Cultural

MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA-de PAUL AMU-BISERICA DIN LEMN “SFÂNTUL GHEORGHE” din OLTENIŢA

BISERICA DIN LEMN “SFÂNTUL GHEORGHE” din OLTENIŢA
ARHITECT : NIES ANGNER : PICTOR ICOANE : CĂTĂLIN PĂLĂMARIN                                                      Este o construcţie specifică Maramureşului, dar în stil moldovenesc.
Poarta de la intrare, de sub clopotniţă este în stil maramureşean.
Are fundaţia şi demisolul din beton, iar de la cota zero a fost construită din lemn, în formă de cruce în
stilul mânăstirii PROBOTA, cu turla centrală deschisă şi pridvor deschis.                                                                   BISERICA DIN LEMN CU HRAMUL SFÂNTULUI MARE MUCENIC GHEORGHE
SITUATĂ ÎN PARCUL DIN FAŢA SPITALULUI
Aflat în permanenţă sub imperiul fricii de uitare care odată cu trecerea timpului se aşterne peste tot,
cuprinzând şi acoperind nemilos totul pentru totdeauna, mă străduiesc, pe cât îmi este cu putinţă, să prezint cât
mai multe date şi amănunte despre acest nou lăcaş sfânt cu care s-a îmbogăţit patrimoniul spiritual al oraşului
nostru.
Providenţa mi-a oferit fericita şi unica ocazie de a fi martor ocular de la început, pe parcursul evoluţiei
construirii şi ridicării bisericii care a culminat cu târnosirea (sfinţirea) sa la data de 24 aprilie 2006, într-o zi de
luni, a doua zi de Paşte, într-un cadru religios – festiv – inedit, mai mult decât deosebit.
Biserica din lemn “Sfântul Gheorghe”, este a cincea biserică construită în localitatea noastră, după biserica
“Sfântul Nicolae” din Olteniţa-rurală-veche (de altfel denumire adevărată) cum i se spunea cu ani în urmă – şi
cum i se mai spune încă de multă lume, după biserica “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului, după biserica
“Cuvioasa Paraschiva” de la cimitirul din strada Mihai Bravu nr.31 şi după biserica “Eroilor”, care se mai numeşte şi “Înălţarea Domnului”, vizavi de Moara Dunărea.
Pentru că timpului nu i-a rezistat niciodată nimeni şi nimic, indiferent de mărire sau de tărie şi acest
eveniment de seamă din viaţa oraşului nostru şi a contemporanilor, odată întâmplat, iese din prezent, se îndreaptă spre trecut şi odată cu el ne ducem şi noi, astfel că totul, cu timpul, rămâne amintire, iar apoi devine
istorie.
IATĂ ISTORICUL ACESTEI BISERICI DIN LEMN
În anul 2001 membri fondatori ai fundaţiei “Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan” din Olteniţa, au
ajuns la concluzia – reală dealtfel – că în partea de sud a oraşului, deci spre port nu există nici o biserică, iar cei
care locuiesc în această zonă – relativ nouă în comparaţie cu celelalte cartiere – în special persoanele mai în
vărstă, nu prea puteau să vină la biserică datorită distanţei, cea mai apropiată de ei fiind biserica “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului.
Separat de aceasta, în permanenţă sunt persoane bolnave care se află internate în spital, care doresc să se
roage la Dumnezeu pentru sănătatea lor şi nu puteau veni până în centru, mai cu seamă, unii dintre ei, chiar în
ţinută de spital.
De asemeni, fac şi eu o constatare interesantă poate, în sensul că, deşi oraşul nostru a fost fondat la 23
aprilie 1853, deci în ziua de Sfântul Gheorghe, patronul spiritual al urbei noastre, totuşi, nu există nici o biseirică
cu hramul Sfântului mucenic Gheorghe, ceea ce poate, ar duce la concluzia că biserica din centru, poate a început să fie construită înainte de această dată, cu toate că nu există date oficiale certe în această privinţă, ci
numai deducţii, bănuieli sau supoziţii. Altfel logica ne îndreptăţeşte să credem că ar fi fost de neconceput ca
bisericii “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului să nu-i fi atribuit înaintaşii noştri hramul Sfântul Gheorghe.
