OLTENITA-BIRJARII ŞI TRĂSURILE DE PIAŢĂ ÎN CONTEXTUL SOCIAL AL PEISAJULUI CITADIN AL OLTENIŢEI DE ODINIOARĂ. PERIOADA DE DINAINTE ŞI DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL !
Dar pentru că au existat birjari care n-au avut pământ, ci numai cai şi trăsuri, şi pentru a-i termina şi pe aceştia deşi nu mai existau alte mijloace de transport, conducătorii comunişti ai oraşului, consiliului popular,
miliţia etc., au invocat mai întâi curţenia, iar apoi au introdus restricţii în circulaţia trăsurilor pe principalele
străzi.
Deci practic pe orice căi şi prin toate mijloacele trebuiau eliminaţi iar breasla de birjari să dispară.
Şi au dispărut din moment ce toţi au fost împotriva lor, adică a unor oameni care nu avea nici pământ iar în trecut
nu făcuse niciun fel de politică.
Aşa se face că olteniţenii au fost vitregiţi, în mod intenţionat, de exponenţii regimului comunist,
de posibilitatea de a transporta un doctor să consulte un bolnav la domiciliu, să ducă un bolnav în stare gravă la
spital – pe atunci nu existau salvări – sau pur şi simplu de a face o plimbare prin oraş sau până la port.
Şi nunţile se făceau tot cu trăsuri.
Birjarii staţionau de regulă cu trăsurile pe strada mare, în faţa tutungeriei lui Eremia Drumulescu, chiar
pe colţ în centru şi în faţa cafenelei şi hotelului lui Ion Paniu, pe locul unde se află azi clubul Şantierului naval
Olteniţa, iar cu 15 minute înainte de sosirea trenurilor de la Bucureşti, se duceau la gară să ia pasagerii.
Cu foarte mare greutate, numai câţiva birjari au putut rezista până la începutul anilor 1959-1960, când
statul, prin Întreprinderea de Gospodărie Comunală Orăşenască – I.G.O. – a scos pe piaţă primele două maşini,
taxiuri – lumea le zice getaxcuri, de culoare beji. Benzina era relativ ieftină, iar preţurile la început erau mai
mici decât cele practicate de birjari şi asta bineînţeles, intenţionat. În acest fel birjarii s-au exclus de la sine şi
n-au mai putut rezista.
În privinţa birjarilor, la 10 noiembrie 1957, când am făcut eu nunta, am avut patru trăsuri, birjari
fiind: Mitică Dorobanţu, Dobrică Bobe – tatăl Mariei Biobe care cânta în corul bisericii, Enică Păunică şi
Dobre Gaţea. Pe atunci nu existau mașini mici în Oltenița, cu excepția celor care aparțineau noilor autpri-
tăți comuniste: Comitetul Raional de Partid avea 4, Comitetul raional (administrativ) 2, Securitatea, Mi-
liția și Procuratura.
* *
*
Separat de cunoştinţele mele pentru că pe majoritatea birjarilor i-am cunoscut, a unor pensionari care se
mai întâlnesc în piaţă şi discută, sau pe băncile din faţa primăriei, date privind birjarii care au rezistat până
mai târziu mi-au fost furnizare de Tudor Gaţea în vârstă de 85 de ani, care locuieşte pe strada Mihai Bravu,
strada cimitirului – şi care 26 de ani a transportat cu dricul morţii din oraş, decedaţi de la domiciliul lor, la ci
–
mitir, care şi el la rândul său a fost birjar, de Ion Bodârlău, ieşit la pensie de la Şantierul Naval Olteniţa, născut
la 11 ianuarie 1925, domiciliat pe strada Traian nr. 60 şi de Stelian Ion Savu, cunoscut sub numele de Stelică
chelneru, şi acesta cunoştea birjarii, pentru că îi ducea acasă pe clienţii care se îmbătau la restaurantele şi câr
–
ciumile pe unde el a fost chelner.
Nu cunosc de unde vine expresia „înjuri ca birjarii“ pentru că după cunoştinţa mea şi a altora mai vârstnici,
în general birjarii aveau un comportament civilizat cu clienţii pe care îi transportau.
