ISTORIA POLIŢIEI ORAŞULUI OLTENIŢA de PAUL AMU !

Aşa după cum se cunoaşte, oraşul Olteniţa a fost fondat în anul 1853 la 23 aprilie, dată la care, aşa cum era
şi firesc, nu puteau lua fiinţă toate instituţiile care, în mod normal şi legal funcţionau în marile oraşe, printre aceste
instituţii amintind aici poliţia. Până la înfiinţarea acesteia ordinea publică şi paza era asigurată totuşi de agenţi comunali, impropriu consideraţi şi numiţi subcomisari.
În acele timpuri există poliţie civilă însă numai în oraşele cu o populaţie mai numeroasă, adică în oraşele
mari. Totuşi în caz de tulburări grave ale ordinei şi liniştei publice, sau revolte, autorităţile locale solicitau pentru
stabilirea ordinei, – în care scop erau trimise – trupele de dorobanţi sau roşiori, care, de multe ori „ potoleau sau tulburau mai mult ordinea oraşului“. În lucrearea sa „Olteniţa- Studiu album monografie“ a lui Alexandru I. Mărculescu este citat un caz când, la data de 4 aprilie 1888, au venit roşiorii în Olteniţa şi au bătut lumea pe stradă
degeaba pe motiv că sunt revoluţionari“. În multe cazuri însă, armata ajungea cu întârziere în ajutorul locuitorilor.
În urma unei astfel de situaţii, în martie 1883, locuitorii oraşului Olteniţa s-au adresat cu o petiţie prefectului
de Ilfov prin care cereau în mod insistent „instituirea unui serviciu poliţienesc bine organizat“. Pentru că această
doleanţă nu le-a fost rezolvată, petiţii similare au continuat şi în anii următori, atât căre prefect, cât şi cătr primul
ministru, după ce mai înainte se adresaseră, fără rezultat, Ministrul de Interne.
La data de 16 iulie 1890, în raportul prefectului judeţului Ilfov adresat Ministerului de Interne se arăta: „în
comuna urbană Olteniţa, care după cum ştiţi este un oraş – port şi are un venit anual de peste
lei, nu există o poliţie administrativă. Acest serviciu se face în mod ilegal şi fără competenţă, de nişte agenţi comunali, numiţi impropiu subcomisari, fiindcă în acel oraş nu este nici un comisar de poliţie. Pretinşii subcomisari nu
au confirmarea ministerială spre a putea instrumenta în afaceri de poliţie administrativă şi mai cu seamă judiciară.
Toate procesele-verbale de contravenţie ce le adresau se puneau invariabil la dosar de judecătorul de ocol,
ori de câte ori inculpaţii ridicau în instanţă excepţia de incopetenţă a agentului care a constatat fapta. Afară de
aceasta, ca funcţionari municipali dependenţi de primar, aceşti subcomisari erau siliţi de multe ori sub inspiraţiunea
primarului, care avea interes să-şi menajeze popularitatea, să treacă cu vederea nenumărate contravenţii şi alte dezordini, fără a le constata.. În ceea ce priveşte delictele sau crimele, ele se urmăreau cu multă slăbiciune şi se constatau în mod incomplet de primar, sau de ajutoarele sale”
În continuare prefectul judeţului Ilfov, roagă ca Ministerul de Interne să-l confirme pe postul de poliţai la
urbea Olteniţa pe George Anastasiu, fost poliţai al oraşului Buzău, „funcţie în care numitul s a distins prin inteligenţă
şi activitate”.Ca director al poliţiei a fost propus Mihail Nandrea fost subcomisar la prefectura poliţiei capitale şi
comisar în oraşul Hârlău , urmând ca pentru subcomisarii politiei şi registratorul arhivar să se ceară acordul ministerului după intrarea în functie a poliţaiului. Se anexează raportul olgraf al prefectului de Ilfov pentru infiinţarea
Poliţiei în Olteniţa nr.4785 din 16 iulie 1890 înregistrat la Ministerul de Interne sub. nr. 12529 din 23 iulie 1890,
pe care se află rezoluţia ministerului de interne.
În urma raportului făcut de ministrul secretar de stat de la Ministerul de Interne, pe data de 28 iulie 1890, în
Castelul Peleş, Regele României Carol I a semnat decretul de numire a poliţaiului în persoana lui George Anastasiu
şi odată cu această numire se înfiinţează şi Poliţia din Olteniţa. Decretul a fost contrasemnat de primul ministru
generalul George Manu.
Prin urmare ziua de 28 iulie poate fi considerată pe drept ziua aniversară a Poliţiei din Olteniţa.
Pentru a se asigura bugetul Poliţiei oraşului Olteniţa, din schema primăriei au fost restructurate un număr de
12 posturi şi anume; un copist clasa I-a, doi subcomisari, trei gardişti din formaţiunea pazei de noapte, doi sergenţi
de zi, doi dorobanţi şi un agent de urmărire. Se anexează Decretul regal din 28 iulie 1890 semnat de Regele Carol
I la Castelul Peleş din Sinaia privind numirea în funcţia de poliţai al oraşului Olteniţa judeţul Ilfov a domnului
George Anastasiu şi implicit înfiinţarea Poliţiei Olteniţa.
La început Poliţia Olteniţa a avut 7 salariaţi permanenţi numiţi pe următoarele funcţii:
– un poliţai cu salariul lunar de 240 lei,
– un comisar şi director al poliţiei cu salariul de 120 lei lunar,
– doi subcomisari clasa I-a cu câte 80 lei pe lună,
– un subcomisar ataşat cu serviciul la percepţie cu salariul de 70 de lei lunar,
– un registrator arhivar cu salariul lunar de 80 lei pe lună
– un camerist cu salariul lunar de 40 lei.
Din documentele care au constituit izvoare de informare rezultă că negustorii şi locuitorii influenţi din
Olteniţa, în problema nimirii poliţaiului erau împărţiţi în două grupări.o grupare formată din Dumitru Negoiţă,
396
Oprea Brighilă, Ştef n I. Eralău, I. Zorzor şi alţii s-au adresat printr-o telegramă direct primului ministru George
Manu, care se afla în Sinaia, cu rugămintea că în funcţia de poliţai al Olteniţei să fie numit Ion Slăvescu, „persoană
aptă şi de încredere“, iar altă grupare formată din 31 de negustori (comercianţi) dorea ca în funcţia de comisar să
fie numit G. I. Anastasiu.