Toate acestea însă, acum, cad sub incidenţa tardivităţii şi nu mai avem posibilităţi să punem adevărul în
drepturi, cu toate că prin filiaţia cu înaintaşii mei îndepărtaţi, am calitatea de strănepot autohton.
În această privinţă nu contrazic alte păreri, dar nici nu pot să subscriu la unele date sau păreri incerte,
neprobate de documente demne de luat în consideraţie.
Nu-i mai puţin adevărat că în condiţiile creşterii continue a populaţiei, numărul bisericilor a rămas acelaşi
care – odată cu trecerea timpului – s-a dovedit a fi tot mai insuficient.
În timpul refgimului comunist, caracterizat şi prin ateism- negarea lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi
– oamenii se fereau să meargă la biserică spre a nu fi văzuţi de exponenţii regimului totalitar, de pe urma căruia
avea neplăceri la serviciu. Este de acum arhicunoscut faptul că, după aşa zisa reformă a învăţământului începută
în anul 1948, adaptat după sistemul sovietic – când s-a renunţat la cel statuat în timp al lui Spiru Haret, religia,
ca materie de studiu a fost complet scoasă, din programa şcolară analitică, din armată au fost scoşi preoţii cu
grade militare de ofiţeri, care oficiau serviciul religios pe lângă fiecare regiment, sau mare unitate militară – a
fost interzisă rugăciunea de seară, care se făcea după apel, înaintea stingerii.
De asemeni s-au scos icoanele din sălile de clase ale elevilor, nu s-a mai spus rugăciunea “Tatăl Nostru”,
s-au scos de pe pereţi calendarele bisericeşti, s-au interzis manifestările prilejuite de sărbătoarea naţională a
României de 10 mai, s-a renunţat la Te Deum-urile de altă dată, astfel că, cel puţin , până la ieşirea la pensie,
frecventarea bisericii de către oameni, era îngrădită şi probabil că – cu timpul – lumea, prin metode diabolice,
primitive, ar fi fost determinată şi obligată să renunţe definitiv la credinţă şi la biserică.
136
Este destul de regretabil şi cunoscut, numărul mare de biserici demolate de Ceauşescu în Bucureşti, sub
pretextul că trebuia să construiască blocuri pentru locuit. În perioada regimului comunist, libertăţile – atâtea
cât se presupune că erau – figurau doar teoretic în constituţie, pentru a impresiona pozitiv şi pentru inducerea
în eroare a ţărilor occidentale, românul însă neputând face uz de ele.
Insuficienţa numărului bisericilor olteniţene, raportat la cel al populaţiei, a devenit mai pregnantă după
abolirea – teoretică – a regimului comunist, în decembrie 1989, când credinţa şi respectiv religia nu au mai fost
restricţionate sau interzise.
De altfel, cu timpul, făcându-se sondaje de opinie, acestea au scos în evidenţă că instituţia în care poporul
are cea mai mare încredere, a fost, este şi a rămas biserica, urmată de armată.
Descongestionarea bisericii “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului a devenit necesară şi pentru că au fost
destule cazuri când s-au întâlnit, oficierea slujbelor de cununie, botezuri, etc. cu cele de înmormântare, despre
care se spune că nu este bine.
Din documentele vremurilor îndepărtate, ca şi din discuţiile pe care le-am avut cu oameni foarte bătrâni,
a rezultat că în urmă cu circa 7 decenii, se vehicula şi chiar devenise de actualitate, ideea construirii unei biserici
pentru populaţia din partea de sud-vest a oraşului, cam pe locul unde se află Şcoala generală nr.5 cu clasele IVIII – care nu demult a primit numele de ALEXANDRU Dimitrie GHICA – mai precis pe colţul format de interseţia străzii Mihai Eminescu cu strada Traian, în suprafaţă de circa 6000 mp.
La construirea acestei biserici s-a renunţat datorită declanşării celui de-al doilea război mondial, marii
inundaţii din anul 1942, şi altor vicisitudini care s-au abătut asupra oraşului nostru. Uite că se confirmă proverbul că “un necaz niciodată nu vine singur”.
Preconizata biserică, în discuţie, de mai sus, urma să primească enoriaşii din cartierul cunoscut de
olteniţeni sub denumirea de “Luiceni” – oameni proveniţi din comuna Luica şi stabiliţi în Olteniţa a căror
provenienţă o explic în lucrarea de faţă.