Trăsurile erau vopsite în lac negru închis strălucitor, cu roţile din faţă mai mici în diametru, iar cele din
spate mai mari. Din butucul central al roţii porneau spiţe din lemn, dreptunghiulare la bază, care se terminau
rotunzi într-un suport metalic pe o geantă tot metalică dar îngustă, care la partea exterioară avea un cauciuc
natural din anvelopă de autocamion, pentru ca să nu zdruncine. La extremităţi la majoritatea trăsurilor butucul
era din bronz, aşa cum era şi capătul oiştei de care se prindeau opritorile de ham.
Între osiile roţilor din spate şi din faţă şi corpul propriu-zis al trăsurii, existau arcuri la fiecare, care făcea
ca indiferent de calitatea străzii, pasagerii să nu fie zdruncinaţi.
Lateral pe ambele părţi ale trăsurii existau două aripi metalice protectoare. În faţă pe capră sta birjarul
care mâna caii. În dreptul caprii, de o parte şi de alta, existau un fel de cadelabre-felinare, care pe toate cele
patru părţi aveau sticlă, prin care pe timp de noapte, se vedea feştila aprinsă la felinar. În spatele birjarului, în
interior, era o banchetă de 2-3 locuri rabatabilă.
În spate era un fel de canapea tapiţată de trei locuri, iar la spatele acesteia exista un fel de coviltir deca-
potabil din piele groasă (pe atunci nu se inventase încă vinilinul) care pe timp de ploaie se derula dinspre
spatele trăsurii spre birjar pentru a-i proteja pe pasageri de intemperii.
În partea exterioară, pe spatele trăsurii sta scris cu alb: „Tx. şi un număr dat de poliţie (ceeace însemna
taxi nr…. în loc de număr de circulație).
În concluzie, o plimbare cu trăsura era o relaxare neegalată de nimic, era ceva firesc, normal, natural în
aer liber, un mijloc de recreere, un remediu reconfortabil împotriva asteniei nervoase, a stresului (fenomene
care pe atunci nu apăruseră încă), e drept că pe distanţe mici şi cu viteze reduse, transporta tot atâţia pasageri
cât şi un autoturism în zilele noastre, nu necesita consum de carburanţi, nu polua cu nimic atmosfera, mediu
114
sau liniştea, nu s-a înregistrat niciodată niciun fel de accident.
„Schimbătorul de viteze“ era biciul din fişcă şi cu un ciucurel care servea mai mult de decor pentru că nu
prea era cazul ca să fie folosit. Caii erau mâncaţi de grăunţe iar birjarul se înţelegea cu ei din vorbă.
Trăsurile făceau parte în mod organic din peisajul citadin şi din viaţa socială a oraşului, era ceva util, in-
dispensabil, fără de care olteniţenii nu-şi concepeau viaţa, iar oraşul fără aceste trăsuri, părea pustiu. Cele mai
plăcute plimbări erau pe strada mare, sub privirile trecătorilor, din centru spre gară, ocolind grădina publică
care pe atunci era în formă pătrată şi din centru până la port.
Şoseaua portului avea pe ambele părţi, pomi mari, groşi, bătrâni, cu multe ramificaţii ale căror crengi se
uneau, deasupra, pe axul şoselii, căreia îi da aspectul unui tunel viu de culoare verde închis, prin care cu greu
pătrundau razele soarelui.
Când trăsurile erau angajate la nunţi, în număr mai mare de 6-8, mirele cu trăsurile şi rudele lui se duceau
şi lua mireasa de acasă, apoi naşii, se făcea cununia civilă la primărie, apoi cununia religioasă la biserică, se
mergea la fotograf unde se făceau mai multe poziţii, în grup, separate etc., apoi se dădea un tur, două, împrejurul
grădinii publice, timp în care, fiecare lăutar, cu vioara, cu acordeonul sau cu ţambalul, etc., câte unul pe capră
alături de birjar, cântau toţi „marşul miresii“ după care coloana de trăsuri se îndrepta cu tot alaiul spre salon
unde avea loc nunta până a doua zi.