Prin numirea lui George Anastasiu în funcţia de comisar al poliţiei a fost satisfăcută dorinţa grupării de „negustori şi locuitori din urbea Olteniţa“, care printr-o petiţie adresată prefectului judeţului Ilfov, mulţumesc pentru
înfiinţarea poliţiei şi – redau textual – „pentru nimerita alegere ce aţi făcut numind ca poliţai pe dl. G. I. Anastasiu,
care într-un timp foarte scurt ne-a dovedit că este un funcţionar de o activitate şi probitate exemplară“.
După înfiinţarea poliţiei la Olteniţa, prefectul judeţului Ilfov a solicitat acordul Ministerului de Interne pentru
numirea în funcţia de subcomisar I, pe Ion Rădulescu şi C. Cristescu, iar în funcţia de subcomisar II pe Barbu Marinescu. Ion Rădulescu şi Barbu Marinescu au fost comisari comunali până în momentul înfiinţării poliţiei administrative, când li s-a suprimat posturile. C. Cristescu fusese registrator la subprefecturile plăşilor Snagov, Sabar,
Negoieşti, iar în momentul numirii era primar al comunei Mitreni din plasa Olteniţa.
Pentru funcţionarea poliţiei, primăria aloca anual de la buget o subvenţie de 9.200 lei. Cu timpul însă, crescând
numărul populaţie, şi numărul angajaţilor poliţiei a crescut considerabil încât în anul 1907, cheltuielile de personal
şi cheltuielile materiale necesare pentru funcţionarea instituţiei se ridicau la suma de 30.144 lei.
Deoarece subvenţia acordată reprezenta o treime din venitul general anual al oraşului – care în medie nu depăşea 100.000 lei, primăria oraşului Olteniţa s-a adresat Ministerului de Interne arătând că, „subvenţia este greu de
suportat“ iar „personalul poliţiei este prea numeros în raport cu întinderea ora şului”.
Problema poliţiei de la Olteniţa a ajuns în dezbaterea celor două camere ale parlamentului. Parlamentul „examinând de aproape această chestiune şi constatând că personalul poliţiei oraşului Olteniţa este prea mare, în raport
cu întinderea şi populaţia lui“, a adoptat o lege prin care a hotărât ca de la 1 aprilie 1907, personalul Poliţiei din
Olteniţa să fie redus cu un post de subcomisar clasa III-a un sergent major clasa II-a şi şapte sergenţi de oraş, iar
subvenţia acordată poliţiei să fie redus cu 6.360 lei, sumă care reprezintă salariul anual al personalului „suprimat“.
Prin această măsură s-a considerat că a fost redus personalul care funcţiona peste nevoile reale ale oraşului.
În anul 1906 poliţia îşi avea sediul în casele Mihăilescu de pe strada C. Alimăneşteanu nr. 32 iar la numărul 51 – în
acel an – se afla casa noastră bătrânească care există şi în momentul de faţă. Casa bătrânească are 140 de ani de
când a fost construită, lucru ce-l dovedesc cu acte la capitolul respectiv.
Paza de noapte şi zi a oraşului, era asigurată de Formaţiunea de pază alcătuită dintr-un număr de 23 gardişti,
angajaţi şi plătiţi de primărie.
După anul 1900 paza oraşului a fost încredinţată poliţiei civile şi postului de jandarmi secţia Olteniţa. Dintre
şefii poliţiei Olteniţa, în afară de George Anastasiu despre care am vorbit mai înainte în ce împrejurări a fost adus
de la Buzău la Olteniţa, mai sunt cunoscuţi la 1901 Alexandru Gh. Dumitrescu, în anul 1902 Constantin Marinescu,
în anul 1907, Ion Ionescu, iar mai târziu, Ulpiu Stelian, Tătulescu Badea, Eftache Daniilescu, Lucian Fotino, Presbiteria (cel care s-a căsătorit cu Aurora Davidescu cununaţi de generelul Gabriel Marinescu şeful Poliţiei Române,
cel care le-a înlesnit să petreacă luna de miere şi voiajul de nuntă la Veneţia în Italia), Serafim Ionescu, Anghel
Serafimovici (Angheluşi cum era cunoscut de cetăţeni). După şefi urmau ca ierarhie, comisarii: Chipara, Cristescu,
Marin Bădilă, Niculae Strche (poreclit Toaie, căruia îi plăcea să joace fotbal – l-am cunoscut), Sofroneanu, Ispir,
Cristian Ionescu, Bujor, Ivănică.
Agenţii: Vasile Mitulescu, Dumitru Dinişoaie, Bebe Bărăscu (pe aceştia ultimi doi i-am cunoscut), Ploscaru
şi Arhip.
În anul 1930 Poliţia din Olteniţa a fost reorganizată conform „Legii poliţieneşti“ şi avea la aceea dată un
corp de poliţişti format din 32 de persoane.
De la comisari în sus, purtau de regulă uniformă de culoare negru şi uneori, albă.
Poliţiştii purtau uniformă militară de culoare maron, Copil fiind pe majoritatea dintre poliţişti i-am
cunoscut.DATE PRIVIND JANDARMERIA ŞI ÎNFIINŢAREA MILIŢIEI
(furnizate şi de pensionarul OBADĂ Mihai MIHAI,
domiciliat în Olteniţa (rurală) bulevardul 22 dec. nr. 43)
Obadă Mihai, fiul lui Mihai şi Elena, s-a născut la 21 ianuarie 1917, în comuna Vârculeşti judeţul Dorohoi –
cum se numea pe timpuri – iar în zilele noastre Botoşani. A absolvit şcoala de subofiţeri de jandarmi Drăgăşani în
anii 1939-1940. Pentru că a obţinut note bune şi a fost disciplinat pe timpul şcolii, a fost repartizat la Legiunea de
jandarmi Ilfov, iar de aici la secţia de jandarmi Olteniţa, unde mai târziu avea să se căsătorească, să-şi întemeieze
familie şi unde va rămâne toată viaţa.
Sectia de jandarmi Olteniţa îşi avea sediul în imobilul propriu, în care în anul 2000 funcţionează Corpul gardienilor publici Olteniţa, pe strada Mihai Eminescu nr.19, vizavi de clădirea care, cu ani în urmă, a servit drept
locuinţă directorului liceului Constantin Alimăneşteanu, profesorul de istorie Dumitru Hriţcu provenit din Basarabia.