* * *
După demolarea spitalului care s-a aflat, aproximativ, pe locul aferent construirii Gării CFR Olteniţa cu
un secol în urmă, următorul spital construit a fost cel care se afla orientat cu faţa spre strada mare – Argeşul din
zilele noastre – unde acum se află de 3-4 ani, unitatea de asistenţă medico-socială.
În faţa acestui spital, care cu timpul a devenit şi el vechi, cu mai bine de 7 decenii în urmă, în îndepărtata
noastră copilărie, se afla un lac, când mai crescut, când mai scăzut, dar care exista în permanenţă şi care,
datorită înclinării terenului, în această zonă a oraşului, gravitaţional, aici se adunau apele provenite din ploi şi
din topirea zăpezilor, întrucât în acele vremuri oraşul nu avea canalizare.
Aici, începând din primăvară şi până toamna târziu, când cădea bruma, în trecerea lor la păşune, spre
raion sau maidan (cum se mai numea), bivoliţele şi malacii spoitorilor, fugeau din cârd şi se scăldau în lac. Cu
mare greutate, văcarul care le păzea, le scotea afară. Copil fiind, împreună cu prietenii din cartier – deşi nu ne
lăsau părinţii fiindcă apa era murdară – plecam de acasă pe furiş şi ne scăldam, astfel că, de câteva ori pe vară,
ne umpleam de scabie, mai pe direct spus, de râie.
Pe timp de iarnă, lacul îngheţa tun şi veneam aici în grup să ne dăm cu săniile şi patinele. Patinele le
cumpăram de la Alexandru C. Ion care avea prăvălie pe strada mare, între croitoria lui Marin Neamţ şi magazinul de coloniale al lui “Trei chibrite” pe colţul format de intersecţia actuale străzi Nicolae Bălcescu cu strada
Argeş.
Alexandru C. Ion – venit în Olteniţa prin anul 1940 – avea un băiat, arhicunoscut de olteniţeni sub porecla
de “Nicu Peşte”, era pasionat după fotbal, juca numai pe postul de portar, şi după felul în care se arunca după
minge, prin salturi asemănătoare peştelui, fusese poreclit aşa de nea Vasile Hociotă care era satisfăcut de felul
cum apăra Nicu. La rândul lui Nicu Peşte a avut o fată judecătoare cunoscută de olteniţeni sub numele de
Neluţa Dobrescu.
În urmă cu 6-7 decenii, în partea de sud a oraşului, şi a lacului, existau doar trei case : a lui Criveţeanu,
a lui Pache Ionescu şi a tatălui lui Tudorică Georgescu.
Criveţeanu a avut oi. Pache Ionescu socrul lui Mihalache Buzilă, care a murit la 100 de ani, avea un picior
strâmb, întors spre interior, din primul război mondial şi umbla în baston.
Pe direcţia actualei străzi Argeş, singura casă care există şi acum – are numărul 201 – a fost a părinţilor
lui Tudorică Georgescu, decedat în marti 2006, în vârstă de 83 de ani, fost coleg de liceu cu fratele meu cel
mai mare, până în clasa a şasea.
137
Tudorică Georgescu a fost şef la NAVROM în portul Olteniţa mai bine de 30 de ani unde a şi locuit pe
timpul ocupării funcţiei. După ieşirea la pensie a locuit în ultima parte a vieţii în blocul situat vizavi de Muzeul
de Arheologie Olteniţa.
Ca o particularitate, un caz unic, Tudorică Georgescu a fost cununat de arhicunoscuta cântăreaţă de muzică
populară şi romanţe, Ioana Radu despre care voi mai pomeni în lucrarea de faţă.
Cu timpul acest lac a fost astupat, mai întâi empiric, cu gunoaie aduse din oraş de cotigele primăriei, iar
mai apoi cu pământ, cu utilaje specifice, făcându-se un parc agreabil, căruia i s-a dat numele de “Parcul
Primăverii”. La început, nefiind îngrijit nu prezenta interes.