Şi în modul de desfăşurare al nunţilor, exponenţii regimului comunist aveau să intervină cu „inovaţii“
pentru a-şi face simţită prezenţa. Astfel că, „justificat“ de faptul că nuntaşii nu pot merge a doua zi la serviciu,
petrecerea trebuia terminată până la orele 23 şi numai în cazuri excepţionale până la miezul nopţii, faţă de
cum era obiceiul ca nunta să ţină până a doua zi.
În plus apărând Legea nr. 18 privind dobândirea bunurilor în mod ilicit, de unde până atunci, lăutarul
anunţa în gura mare darul de la fiecare nunta, acum banii se puneau în plic, iar la urmă socrii nu anunţau suma
adunată pentru ca lumea să aprecieze dacă cei care au făcut nunta şi-au scos sau nu cheltuielile.
* * *
Mulţi birjari, la sărbători, sau cu ocazia altor evenimente mai deosebite, împleteau coamele şi cozile la
cai, simplu sau şi cu funde roşii, iar alţii înodau cozile împletite.
Iarna, când după căderea zăpezii se formau pârtii trăsurile erau înlocuire cu sănii, traseele erau aceleaşi
ca şi ale trăsurilor, iar până la „cedarea Cadrilaterului în anul 1940, când îngheţa Dunărea, traseul săniilor se
prelungea până la Turtucaia. Deosebirea era că iarna caii, aveau câte un şir de clopoţei şi ciucure la gât care
da un plus de farmec unei plimbări cu sania. Stau şi mă gândesc şi ca mine şi dumneavoastră iubiţi cititori, în
–
trebându-mă şi întrebându-vă: Doamne, unde sunt acele timpuri? Cine şi cu ce drept ni le-a răpit? Cui şi ce
rău făcea cuiva un asemenea mod de viaţă?
„Binefacerile regimului comunist“ priin metodele-i specifice a suprimat şi acest mod de viaţă patriarhal,
care se statuase în viaţă şi obişnuinţa oamenilor de-a lungul timpului.-
Din punct de vedere psihologic şi fiziologic, oamenii se obişnuise cu caii, iar caii cu stăpânii lor, ţinea la
ei, îi îngrijea, pentru că una era când calul era mâncat şi îngrijit de acelaşi om şi altă soartă au avut-o caii la
întovărăşiri sau la colectiv când au avut nenumăraţi vizitii.
Unii birjari, îi vedeam că în timp ce-şi aşteptau clienţii, le dădea la cai din mână, bucăţi de zahăr, pâine
biscuiţi etc.
DAR IATĂ CINE ERAU BIRJARII DIN OLTENIŢA
1. Mitică Dorobanţu
, un fel de fanion al birjarilor care avea dragoste faţă de cai şi parcă şi caii simţeau
acest lucru.
Avea patru cai frumoşi care mergeau în buestru, cu coama pe gâtul şi greabănul încordat, iar lumea
când îi vedea îi scuipa să nu se deoache, iar el era mândru şi bucuros când îi mâna.
El era cel care ducea morţii cu dricul, de la domiciliul celor decedaţi, până la biserică, iar după oficierea
slujbei, la cimitir.
Cei 4 cai înhămaţi la dric, erau îmbrăcaţi într-un fel de mantăi dintr-un material de pânză groasă de culoare
neagră, inclusiv capetele cailor, din care erau ieşite afară urechile şi se vedeau doar ochii.
Hamurile groase din piele neagră, cusute cu fişcă albă, mereu unse ca să fie frumoase şi să fie moi ca să
nu-i jeneze pe cai, cu catarămi, rozete, paftale, nituri, capse din alamă strălucitoare, se mulau pe trupurile
cailor graşi, mereu ţesălaţi şi bine îngrijiţi.
Copitele cailor cu unghiile curăţate la potcovar, erau date cu un fel de unsoare neagră, lucioasă, ca un fel
de pantofi, văcsuiţi. Între glezne şi genunchi, caii aveau un fel de jampieri, dintr-un fel de meşină de culoare
115
deschisă, care se prindeau de piciorul calului cu câte două cureluşe de piele cu catarame strălucitoare din
bronz.