Această clădire a liceului în anul 2000 este folosită în scopuri administrative (secretariat, contabilitate, casierie,
arhivă, etc.)
Pe acoperişul clădirii secţiei de jandarmi,s-a aflat zeci de ani, un drapel românesc din tablă cu cele trei culori:
roşu. galben şi albastru.
In spatele secţiei de jandarmi se află grajdul de cai, pentru că jandarmii ca mijloc de deplasare cel mai rapid
la vremea respectivă, foloseau caii. Clădirea era solidă.Grajdul a fost amenajat şi îmbunătăţit şi a fost transformat
în locuinţă unde în anul 2000 locuia familia Axinte Vili.
În cadrul secţiei de jandarmi Olteniţa, Obadă M. Mihai, a răspuns de serviciul pentru primirea şi transmiterea
ordinelor de chemare sub arme în anul 1940,
Şeful secţiei de jandarmi Olteniţa era plutonierul adjutant Lefter Ion, pe care l-am cunoscut, avea doi băieţi,
iar pe cel mai mare îl chema tot Ion, am fost coleg cu el mai întâi la şcoala primară de băieţi nr. 1 şi mai târziu,
primele clase, la liceu. Învăţa bine, scria foarte frumos, dar era cam zvăpăiat, ca să nu zic nebun.
Atribuţiile secţiei de jandarmi.
Raza de activitate era numai extrateritorială, adică se suprapunea localităţilor (comune şi sate) care formau
plasa Olteniţa, şi răspundea de ordinea din aceste localităţi, cu excepţia oraşului, unde răspunderea menţinerii
ordinii revenea în exclusivitate Comisariatului de poliţie Olteniţa.
Aici se impune o paranteză în vederea elucidării unei nedumeriri asupra cărora, am fost întrebat, dat fiind
faptul că de câţiva ani, nu fac altceva decât mă documentez.
Istoricul poliţiei Olteniţa se confundă cu transformările care au servit în structura şi organizarea poliţiei, dea lungul timpului şi până în prezent, parte explicată mai sus, însă la o analiză mai atentă, se pot depista şi departaja
anumite particularităţi, descoperite şi elucidate de subsemnatul şi anume;
La data de 18 iunie 1938, s-a adoptat Legea pentru trecerea poliţiei urbane din judeţe, sub conducerea comandantului Legiunii de jandarmi.
Rog atenţie! Cu toate acestea Poliţia oraşului Olteniţa (alături de poliţia municipiului Bucureşti şi oraşului
Sinaia) nu au intrat în prevederile acestei legi, întrucât aşa a fost iniţiativa şi propunerea legislativă de către generalul
Zorzor, Comandantul Trupelor de Jandarmi pe ţară, care era din Olteniţa.
La secţia de jandarmi Olteniţa existau, afară de reangajaţi, 4 jandarmi militari în termen care satisfăceau în
mod obişnuit, serviciul militar.
403
Secţia de jandarmi avea un singur telefon manual, cu manivelă, iar toate convorbirile telefonice cu posturile
de jandarmi comunale din cadrul plăşii, pentru transmiterea ordinelor se făceau prin intermediul oficiului P.T.T.R.
(adică poştă, telegraf, telefon, radio) Olteniţa.
Armele din dotare erau cele marca MOSINAGAN, care se folosise în primul război mondial şi care avea
baionate cu patru muchi.
Sergentul major Obadă Mihai a funcţionat la secţia de jandarmi Olteniţa din 1940 până în 1941. Din primăvara
anului 1941 până la 6 martie 1942, a fost transferat la Comandamentul Armatei a IV-a, comandată de generalul Dumitrescu şi care îşi avea cartierul la Ploieşt, unde sergentul major Obadă Mihai a avut funcţia de comandant pe
pluton în cadrul serviciului de mobilizare.
La 6 martie 1942, Armata a IV-a a plecat pe front, spre Stalingrad, pentru a înlocui Armata a III- a care înregistrase pierderi mari în efective de oameni şi tehnică de luptă şi care trebuia să se refacă. A plecat din Ploieşti
cu un tren special de marfă (cum i se spunea „bou vagon”) direct până la Odesa, făcând 8 zile pe drum.
Comandantul Armatei a IV-a la sosirea în Odesa şi-a stabilit cartierul general în nişte clădiri mari lângă un
spital civil. În cadrul Comandamentului Armatei a IV-a exista compania 74 de poliţie care asigura serviciul de pază
şi ordine, sub formă de patrule în localităţile ocupate, suprveghind orice mişcare suspectă. Lângă Comandamentul
Armatei a IV-a se afla şi Comandamentul German de Infanterie. Compania 74 de Poliţie Română care asigura paza
şi ordine în localităţile ocupate, colabora cu unitatea similară germană de la Odesa. Armata a IV-a Română, s-a deplasat la Tiraspol cu trenul, iar comandamentul cu maşini. Fostul sergent major Obadă spune că populaţia rusească
civilă, nu a primit cu răutate trupele române, întrucât acestea aveau ordin să se comporte în mod corespunzător cu
populaţia.
De la Tiraspol s-a format Comandament care a plecat pe front la Stalingrad, cu compania 74 de Poliţie
Română care a avut misiunea şi grija securităţii mijloacelor de transport auto şi hipo ale comandamentului.
Cu sergentul major Obadă, a mers ca însoţitor, fără nici-o funcţie sau atribuţiune anume, un sublocotenent
rezervist, fără ca să ştie că acesta fusese judecător la judecătoria – ocol Olteniţa.
De la Odesa Armata IV-a Română a plecat pe front pe jos şi cu caii, mergând numai pe timp de noapte, în direcţia localităţii Cuibâsev. Peste decenii, această localitate avea să devină cunoscută lumii prin hidrocentralele de
mari proporţii construite aici.
Sergentul major Obadă îşi aminteşte că iarna anului 1942 a fost blândă în comparaţie cu obişnuitele ierni
ruseşti, destul de friguroase. La 6 martie 1943, s-a întors de pe front la Tiraspol, cu trenul, cu caii, cu căruţe, pe jos,
cam cu ce s-a putut. Ajuns la Tiraspol aici, parte dintre camarazii săi au fost decoraţi, el primind distincţia „Bărbăţie
şi Credinţă, cu Spade clasa III-a“, după care a fost demobilizat.