Odată cu dezlănţuirea acţiunii precipitate şi sălbatice a regimului comunist privind demolarea abuzivă a
caselor de pe străzile principale şi construirea blocurilor, contrar voinţei lor, oamenilor, familiilor, li s-a răpit
brusc condiţiile libere de viaţă de la curte, de la călcatul cu piciorul pe pământ, cu care erau obişnuiţi din tată
în fiu, cu aer curat, cu umbra pomilor fructiferi, de la înflorire până la rodire, cu mireasma florilor din faţa
casei, cu deşteptarea dimineaţa în cântatul cocoşilor şi al păsărilor de prin pomi, cu revenirea primăvara la
cuibul lor al rândunelelor, cu legume, cu fructe, cu viţă de vie, cu statul la taclale la o cafea, cu primirea unei
vizite, cu un şpriţ de vin sub umbra deasă a boltei de viţă, cu posibilitatea efectuării unui grătar, cu lecturarea
unei cărţi sau a ziarului, şi multe altele, toate aceste deprinderi ce făceau parte din viaţa omului, din mulţumirea
şi liniştea lui sufletească şi a familiei, se concretiza într-o atmosferă ce-i da omului curaj, o speranţă de viaţă
care îi prelungeau zilele şi-l făcea – cel puţin momentan – să uite de griji şi necazuri.
Demolarea caselor era a doua etapă a purgatoriului comunist de îngenunchiare a propriului popor, la care
au fost supuşi oamenii forţat, după prima etapă, la fel de sălbatică şi inumană care avusese loc cu circa un
deceniu înainte privind colectivizarea – mai pe direct spus – confiscarea pământului cu care oamenii fuseseră
împroprietăriţi în urma primului război mondial – în care România a făcut cel mai mare efort economic şi financiar, însă cel mai însemnat în pierderi de vieţi omeneşti, dar care a avut ca rezultat crearea României Mari
de la unirea din 1 decembrie 1918, cea mai mare aspiraţie a neamului românesc din toate timpurile.
Dezrădăcinarea omului de tradiţii, de perpetuare a moştenirii din tată în fiu, de locul unde au trăit bunicii
şi părinţii lui, unde s-a născut el, şi-a întemeiat o familie, s-au născut copiii şi nepoţii, deposedarea de proprietate, înstrăinarea de vecinii cu care s-a pomenit de-o viaţă, cu ale căror deprinderi se obişnuise, transformarea
lui din proprietar în chiriaş, împotriva celei mai elementare logici juridice şi a normelor de drept, impunerea
unui alt mod de viaţă restricţionat, lipsit de spaţiu suficient, cu noi vecini deasupra, dedesubt, lateral, în stânga,
în dreapta şi în spate, cu diverse preocupări, cu manifestări gălăgioase, alungând mult dorita şi jinduita linişte,
având permanent sentimentul că te afli într-o cuşcă ca o pasăre şi pus sub controlul total, permanent al regimului
comunist, al partidului – de fapt acesta a fost scopul principal, creind un mediu suspicios, de gloată, de colectiv,
încazarmat, condus prin avize lipite pe uşi la intrare, aflat sub comandă şi NU GRIJA FAŢĂ DE OM, care în
fapt erau vorbe goale, baliverne, palavre ale regimului comunist, toate aceste inconveniente care nu erau limitative şi a cărei game cred că nu am reuşit să o epuizez, i-au scurtat zilele omului şi i-au transformat viaţa întrun calvar permanent.
În aceste condiţii omul a fost obligat să se despartă de cel mai credincios animal al casei care era câinele,
pe care, neputând să-l ia la bloc i-a dat drumul pe stradă. Aşa au apărut câinii vagabonzi care apoi s-au înmulţit
necontrolat şi care, de 3-4 decenii, constituie nu numi o problemă grea, dar chiar s-a dovedit imposibil de rezolvat, aceasta în toate localităţile unde s-au demolat case şi s-au construit blocuri.
Spun aceasta pentru că la ţară, unde oamenii locuiesc în casele lor, NU EXISTĂ CÂINI VAGABONZI.
Prin urmare, aparent minoră, aceasta este o problemă pe care ne-a creat-o regimul comunist şi ne-a lăsat-o
moştenire.
Şi ca să concluzioneze, oamenii, în special cei aflaţi la vârsta senectuţii, uzaţi de muncă şi serviciu, ani
de zile fără satisfacţii, jinduiţi după linişte, aer curat şi un peisaj frumos, fugind de viaţa insuportabilă de la
bloc, îşi petreceau timpul plimbându-se pe strada mare, spre Parcul Primăverii, unde în compania unui prieten
sau a soţiei, se odihneau pe bănci.