Deşi caii aveau două perechi de hăţuri, una pentru cei din faţă şi alta pentru cei din spatele lor din imediata
apropiere a dricului, totuşi, pentru siguranţă – şi cei din faţă şi cei din spate, de o parte şi de alta, erau ţinuţi de
dârlogi, de câte un om, pentru ca nu cumva să se sperie şi să o ia la fugă. Aceasta şi pentru că, cortegiul funerar
mergea încet, caii dădeau semne de nervozitate şi parcă jucau pe loc.
Caii erau mânaţi de Mitică Dorobanţu care sta pe capră îmbrăcat într-un fel de manta lungă până la glezne
şi largă din pluş de culoare închisă, încins la mijloc cu un fel de brâu, lat, cu trei catarame, cam cum e chimirul
la ciobani, iar pe cap avea şapcă de culoare închisă cu cosorog, cum aveau portari la marile hoteluri din Bu-
cureşti. Atât el cât şi oamenii care mergau pe lângă cai şi-i ţineau de dârlogi, aveau prinse la spate de umăr,
câte un ştergar ţesut în casă. Peste ani, denumirea de ştergar, în special la oraş, a fost înlocuită cu cea de pro-
sop.
Dricul, asemănător la exterior de forma unui cupeu, numai că, în spatele vizitiului, în loc de canapele,
exista un spaţiu superior mărimii sicriului.
Din cadrul cortegiului funerar, cel mai principal era dricul pentru că acolo se afla cel decedat.
Dricul propriu-zis, construit din lemn – prin părţile laterale – având geamuri cu diverse ornamente în jurul
lor, era vopsit negru lucios, iar în interior alb.
Dricul era montat pe arcuri paralele din foi de oţel, iar acestea, prin şuruburi, erau prinse de osii. Roţile
din faţă aveau diametrul de un metru, iar cele din spate, puţin mai mari.
Căpăţânile butuc ale roţilor, aveau la exterior câte un cerc metalic, lat, de culoarea bronzului. Deasupra
dricului avea montat – probabil executat de un meşter modelar iscusit – un îngeraş cu aripi, în picioare, vopsit
în alb, de statură mijlocie.
Sub regimul comunist, în timp, lucrurile au degenerat aşa de mut, întrucât asemenea ritualuri nu erau vă-
zute cu ochi buni pentru că reprezentau simboluri ale credinţei în Dumnezeu, şi pentru că vedeau că lumea, la
asemenea evenimente triste, se aduna în număr mare şi se solidariza cu cei aflaţi în suferinţă, în primul rând
cu cei din partea decedatului.
Astfel că acest dric fastuos de altă dată a fost înlocuit cu unul mai simplu, mai mic, mai puţin ornamentat,
cu roţi de autoturism, în loc de 4 cai, în timp dricul a fost tras doar de doi cai, iar în cele din urmă a rămas
numai un cal. Calul nu mai e îmbrăcat în nimic, vizitiul de pe capră este îmbrăcat curat însă în ţinută obişnuită.
Hamul nu mai are zorzoane metalice strălucitoare, iar morţii nu au mai fost conduşi cu lăutari care să cânte
marşuri funebre.
Cine vrea să vadă cam cum arătau dricurile de altă dată, poate să meargă la biserica eroilor, unde un dric,
stă aruncat şi părăsit în spatele bisericii.
Revenind la Mitică Dorobanţu – căci despre el este vorba – avea trăsură frumoasă, îngrijită, la fel erau şi
caii, avea şi sanie iarna. Îi era dragă viaţa, era cunoscut şi apreciat de olteniţeni, iar el îi cunoştea pe orăşeni.
Până la înfiinţarea automobilului şi trenului, birjarii în Olteniţa erau de mare valoare şi aveau sindicatul
lor, lucru despre care scriu detailat în lucrarea de faţă.
2. Dobre Gatea:
avea 4 cai cumpăraţi de la Bucureşti, doi negri şi doi suri. Cei mai în vârstă cred că îşi
aduc aminte. Avea trăsură şi sanie pentru doi cai şi căruţă mare cu care căra la chirie.
3. Dobrică Bobe,
era un om bun, cumsecade, de viaţă şi mereu bine dispus. Avea trăsură şi sanie de doi
cai. Avea şi căruţă cu care căra la chirie.