S-a întors la Legiunea de jandarmi Ilfov, iar de aici la secţia de jandarmi Olteniţa, de unde plecase.
Olteniţa rurală care în anul 1943, era distinctă şi separată de oraşul Olteniţa (având primărie, şcoli, etc. ) se
întindea în partea de sud până la Ganovici, limitată spre est de şoseaua Olteniţa-Ulmeni, avea secţie de jandarmi
separată, care îşi avea sediul în clădirea din partea de sud a bisericii, care mai târziu a fost folosită drept cămin cultural, vizavi de actualul „Han din Livadă“, clădire care mai târziu a adăpostit pe timpul regimului comunist, primul
magazin cu autoservire din Olteniţa-rurală, iar de câţiva ani, după revoluţia din decembrie 1989, clădirea este goală,
un timp s-au făcut nunţi aici, nu mai adăposteşte nimic, astfel că se deteriorează de la o zi la alta, fără ca să se sesizeze cineva despre această situaţie.
În ce priveşte restaurantul şi grădina „Hanul din livadă“ aceasta a fost construită acum 25 de ani de O. C. L.
M. Olteniţa pe locul lui Fănică Ureche fostul primar al Olteniţei-rurale pe timpul liberalilor, pe care l-am cunoscut,
având ocazia să constat personal- cu ocazia semnării unor poliţe pentru un credit primit de la bancă , că nu prea
ştia carte, iar de scris, nici vorbă. Se semna dar cu dificultate.
Cum spuneam mai înainte,comandantul trupelor de jandarmi pe ţară a fost generalul Zorzor, care provenea
din Olteniţa, din neamul familiei Zorzor, familie care la rândul său provenea din comuna Ulmeni.
Fostul sergent major şi apoi plutonierul major Obadă M. Mihai, mi-a spus că l-a cunoscut pe generalul Zorzor,
că a avut un băiat locotenent de jandarmi, comandantul legiunii de jandarmi Ilfov, iar Nicu Vornicu şi Aurel Gulan,
olteniţeni autohtoni stabiliţi în Bucureşti, mi-au spus că după venirea regimului comunist la putere, generalul Zorzor
a fost arestat, condamnat şi a murit în închisoare de deţinuţi politici de la Făgăraş.
La 15 septembrie 1952 am fost încorporat militar în unitatea militară 04724 Făgăraş – în fapt şcoala militară
de ofiţeri chimici, unde am stat până la 1 februarie 1953 – adică 138 de zile, când s-a constatat că nu am origine socială sănătoasă, după care am fost vărsat la trupă de Brigada 73 Cavaleri de la Târgovişte. U. M. 04163, în perioada
în care m-am aflat la Făgăraş, am auzit şi eu de această închisoare celebră de deţinuţi politici consideraţi periculoşi,
vestită prin paza strictă, cruzimea şi sălbăticia comportamentului organelor de pază. Închisoarea de la Făgărăş
auzisem că este a cincea pe ţară, după cele de la Sighet, Gherla, Piteşti şi Râmnicu Sărat.
404
Închisoarea de la Făgăraş era împrejmuită cu ziduri groase şi înalte din bolovani de piatră din munte, o culoare
înfiorătoare gris-brună, înegrită de vreme şi de patina timpului, iar la anumite distanţe, în interior, în ceardace metalice, cu ferestrui pe toate cele patru laturi, caralii, cu arme automate îndreptate cu ţeava spre interior, se vedeau
deasupra zidurilor – de altfel şi acesta era unul din scopurile urmărite pentru a băga spaima şi teroarea şi în cei de
afară – pregătiţi în orice moment, în pozitie de tragere.
Nu ştiu de ce se exagera cu asemenea măsuri de pază pentru că înăuntru, cred că din aşa zişi deţinuţi politici,
nu mai rămăsese probabil decât nişte umbre, în care sufletul mai pâlpâie ca lumina unei lămpi cu petrol care se
stinge din lipsă de combustibil.
Aceşti oameni care în ultimile clipe ale vieţii lor îmi îmaginez că semănau poate mai mult cu nişte stafii,
prin caracterul de nezdruncinar şi demnitatea credinţei lor, atât timp cât au avut suflete nişte schelete umane, aşa
simple umbre de viaţă, fără contur precis, au prezentat un pericol pentru regimul comunist.
Pe nişte oameni muribunzi, epuizaţi, să-i mai ţii cu lanţuri de picioare şi la mâini, mi se pare curată nebunie.
Mult timp, cei mai în vârstă ştiu că Făgăraşul s-a numit „Colţul Americii din România“. Înainte de a se
politiza noua ofiţerime comunistă, când fără nici cea mai elementară pregătire militară, fără a mai vorbi de cultură,
erau încadraţi direct ofiţeri superiori şi chiar generali, deasupra munţilor Făgăraş, care sunt foarte înalţi, iar la acea
vreme, cu peste 50 de ani în urmă, în afară de ciobanii cu turmele de oi, nimeni nu se încumeta să urce pe munţi,
din avioane străine se aruncau alimente, scrisori, arme şi muniţii, celor refugiaţi şi ascunşi prin munţi, spre a le
asigura existenţa şi a le menţine moralul.
Bărbaţi şi femei, oameni simpli, foşti jandarmi şi ofiţeri, unii chiar dintre cei care au luptat pe frontul sovietic,
animaţi de aceiaşi antipatie faţă de regimul comunist, s-au refugiat în munţi şi în mod incredibil, hăituiţi de trupele
de securitate zi şi noapte, au rezistat mai bine de 10 ani.
Până la urmă însă, majoritatea au sfârşit prin a fi împuşcaţi de securitate, prin munţi, pe unde îi prindea, judecaţi, condamnaţi la ani mulţi de temniţă grea, alţii pe viaţă, sau condamnaţi direct la moarte.
Oricum, după răsturnarea regimului comunist de la putere în decembrie 1989, au mai rămas totuşi câţiva
martiri supravieţuitori, care ne-au transmis sacrilegiul pe care l-au îndurat, iar Institutul privind studiul asupra totalitarismului ne-a dovedit cu probe indubitabile, la ce au fost în stare să se dedea şi cum s-au dezlănţuit structurii
bine organizate îi înarmate până în dinţi ale regimului comunist, unităţii militare întregi de securitate, spre a-i vâna
pe aşa zişii terorişti, deşi rolurile erau complet invers.
