autobiografică scrisă cu o enormă sensibilitate. Unicul edificiu „cu arhitectură“ din oraș era chiar casa părinţilor autoarei. Comuniștii au naţionalizat-o și-au transformat-o în muzeu de arheologie.
FAMILIA MEA

M-am născut pe 22 mai 1961, într-o familie de intelectuali modești. Tata era medic veterinar în comuna Chirnogi, lângă Olteniţa, iar mama era profesoară de chimie la Liceul Teoretic „Alexandru Sahia“ din oraș. De fapt, m-am născut la Budești, lângă București, în casa bunicilor paterni, dar, cum am stat acolo doar un an, nu am nici o amintire. Bunicul din Budești, Ion Sima, era mic chiabur. După ce comuniștii l-au reciclat vreo opt ani la Canal, a devenit factor poștal. I-au trebuit pe urmă doar doi ani ca să devină dirigintele poștei, în ciuda dosarului imposibil.

La Budești, înainte de război, exista o familie de oieri mace-doneni înstăriţi, familia Barbă. Odată cu sosirea rușilor în 1944, familia Barbă devine brusc un pion important al militantei comuniste, iar tânăra Margareta Barbă are o ascensiune fulminantă în ierarhia noii Puteri populare. În anii ’50, tatăl meu, student la Medicină veterinară în București, are cu Margareta Barbă o scurtă relaţie, graţie căreia îi putea furniza bunicului și altor deţinuţi de la Canal mult doritele pachete de supravieţuire. Totul se făcea contra celebrilor cocoșei de aur. Odată cu sfârșitul idilei, se termină și cu pachetele. Marga Barbă ajunge, cu timpul, soacra candidatului la președinţia României Mircea Geoană și, după cum spun gurile rele, eminenţa cenușie din umbră a lui Geoană. Ascensiunea ei în ierarhia Puterii comuniste și apoi postdecembriste continuase fără nici o opreliște.

La peste 50 de ani distanţă de trecătoarea lui relaţie cu Margareta Barbă, în decembrie 2009, tatăl meu, lovit de o leucemie galopantă (va muri la nici o lună după, în ianuarie), mă roagă să-i îndeplinesc o ultimă dorinţă: să voteze la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Șocat de ciudăţenia dorinţei, ţinând cont, mai ales, de situaţia în care se afla, am făcut toate demersurile legale pentru a-i aduce urna acasă. Îmi amintesc cât de greu a fost să obţin hârtiile necesare pentru a convinge Comisia electorală de la Liceul „Caragiale“ să se deplaseze cu o urnă la un muribund care locuia la 500 de metri distanţă. Tata fusese în continuu foarte critic cu ambii candidaţi și nu era implicat în politică. Astfel că, după ce a votat, l-am întrebat ce sens avusese acea stranie dorinţă a sa. Atunci mi-a povestit prima dată despre Marga Barbă și ce s-a întâmplat în anii ’50 și așa am înţeles de ce era atât de important pentru el să voteze contra lui Geoană. Tot atunci era o mare criză de sânge pentru transfuzii, sânge de care tata avea nevoie zilnic. I-am rezolvat problema printr-o intervenţie la Cozmin Gușă (pe atunci șeful campaniei electorale a lui Geoană), care a apelat la Ion Bazac, Ministrul PSD al Sănătăţii. Tatei nu i-am spus, văzusem cât de intense erau sentimentele lui de răzbunare faţă de Geoană și știam că n-ar fi acceptat sângele.

Am realizat în acel moment ce mare era prăpastia dintre ge-neraţia tatălui meu (care, deși a fost nevoită să se încovoaie deseori sub loviturile Puterii comuniste, a rămas, totuși, cât de cât, în picioare) și generaţia mea, o generaţie care s-a născut în compromis, a crescut în compromis și a făcut astăzi, din abili-tatea cu care jonglează cu compromisul, esenţa succesului în noua societate postdecembristă. Politica e într-adevăr arta com-promisului, însă o ţară nu poate fi compusă doar din politicieni, pentru că așa nu mai avem nici un viitor. Îmi vine în minte o veche glumă a lui Mircea Crișan: „Un român emigrează într-un mic oraș american. De dimineaţă, în prima zi, iese pe stradă și încearcă să intre în vorbă cu localnicii, dar descoperă cu stu-poare că nimeni nu vorbește engleza. Toţi cei pe care-i abor-dează îi răspund în chineză, arabă, spaniolă… Șocat, întreabă: „Dar unde sunt americanii?“ „Păi ei sunt la muncă, domnule!“ i se răspunde“. Dacă facem non-stop compromisuri și aranja-mente, dacă suntem cu toţii „politicieni“, cine va mai munci în România peste 20 de ani?

V A U R M A !

.