4. Mitică Chelu,
arhicunoscut în Olteniţa. În permanenţă fie iarna, fie vara, el purta căciulă din blană de
oaie. A fost ani de zile birjar pe trăsura primăriei. El este omul care a schimbat cei mai mulţi primari şi singurul
care a stat cu spatele la toţi primarii.
5. Nae Pestriţu,
poreclit şi „omul de lemn“ pentru că avea reunatism cronic la coloana vertebrală şi ni
–
ciodată nu putea să îndoaie capul spre faţă.
Avea trăsură şi sanie de doi cai şi căruţă cu care căra cereale.
La birjerie i-a urmat fiul său Dode.
Şi-a trăit tinereţea din plin şi era foarte zvăpăiat. Era băiat de viaţă şi
în mod special era preferat şi căutat de tineret, de cei de seama lui. Dode când mergea cu trăsura, dar mai ales
iarna cu sania, mergea cu cea mai mare viteză prin oraş. A ieşit la pensie de la Şantierul Naval, iar acum este
în vârstă de 75 de ani.
6. Niculae Vidra
(vidra era porecla pentru că pe el îl chema de fapt Pană, dar lumea aşa îl cunoştea). A
avut trăsură şi sanie cu doi cai, iar căruţă cu care căra cereale de 4 cai. L-am cunoscut bine pentru că era neam
cu noi. Era un om foarte curios. Nu avea răbdare. Câd mânca ciorbă de exemplu, şi era prea fierbinte, punea
puţină apă în ea ca să se răcească puţin. Nici acum nu-mi pot închipui, cum putea să scrie dar nu ştia să citească.
116
Avea în gură o putere de neimaginat. Sta în genunchi, în poziţie verticală, şi apuca dintr-o margine masa cu
dinţii, care avea pe ea farfurii pline de mâncare, sticle, sifoane şi de toate şi o ridica în sus, la nivelul corpului.
Nici acum nu-mi imaginez de unde atâta forţă, plus alte ciudăţenii pe care spaţiul, nu-mi permite să le descriu.
Mama lui, cunoscută în cartier de cei bătrâni sub numele de baba Liţa a trăit 105 ani. A avut doi băieţi, iar în
viaţă mai trăieşte un nepot de al său Costel Pană şi el pensionar, tânăr.
7. Enică Păunică; 8. Nae Zanea; 9. Ion Chirnogeanu; 10. Costică Păun,
toţi aceştia aveau trăsuri,
sănii de doi cai, şi căruţe cu care cărau la chirie.
11. Niculae Măcău,
locuia pe strada 23 aprilie, avea trăsură, sanie cu doi cai şi căruţă cu care căra chirie,
cereale în port. În mod deosebit îşi îngrijea mustaţa.
12. Niculae Cercel; 13. Costică Nedelcu; 14. Fane Bodârlău.
Este tatăl lui Ion Bodârlău, născut la 11
ianuarie 1925, domiciliat pe strada Traian la nr.60, ieşit la pensie de la Şantierul Naval, este cel care mi-a dat
relaţii importante despre birjarii de altă dată.
15. Ivan Troacă; 16. Enciu Savu; 17. Marin Creţi; 18. Mitică Aprozeanu; 19. Niculae Les
al babii
Miclii aşa era cunoscut de olteniţeni;
20. Costică Orneaţă; 21. Tudor Tănase
toţi aveau trăsuri şi sănii cu
doi cai şi căruţe, cu excepţia ultimului care nu avea căruţă.
22. Niculae Pitacu,
pe fiul lui l-a împuşcat în port la restaurantul lui Fănică Lală,
care a locuit spre gară,
la colţul din intersecţia cu bulevardul exterior – actualul bulevard 1 Ddecembrie 1918, cu bulevardul Republicii
(strada gării).