Securiştii erau în fapt teroriştii, aşa cum a ieşit la iveală, cu ocazia revoluţiei din decembrie 1989, când au
împuşcat cu disperare, copii şi tineri ieşiţi să protesteze cu piepturile goale.
La secţia de jandarmi Olteniţa, plutonierul major Obadă M. Mihai a fost încadrat de la 6 martie 1943 până în
1948, când jandarmeria a fost desfinţată de exponenţii regimului comunist şi înfiinţată miliţia, formată din elemente
ataşate şi devotate noului regim.
Uniforma de jandarmi a fost la început formată din veston kaky şi pantaloni negrii (bufanţi cum aveau nemţii)
cu vipuşcă roşie în părţi la cusătură, iar în locul moletierelor, le-a dat cisme.
Pe măsura trecerii timpului, acapararea puterii şi consolidării regimului comunist,aparatul miliţiei a beneficiat
de puteri extinse, a fost diversificat, şcolarizat, specializat, dar în mod deosebit s-a amplificat.
Miliţienii aveau uniformă militară de culoare albastră, formată din caschetă cu cosorog, veston tip sovietic
închis cu nasturi până la gât unde avea gaică. Fac această menţiune pentru că după câţiva ani – cu uşoară evoluţie
de emancipare spre civilizaţie şi modernism – vestonul avea să fie cu rever, ceea ce obliga la port de cămaşe cu
guler şi bineînţeles cu cravată, dând şi o notă de lejeritate, vestonul mulându -se pe corp încheiat cu cinci nasturi
metalici (argintii la subofiţeri şi aurii la ofiţeri, care aveau imprimată stema Republicii PopulareRomâne, iar mai
apoi a Republicii Socialiste România) pantaloni jos strânşi pe picior, iar mai sus bufanţi, largi.
Prima dată după înfiinţarea miliţiei la Olteniţa, din lipsă de cadre, a fost comandant plutonierul major adjutant
Grigore, care până la înfiinţarea miliţiei, fusese şeful secţiei de jandarmi Olteniţa.
Plutonierul major Obadă M. Mihai, a fost coleg cu Ion Surdeanu, cu care deasemeni am luat legătura şi mia dat o serie de relaţii, pentru că acesul la arhive este o problemă, nu imposibilă însă destul de dificilă.
Ambii au făcut apoi şcoala de poliţie judiciară cu o durată de un an şi jumătate.
După trecera în rezervă, când exponenţii regimului comunist căutau să se debaraseze de cei care proveneau
din cadrul jandarmeriei, considerându-i incomozi, s-a angajat grefier la judecătorie, care îşi avea sediul în clădirea
în care funcţionează şcoala de meserii, vizavi de poştă şi telefoane, înlocuindu- l pe grefierul Bogdan Ion, pe care
l-am cunoscut bine.
Sala de judecată se mutase din casele lui Dricu, unde mai înainte fusese cârciumă – la intersecţia străzii pieţii
Mercur (în prezent strada profesor doctor Florian Mandache) cu bulevardul Mărăşeşti, iar după ce judecătoria s-a
mutat în casele lui Niculică Teodoru, vizavi de casa şi fosta cârciumă a lui Vasile Sorici ( clădire care există şi în
405
prezent) aici, ca mandatar, a avut restaurant Nelu Mau (Dumitrescu).
La miliţie după ce au apărut primele cadre de ofiţeri din noua generaţie, ataşate trup şi suflet regimului comunist, plutonierul adjutant Grigore care provenea „din vechea gardă a regimului burghezo-moşieresc de jandarmi“
a fost epurat, cum se spunea atunci (adică mai pe direct) dat afară, în locul lui fiind numit un locotenent pe nume
Argeşeanu.
Toată ziua, în viteză, lăsând impresia unui om înglodat în probleme, îi plăcea să umble cu motocicletă mare
cu ataş, cu zgomot puternic făcut de ţeava de la eşapament, de fapt era şofer de profesie – era plin de el, avea putere
şi la propriu şi la figurat, iar pe măsura trecerii timpului puterea lui căpăta un caracter discreţionar, era tânăr, roşu
la faţă, trăit bine, dornic de afirmare, bine dispus, avea mustaţă şi parcă reprezenta sănătatea întruchipată. în ochii
olteniţenilor, din punct de vedere al impresiei, ajutat de fizicul său plăcut, necunoscându-i-se la început „ştiinţa de
carte“ cum aveau obiceiul să spună comuniştii, era considerat un fel de semiintelectual. De fapt evita să vorbească
în prezenţa mai multor persoane.
Miliţia, pe măsură ce obiectivele urmărite de regimul comunist se diversificau în sensul de a se instala, consolida şi predomina nestingherit, şi-a mărit numărul de efective, au fost epuraţi toţi cei care proveneau din jandarmerie, deveniţi antipatici politici şi deci duşmani ai noii orânduiri comuniste, au fost angajaţi alţii pe bază de
origine socială sănătoasă, proveniţi din rândul muncitorilor, exact în acea perioada s-au introdus cotele obligatorii
de produse de natură agricolă, iar cine nu putea să-şi predea în totalitate cantităţile stabilite arbitrar (ceea ce se întâmpla de fapt cu majoritatea) „făceau cunoştinţă cu miliţia“, ceea ce nu era de dorit, pentru că aceasta se caracteriza
în primul rând prin bătaie. De fapt această metodă era una din mijloacele specifice de anchetă.
La început miliţia avea un mod de lucru global. Apoi pe măsura trecerii timpului, a avut loc „o emancipare“
în organizarea prin sectorizare a activităţii pe probleme, anchete, juridic, economic, pază, ordine, etc.
Între timp miliţia, sporindu-şi efectivele, nemaiavând loc să-şi desfăşoare activitatea în condiţii corespunzătoare şi nici spaţiu adecvat pentru arest, a fost nevoită să se mute din fostul imobil al jandarmeriei, în casele lui I.
Vornicu de pe strada mare, situate pe partea dreaptă când mergi din centru spre castelul de apă, spre obor. Clădirea
cu un etaj, era încăpătoare, încât la prima vedere, cine nu cunoştea situaţia anterioară, era tentat să creadă că dintrun început a fost construită pentru miliţie. Unde mai pui, că şi culoarea clădirii – un gris închis – se asorta cu uniformele miliţienilor.