În aceste împrejurări Parcul Primăverii a devenit un loc mai preferat, mai agreat, de refugiu reconfortabil,
şi crescându-i importanţa, autorităţile oraşului s-au preocupat, cât de cât, să-l înfrumuseţeze, să-l îngrijească,
semănând iarbă şi flori, plantând castani, devenind astfel un loc pitoresc, o oază atractivă, aşteptând parcă să
i se adauge ceva care să-i complinească frumuseţea.
În atari împrejurări, apariţia ideii construirii în acest parc a unei biserici din lemn a fost primită cu bucurie
şi a fost îmbrăţişată de toată lumea fără nici un fel de rezerve, constituind un balsam sufletesc. Ea venea să
138
acopere un gol, reprezenta o necesitate, un deziderat unanim, redescoperit ca şi cum ar fi fost de mult dorit,
dar care, din anumite considerente, nu a fost făcut public.
Surpriza a fost mai mare când s-a aflat că noul lăcaş va fi o biserică din lemn, ceva nu rar dar chiar inexistent în zona noastră.
În mintea mea, îmi imaginam chiar că privită de undeva de sus, biserica din lemn, care probabil va avea
o nuanţă maron închis, în mijlocul unui covor verde spre negru de iarbă, se va asorta, va da naştere unei ambianţe care va semăna cu un medalion magnific şi nu va fi exclus, ca dacă cuiva îi va trece prin minte, cu un
asemenea peisaj să facă o plăcută carte devizită, o felicitare cu caracter de suvenir.
Parcul în care s-au stabilit delimitările şi forma bisericii, are formă regulată, reprezintă un dreptunghi,
aproape perfect, cu lungimea de 82 m şi lăţimea de 63,60 m.
Locul bisericii este calculat simetric şi este situat chiar în centrul parcului.
Cu riscul că mă repet, precizez că Fundaţia “Sfinţii Trei Ierarhi : Vasile, Grigore şi Ioan”, în principal a
fost formată şi şi-a desfăşurat activitatea prin cele trei persoane : preotul Titus Dumitru Dumitrică şi familia
Eugenia şi Romică Bernich. Această familie a mers până acolo încât şi-a pus la dispoziţia fundaţiei casa lor,
imobilul din str. Argeş nr.143, care de fapt era şi adresa oficială a fundaţiei.
Demersurile au fost făcute de preşedintele fundaţiei preotul Titus Dumitru Dumitrică în vederea obţinerii
terenului pentru construirea bisericii. Prin urmare, iniţial primăria oraşului Olteniţa a acordat pentru construirea
bisericii suprafaţa de 452 m.p. “atribuită în folosinţă gratuită fundaţiei”.
Ulterior, cu scrisoarea nr. 16 / 23.03.2005 – înregistrată la Primăria Municipiului Olteniţa sub numărul
4742 / 24.03.2005 – fundaţia a solicitat majorarea suprafeţei de la 452 m.p. la 5324 m.p. justificată astfel :
– protejarea monumentului – chiar din capul locului biserica a fost etichetată astfel, consider pe bună
dreptate, dată fiind unicitatea ei în zona noastră pe o rază de peste 200 km, pentru realizarea unei împrejmuiri;
– pentru întreţinerea corespunzătoare a vegetaţiei şi a dotărilor cu mobilier (adică să nu mai facă posibilă
intrarea vitelor spre a paşte iarbă şi pentru a proteja băncile din parc);
– pentru realizarea unei porţi cu clopotniţă,
– reabilitarea aleilor;
– realizarea unui grup sanitar;
– construirea unui garaj pentru adăpostirea vehiculului mortuar (a dricului pentru morţi);
Suprafaţa iniţială a fost aprobată prin Hotărârea Consiliului Local nr.101 / 2002, iar urmare proiectului
iniţiat de primarul Costinel Milescu, acesta s-a transformat şi materializat prin Hotărârea Consiliului Local
nr.40 / 27.04.2005, materiale pe care le anexez în copie. Întrucât toate formele sunt făcute pe numele Fundaţiei
“Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan” Olteniţa care, îndeplinindu-şi obiectivele propuse, şi-a încetat activitatea, deci nu mai există şi cum un patrimoniu nu poate rămâne suspendat (fără proprietar) – deşi nu este
treaba mea – cred că trebuiesc întocmite forme legale pe numele bisericii “Sfântul Gheorghe”, astfel ca documentele să reflecte legal situaţia de fapt.   V A  U R M A !