23. Marin Bozan; 24. Costea Măcău; 25. Gheorghe Serbu; 26. Marin Orneaţă; 27. Mihalache Bo
–
dârlău; 28. Anghel Bozan; 29. Ion Lulea; 30. Costică Aron; 31. Ivan Țală,
frate cu Costică Țală;
32. Marin
Ursu; 33. George Nenică; 34. Alexandru Toropoc; 35. Niculae Manciu; 36. Niculae Toropoc; 37. Nafură
din Olteniţa rurală;
38. Tudor Gatea,
frate cu cel de la numărul curent 2 şi care a dus morţii cu dricul la cimitir
şi care avea şi trăsura şi caii mereu foartre îngrijiţi;
39. Stelică Badea; 40. Dobrică Zeamă-neagră; 41. Ion
Fleşeru; 42. Sandu Manciu; 43. Marin Pestriţu; 44. Iancu Untescu; 45. Dobrică Grigorescu; 46. Tincă
Manciu; 47. Dode Bozan şi 48. Ivan din Atârnaţi.
Prin metodele specifice, regimul comunist, mai întâi i-a înlăturat pe aceşti oameni nevinovaţi, din care
nu ştiu şi nu cred că poate nici jumătate din ei, nu aveau patru clase primare, erau oameni care prin prestările
lor de servicii erau utili societăţii şi oraşului, îşi câştigau existenţa prin muncă în mod cinstit, nu au făcut vreun
rău nimănui niciodată, nu au făcut politică de niciun fel, nu aveau timp de aşa ceva şi nici nu-i interesa pentru
că îşi vedeau de treaba lor, nu au avut antecedente penale, şi-au plătit dările către stat integral şi la timp, nu au
avut cine ştie ce pământ, unii poate n-au avut deloc, nu au exploatat pe nimeni pentru că spre deosebite de
toate meseriile, pentru a deveni birjar nu trebuia să facă ucenicie şi totuşi, în mod nejustificat şi inexplicabil,
au fost distruşi de regimul comunist.
Practic le-au fost suprimate sursele cinstite de existenţă.
Iată cum ies la iveală cu timpul şi cu fiecare ocazie, consecinţele răutăţii şi prostiei unui regim politic
care prin doctrina şi ideologia sa, şi-a săpat singur groapa, unde, în cele din urmă a căzut singur fără a mai fi
nevoie să-i facă cineva brânci.
Şi aceasta nu s-a întâmplat numai în România ci chiar în patria comunismului – U.R.S.S. Şi în toate ţările
din Europa care s-au aflat sub influenţă sovietică.
Partidul Comunist Român, liderii săi, exponenţii acestei ideologii utopice, perimate şi depăşită, nu au
înţeles că fiecare, indiferent de treapta socială pe care se află şi de profesia pe care o practică, ne suntem utili
şi datori unul faţă de celălalt şi că nu putem trăi singuri, izolaţi, dar cu o condiţie esenţială: să avem liberetate
reală – nu doar scriptică în constituţie – să ne bucurăm de atributele şi valorile ei, şi să fim lăsaţi în pace, să
trăim aşa cum am pomenit – respectându-ne reciproc în mod civilizat şi demn
iar legea să fie aceeaşi pentru toţi în faţa căreia să fim egali şi nu diferenţiaţi printr-un carnet de culoare roşie.
* * *
TRĂSURILE, BIRJARII FĂCEAU PARTE DIN PEISAJUL CITADIN AL LOCALITĂŢII NOASTRE.
Olteniţenii nu concepeau oraşul lor fără trăsuri. Niciuna din vederile cu caracter de suvenir, din acele vremuri,
nu erau fără trăsuri.
Pentru ocazii unice în viaţa oamenilor, la nunţi, botezuri, la cununii, la înmormântări, la
alte ocazii, trăsurile erau nelipsite. Erau utile oamenilor şi nu deranjau în niciun fel pe nimeni, cu nimic.
Toamna când tinerii recrutau să plece în armată – era un eveniment unic în viaţa lor – făceau chef şi se
plimbau cu trăsura prin oraş. Birjarii făceau curse la Ulmeni şi la Chirnogi, în special pe timpul bâlciului.
Olteniţa a avut şi maniaci cu stare – e drept puţini la număr – care, când erau bine dispuşi, dorind să se
117
etaleze, luau trei trăsuri. În prima trăsură îşi punea pălăria de paie cu boruri drepte, în a doua bastonul sau um
–
brela, iar în a treia sta el. Nu deranja pe nimeni cu nimic, era mulţumit că era văzut de lume. iar birjarului îi
plătea cât îi cerea.