Întrucât aceasta nu mai există fiind demolată, cititorul va afla cum arăta această impunătoare clădire din fotografie.
Locotenentul Argeşeanu, deci al doilea comandant al Miliţiei Olteniţa, avansat apoi locotenent major, a
funcţionat pe acest post mai bine de doi ani şi jumătate şi datorită faptului că s-a făcut remarcat în activitatea sa, a
fost promovat şi luat la judeţ, în locul său fiind numit căpitanul Chitea. Era un tip prezentabil – Imprevizibil în
comportament – şi subţire la capitolul cultură. În timpul lui, în materie de ţinută, prima emancipare care s-a remarcat
a fost aceea că, ofiţerii nu mai purtau vestonul închis până în gât după modelul sovietic, ci avea revere.
Trebuia să poarte cămaşă de culoare deschisă sau bleomarin şi în mod obligatoriu cravată.
Căpitanul Chitea nu a durat prea mult pe funcţie întrucât a comis o serie de abuzuri şi, depăşindu-şi atribuţiunile devenise chiar incomod pentru şefii ierarhici locali de partid.
De fapt, de pe funcţia de comandant de miliţie l-a scos Aurel Bodnăraş – pe atunci director la Gospodăria
Agricolă de Stat Mănăstirea (fostă moşie regală din cadrul Domeniilor Coroanei). Aurel Bodnăraş era fratele mai
mic al lui Emil Bodnărş unul dintre liderii Partidului Comunist Român şcoliţi şi aflaţi în slujba şi solda Moscovei,
devenit apoi Ministrul Forţelor Armate cu grad de general de armată – cel mai înalt în erarhia militară din ţara noastră.
În acele timpuri, la G. A. S. Mănăstirea veneau la lucru pentru muncile agricole de vară şi stăteau până toamna
când se adunau recoltele, oameni nevoiaşi de prin părţile judeţului Argeş şi Dâmboviţa. înţelegerea tacită era, ca la
terminarea lucrărilor din sezonul de toamnă, afară de bani, beneficiau şi de unele cantităţi de produse, de regulă
porumb ştiuleţi pe care şi le transportau acasă cu mijloacele G. A.
S.-ului Mănăstirea.
Căpitanul Chitea, dornic de promovare cu orice preţ şi de avansare în grad, având informatori, a aflat ziua şi
ora când muncitorii de mai sus vor pleca cu maşinile de porumb spre Piteşti. Căpitanul Chitea, le-a ieşit înainte, ia oprit la Ganovici, când să o ia spre Bucureşti, a întors maşinile şi i-a dus pe strada mare ca să le ia declaraţii la
miliţie.
Între timp, un şofer pe care l-am cunoscut,pe nume Gingaşu, l-a informat pe directorul Aurel Bodnăraş despre
ceea ce făcuse cu maşinile capitanul Chitea. Directorul Aurel Bodnăraş în acea perioadă avea fir telefonic direct de
la G. A. S. Mănăstirea cu fratele său mai mare general de armată Emil Bodnăraş. (Spun fratele cel mai mare, pentru
că fraţii Bodnărăş au fost trei. Cel mijlociu Manole Bodnăraş, după ce fusese mai întâi preşedintele Comitetului
406
pentru Cultură Fizică şi Sport pe ţară, a fost numit ambasador şi ministru plenipotenţial în Coreea).
La aflarea acestei veşti generalul Emil Bodnăraş, i-a cerut Ministrului de Interne ca imediat să dea ordin la
miliţia Olteniţa căpitanului Chitea ca – în bătaie de joc- personal, să însoţească maşinile cu porumb până la domiciliul
fiecărui muncitor, să le i-a câte o declaraţie din care să rezulte că fiecare au ajuns cu bine acasă, că au călătorit şi
au fost în siguranţă nemaifiind întrebaţi de nimeni pe drum, după care căpitanul Chitea să fie mutat disciplinar, în
termen de 24 de ore, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat. Datorită acestei întâmplări, în acest fel, Oltenița a scăpat de
căpitanul Chitea.
După căpitanul Chitea a urmat maiorul Oneci.
Acesta nu prea avea aliură de ofiţer. Avea un mers nemilităresc, însă era mai diplomat şi este posibil ca să fi
procedat aşa de frică să nu păţească ceea ce i se întâmplase predecesorului său. Cu timpul funcţia îi cerea şi a
devenit exigent. La început, în comparaţie cu căpitanul Chitea, maiorul Oneci avea altă apreciere din partea cetăţenilor şi aceasta, poate şi pentru faptul că soţia lui era o femeie frumoasă, se ferea de anturaje şi era funcţionară la
Şantierul naval. Oricum maiorul Oneci a funcţionat pe post de comandant de miliţie vreo opt ani. A plecat când a
fost avansat la gradul de locotenent colonel.
I-a urmat apoi maiorul Dragomirescu. Era un tip mai manierat, subtil, diplomat, căuta să para altfel decum
era ceea ce nu era nici simplu nici uşor. De faţadă afişa o mimică de omenie, avea un mers ţanţoşi, se purta cu o
ţinută îngrijită în comparaţie cu predecesorii lui şi creease o distanţă mare chiar între el şi adjunctul său, fără a mai
vorbii de ceilalţi subordonaţi mai mici în grad şi funcţie.
Spre deosebire de înaintaşii săi, prefera să umble mai mult civil decât în uniforma de ofiţer de miliţie.
Maiorul Dragomirescu, deşi a reuşit să se menţină pe funcţia de comandant vreo 9 ani, totuşi, a fost schimbat
de partid pentru că, concomitent cu afişarea unei emancipări, începuse să subestimeze liderii locali de partid, iar
această autonomie cu iz de independenţă de a acţiona fără asentimentul partidului pentru fiecare caz în parte, fiind
considerată un abuz, i-a fost fatală ducând la schimbarea sa din funcţia de comandant. Şi pentru a-l „îngenunchia“
şefii din conducerea comitetului raional de partid, l-au schimbat din funcţia de comandant al miliţiei, fără a-l transfera în altă parte, menţinându-l adjunct al noului comandant, mult mai mic, şi în vârstă şi în grad.