Birjarii erau şi o sursă de informare.
Dacă îl întreba cineva, ştia ora de plecare şi de sosire a trenurilor în
gară şi la port, cât face trenul până la Bucureşti, cât costă biletul. Cu aproximaţie cunoştea bacurile lui Decu
–
lescu şi Bărbulescu de pe Dunăre, orele la care acostau şi plecau din portul Olteniţa la Turtucaia, curse care
aveau oarecum un mers regulat.
Deasemeni orele de sosire şi plecare în şi din portul Olteniţa a vaporului de
pasageri care făcea curse regulate pe ruta Giurgiu-Călăraşi.
Deasemeni, dacă cineva venea pentru prima dată, cu trenul, la Olteniţa şi întreba de o anumită persoană,
era imposibil ca birjarul să nu-l cunoască pe cel în cauză şi să nu-l ducă direct la destinaţie.
Cunoştea avocaţii, preoţii, doctorii, poliţaii, gardienii, judecătorul, funcţionarii de la primărie, iar dacă
erau întrebaţi puteau să-ţi dea un sfat în legătură cu cei mai căutaţi de lume.
Cunoştea negustorii, comercianţii şi profilul magazinelor unde puteai găsi un anumit lucru. Cunoştea
toate cârciumile, bodegile, restaurantele, grădinile de vară, gheţăriile, pe proprietarii acestora şi erau în măsură
să-ţi spună cam ce profil au fiecare şi unde îşi poate satisface gusturile clientul respectiv.
De exemplu, pe strada mare – în zilele noastre Argeşul – pe locul unde acum se află un bloc în care fun
–
cţionează Trezoreria, era arhicunoscutul restaurant al lui Mihai Popa – frate cu Gheorghe Popa care avea res
–
taurant şi grădină de vară la piaţă. Restaurantul lui Mihai Popa de pe strada mare era profilat pe tot felul de
mâncăruri din peşte preparate chiar de soţia sa. Se dusese vestea despre restaurantul său. Olteniţenii mai
bătrâni, cred că îşi aduc aminte că pe strada mare, în special duminica, veneau bucureşteni în grup, cu maşini
mici să servească fel de fel de specialităţi din peşte.
În acele vremuri apele nu erau poluate – lumea nici nu avea ideie despre această noţiune – iar Mihai Popa
îşi procura scrumbiile, parcă le văd, între 1 şi 1,5 kg bucat, cu spinarea albastră şi cu burta de un alb imaculat
– renumitele scrumbii de Dunăre – cegă şi somn cum şi alte feluri de peşte de la Balta Greaca.
Balta Greaca a fost asanată de regimul comunist în anul 1968, lucrările au cosat un miliard de lei, dar nu
au fost recepţionate nici până în ziua de azi.
Reluând firul povestirii, arăt că pe atunci nu se inventase „condica de sugestii şi reclamaţii“, pentru că
nu era necesară şi nici televizorul pentru reclame. Fiecare patron şi fiecare chelner îşi făceau singuri reclamă
şi amândoi localului, direct, la faţa locului, în relaţia cu clientul, prin modul ireproşabil de servire.
La Olteniţa se ajunsese ca fiecare restaurant sau grup de cârcimi – de mâna întâi sau de mâna a doua – să
aibă lăutarii să. De exemplu la Mihai Popa era nelipsit Cărăruie şi cu fiică sa Jeana. Nevasta lui Mihai Popa
era sora soţiei lui Vatică Oblu – ambele erau fiice de preot, din Luica.
Vatică Oblu avea depozit en gross de
bere la sticle (de 1/2 şi 1 litru „Luther şi Bragadiru“). Marfa o aducea cu camion tras de cai, de la Bucureşti,
Vatică Oblu avea şi batoză de treierat păioase.
Pe atunci în Olteniţa, era foarte puţină lume străină de oraş.
Oamenii se cunoşteau între ei, când se întâl-
neau se salutau binevoitori, discutau şi îşi vedea fiecare de treaba lui. Se obişnuise fiecare să fie aşa cum e.
Starea de lucruri parcă era un dat de la Dumnezeu. SURSA-PAUL AMU !