Prin urmare, după maiorul Dragomirescu, devenit şi avansat locotenent colonel (socrul său Mirea era şeful
I.R.E.B.-ului Olteniţa – intreprinderea Reginală de Electricitate Bucureşti), a fost numit comandant locotenent
Ciumberică Aurel. Acesta, faţă de predecesorii săi, prezenta următoarele calităţi care îl diferenţia faţă de ceilalţi:
– avea doar gradul de locotenent şi era cel mai tânăr în comparaţie cu toţi ceilalţi ofiţeri din cadrul miliţiei
Olteniţa;
– locotenentul Ciumberică nu era căsătorit, se ferea de obligaţii şi, deşi lipsit de experienţă, nu umbla cu
dedesubturi, nu avea prieteni, se ferea de orice fel de anturaj.
– ca o excepţie faţă de toţi predescesorii săi, locotenentul Ciumberică era primul comandant de miliţie cu
studii superioare ceea ce în acele vremuri, în miliţie, era o raritate, era licenţiat în drept şi absolvent al şcolii
de ofiţeri de miliţie. Această postură, dintr-un început l-a situat într-o poziţie de superioritate, chiar şi faţă
de şefii săi ierarhici superiori, cu grade de colonel care ocupau chiar posturi de generali, mult mai în vârstă.
Această calitate avea să fie benefică pentru o parte dintre ofiţerii subordonaţi pe care – fără a-i obliga – i-a
pus în situaţia de a se înscrie la drept. Mai târziu, aceştia, îşi vor da seama că au fost bine inspiraţi, întrucât după
câtăva vreme au devenit avocaţi, jurişti, procurori, etc., fiind priviţi altfel în comparaţie cu colegii care nu le-au
urmat exemplul.
La vreo doi ani, concomitent cu avansarea sa în grad Ciumberică avea să-şi facă un cerc restrâns de prieteni,
numai intelectuali şi numai conducători de unităţi cu care începuseră să facă escapade, la vânătoare sau la petreceri.
Exemplific printre aceştea pe inginerul Ion Burtea fost director de la Fabrica de Nutreţuri Combinate (F.N.C.)
Olteniţa-Port, devenit apoi printr-un complex favorabil de împrejurări director la Intreprinderea de Creşterea şi Ingrijirea Porcilor (I.S.C.I.P.) Ulmeni, cu toate că era inginer mecanic, culegând în mod nemeritat roadele predecesorului său director, medic veterinar – dr. Aureliu – alt exemplu dr. inginer Necşulescu Constantin director la
Gospodăria Agricolă de Stat Olteniţa, care avea sediul administrativ la conacul din deal al lui Calomfirescu şi alţi.
Cu timpul cercul se va mării cu noi prieteni, iar în acest gen de „acţiuni de destindere şi agrement“ avea să
mai fie atraşi şi alţi factori de răspundere de la eşaloanele ierarhice superioare. Oricum Ciumberică a fost diplomat
şi a avut grije ca în permanenţă să de afle în relaţii bune cu exponenţii partidului.
Trebuie remarcat că şi unii ofiţeri de securitate din perioada respectivă aveau să fie influenţaţi în bine de exemplul lui Ciumberică, astfel că o bună parte dintre aceştia s-au înscris şi au absolvit facultatea de drept care le va
fi de mare folos mai târziu.
Ciumberică s-a menţinut comandant de miliţie la Olteniţa, mai bine de 10 ani, după care a fost promovat în
funcţia de comandant al miliţiei judeţului Călăraşi, deşi aici existau destui călărăşeni cu grade mai mari. Concomi407
tent cu promovarea, Ciumberică a fost avansat la gradul de maior.
De menţionat că în timpul şi ca urmare insistenţelor şi demersurilor sale, la Olteniţa, pe strada mare, vizavi
de procuratură, a fost construit noul sediu al miliţiei – poliţiei de mai târziu după revoluţie, care a fost dat în folosinţă,
el fiind primul care a inaugurat clădirea în calitate de comandant, unde a funcţionat până a fost transferat şi promovat
la miliţia judeţeană Călăraşi. Nu-i mai puţin adevărat că, pentru construcţia noului local de miliţie, a existat şi o
conjunctură favorabilă pentru aceasta, în sensul că, exponenţii regimului comunist demolând toate clădirile particulare de pe strada mare, trebuia să găsească un loc adecvat pentru această instituţie, care constituia una dintre
structurile regimului prin care îşi realiza obiectivele politice.
Prin urmare, în vara anului 1979, din clădirea naţionalizată a lui I. I. Vornicu – pe care cititorul o poate vedea
în fotografia alăturată – miliţia s-a mutat în noua clădire proprie din strada Argeşului – strada mare- nr. 109 şi 111.
Construcţia propriuzisă şi locul atribuit sediului Poliţiei, ocupă o suprafaţă de 1600 m.p., deci cât două locuri
de casă normale, având următoarea provenienţă:
A).- 800 m.p. strada Argeşului nr. 109 din administraţia Intreprinderii de Gospodărie Orăşenească Olteniţa –
I.G.O. – care au trecut în administrarea Ministerului de Interne.
B).- 800 m.p. Strada Argeşuluim nr. 111, donaţie făcută de către Cristescu Steliana. De fapt donaţie obligatorie, impusă.
Aici se impune de făcut următoarea remarcă logică şi implicit juridică:
– Cu privire la prima speţă, adică 800 m.p. trecuţi din administrarea I.G.O. în cea a Ministerului de Interne.
I.G.O. – ca şi Intreprindere de Industrie Locală, a Intreprinderilor agricole de stat şi altele – este de observat
termenul de „administrare“ şi nu de proprietate. I.G.O. administrează această suprafaţă, „dobândită“ prin
naţionalizarea făcută de Consiliul popular, deci nici proprietatea acestei instituţii nu este, adevăratul proprietar
de drept şi de fapt fiind doctorul Constantin Doculescu care a avut casă pe acest teren, inclusiv pe cel care
se află în momentul de faţă, parte din Agenţia pentru ocuparea şi formarea profesională Olteniţa“ aceasta în
partea de sus.
– Mai mult dacât atât, I.G.O. era intreprindere formată în timpul regimului comunist care nu a avut nici-un
fel de proprietate. – În ce mă priveşte, din acest punct de vedere, lucrurile mi se par simple şi clare, sub raport
juridic.
– Cu privire la a doua speţă, adică 800 m.p. str. Argeşului nr. 111 „Donaţie de către Cristescu Steliana“. Pentru
nimeni nu mai constituie o noutate modalitatea prin care se făceau aşa zisele „donaţii“ pe timpul regimului
comunist, sinonim cu modul în care oamenii „cereau de bună voie şi nesiliţi de nimeni“ să-şi treacă din propietatea lor concretă, în proprietatea gospodăriei agricole colective, abstracte – de fapt aceasta era proprietatea
socialistă – pământul, utilajele agricole, maşinile, căruţele, caii, etc. aşa după cum „cereau să li se demoleze
casele“, sau aşa după cum erau obligaţi să meargă la ”muncă voluntară”. Ori obligatul cu voluntarul sunt
două noţini diametral opuse. Asemenea aberaţii numai o minte bolnavă o poate concepe. Exponenţii regimului
comunist, nu pot prostii în faţă un popor de peste 21 de milioane de oameni. În cazul de faţă, actul de donaţie
este făcut de Cristescu Steliana – persoană cunoscută de mine – (fiica lui I.I. Vornicu) căsătorită cu Anghel
Cristescu la vremea respectivă.
Prin urmare e la mintea omului că nimeni nu poate lua o decizie împotriva sa, prin care singur să
se deposedeze de proprietate. – Nu este treaba mea să judec această situaţie, iar familia Cristescu (Anghel şi Steliana
– soţ şi soţie sunt decedaţi) însă lumea trebuie să cunoască realitatea şi în permanenţă, oricare dintre noi, trebuie să
avem respect faţă de adevăr. –
Pe baza acestor acte ( dacă acestea se pot numi sau considera acte sau bază legală) Comitetul Executiv al
Consiliului Popular al judeţului Ilfov, prin preşedintele de atunci Aldea Militaru (care avea şi calitatea de prim secretar al comitetului judeţean de partid Ilfov) a emis şi semnat Decizia nr. 564/14 noiembrie 1977, prin care terenul
a fost atribuit Ministerului de Interne – Miliţiei Olteniţa, pentru construirea noului sediu format din demisol, parter,
plus trei etaje.
După promovarea maiorului Ciumberică la miliţia judeţeană Călăraşi, la comanda miliţiei – poliţiei Olteniţa,
au alternat maiorul Comnea, maior – locotenent colonel Dan Hurmuz care se află pe această funcţie şi în momentul
de faţă.
Am arătat mai sus, originea cuvântului Miliţie unde spuneam că de fapt provine din limba latină, dar că a
fost impus şi împrumutat de la sovietici, din rusescul Miliţâi, în dictionarul explicativ al limbii române, ultimul
valabil la finele anului 1990, conceput cu o vizibilă tentă de interpretare comunistă, miliţie înseamnă; organ de stat
care are drept scop menţinerea ordinii şi securităţii publice, prin apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Prin urmare nici nu se pomeneşte ceva, cel puţin formal despre proprietatea privată,
faţă de care exponenţii regimului comunist aveau oroare, iar în ce priveşte societatea socialistă, ştim noi ce înseamnă
408
(posesivul „al nostru“ era ceva abstract) în fapt era vorba despre proprietatea însuşită integral prin confiscarea
necondiţionată a partidului – stat a tuturor proprietăţilor.
Cât despre libertăţile cetăţenilor, acestea erau o beţie de cuvinte fără nici-un fel de acoperire în realitate, prin
urmare nici nu putea fi vorba de aşa ceva, din moment ce însăşi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, adică exact anul în care a fost înfiinţată miliţia, noi cetăţenii României nu am avut cunoştinţă despre ea în mod oficial decât după revoluţie, în anul
1990, adică după 42 de ani, iar dacă nu ar fi fost înlăturat prin forţă de popor, regimul comunist , poate că nici în
ziua de astăzi nu am fi auzit sau ştiut nimic despre această Declaraţie.- Deci cam aşa ne apăra miliţia de libertăţile
cetăţeneşti. Hai să fim serioşi şi să terminăm cu demagogia care, la fel ca şi ipocrizia şi minciuna nu au folosit
niciodată nimănui la nimic, decât la menţinerea la putere cu forţa a regimului comunist.
Vizavi de sediul actual al poliţiei, se afla cu numai 5 ani înainte de revoluţia din decembrie 1989, o clădire
care a găzduit o secţie de vopsele a cooperativei „Victoria“ din Bucureşti câţiva ani, iar mai înainte Uniunea Raională
a Cooperativelor Agricole de Producţie al cărui preşedinte a fost Mielu Maţal, fost primar – preşedinte al Consiliului
popular al comunei Soldanu, iar o perioadă mai mare de timp, fost secretar de partid, organizator, iar pe vremea lui
Aurel Bodnăraş, director politic la G. A. S. Mănăstirea.
Înainte de venirea la putere a regimului comunist, aici a fost sediul comisariatului de poliţie. Era o clădire
modestă aşa după cum se poate observa din fotografia de epocă alăturată. La poartă în permanenţă se afla un poliţai.
Pe peretele dinspre strada mare era o firmă pe care scria:
Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, iar dedesubt, Comisariatul de Poliţie Olteniţa.Clădirea ca şi locul
respectiv a fost a lui Mircea Frigator jurist, om politic, fost deputat, senator, etc. Este cel căruia i-au murit două
fete la 29 iunie 1925, în împrejurările arătate în prezenta lucrare. Cititorul îşi va aduce aminte, mă refer la cei care
astăzi sunt în vârstă de minim 80 de ani , când va vedea fotografia, despre care voi vorbi la timpul respectiv.
Înaintea acestui sediu, poliţia a funcţionat într-o casă particulară a lui Mihăiescu situată pe fosta stradă Constantin I. Alimăneşteanu la nr. 5. Cum arăta această casă – imobil, se vede în fotografia alăturată, În faţa intrării
sunt doi poliţai de pază. La colţul clădirii, îmbrăcaţi în civil după moda vremii, în partea dreaptă se află comisarul
poliţiei, iar în stânga, lângă el, ajutorul său. – Clădirea datează de la anul 1900.
În lucrarea sa „Olteniţa – Studiu album monografic“ a lui Alexandru I. Mărculescu scrisă în anul 1932, în
pagina 83, menţiona că „ la 29 iulie 1908, se pomenea de un comisar îmbrăcat în culoare roşie, care a funcţionat la
Olteniţa“