ÎNVĂŢĂMÂNTUL PUBLIC interbelic IN OLTENITA !

Întrucât de această dată nu interesul istoric primează, nu voi urmări şcolile în ordinea lor cronologică, ci
după cerinţele cronologităţii fireşti ale şcolarizării, de la cei mai mici la cei mai mari.
1. Grădina sau Grădiniţa de copii
Este prima instituţie şcolară cu care se începe educaţia şi formarea copiilor cei mai mici.Tocmai de acea
celor din primul an le spunea „cei mici“, iar celor din anul doi, „cei mari“. Întocmai ca într-o grădină cu flori
– de aceea grădiniţei i se mai spune şi grădina de copii – se cultivă numai calităţi şi deprinderi bune ale copiilor,
potrivit dictonului, „cele bune să s-adune, cele rele să se spele“. Aici se dau primele îndrumări de comportare
cu caracter şcolar, se începe depinderea cu colectivitatea.
Copiii primesc de la cei care îi educă şi învaţă primele îndrumări de şcoală. Vlăstarelor tinere li se insuflă
pe măsura posibilităţilor lor, jocul şi cântecul şi o uşoară încercare de scriere, dar în acelaşi timp se insuflă
cultul muncii.
Cu peste 60 de ani în urmă, copiii aveau tăbliţe negre pe care scriau cu condeiu. După ce scriau, ştergeau
cu buretele care, pentru a nu se pierde era legat cu o sforicică de tăbliţă. În aceeaşi clasă învăţau şi fetiţele şi
băieţii. Toţi erau îmbrăcaţi curat cu uniformă formată din şorţuleţe dintr-un material cu pătrăţele mici şi cu
gulerele albe, iar sub bărbiţă fundă tot albă.
În tot oraşul era o singură grădiniţă.
Înfiinţarea grădiniţei a fost aprobată cu data de 1 septembrie 1919, însă a început să funcţioneze abia
în decembrie 1919, iar cursurile regulate au demarat la 8 ianuarie 1920, când la conducerea grădiniţei a
fost numită doamna V.A. Pârvulescu.
Grădiniţa s-a folosit de clădirea şcolii primare de băieţi nr. 1 care, drept mobilier avea mese lungi şi bănci
rudimentare, considerate chiar nehigienice.
În anul următor s-a găsit şi s-a închiriat un imobil deosebit, dar aproape lipsit de curtea atât de necesară
copiilor pentru joacă. Din această cauză în anul 1925 s-a schimbat cu un nou local, de data asta propriu, unde
mai înainte fusese sediul poliţiei. Aproximativ în mijlocul curţii era clădirea grădiniţei.
În faţa clădirii era o scară cu vreo câteva trepte de ciment, cu care se ajungea deasupra solului, mai sus
cu un metru, într-o marchiză metalică luminoasă, având ferestre pe toate laturile. În acea marchiză, existau
cuiere fixe unde copiii îşi puneau lucrurile de îmbrăcăminte. La bază, în exteriorul parapetelor scărilor, existau
doi plopi care parcă străjuiau intrarea. Cu timpl aceştia au crescut înalţi de 12-15 metri şi groşi, un metru diametru.
Din acea marchiză se intra într-o sală lungă şi lată, care avea pe fiecare parte câte două săli spaţioase de
clasă unde învăţau copii, iar în fundul sălii, erau trei camere mari care erau folosite ca locuinţă pentru directoare.
Grădiniţa avea grădină cu pomi, cu flori, cu plante de ornament şi legume în suprafaţă de 600 mp.
Starea acestui ultim imobil era foarte bună, cu mobilier şi cu condiţii corespunzătoare. E drept că şi lumea
era mai puţin pretenţioasă, de multe ori oamenii mulţumindu-se cu ce aveau.
Materialul didactic a fost cumpărat în cea mai mare parte în anii 1924-1925 (întreaga colecţie frobeliană)
de la Casa A. Pichelers Witor und Sohn din Viena, după ce s-au strâns prin liste de subscripţie şi de la serbări,
peste 26.000 lei
159
Averea mobilă şi imobilă a grădiniţei de copii după inventarul ce s-a făcut la 15 martie 1927 s-a ridicat
la 1.208.000 lei formată din:
valoarea clădirii 1.050.000 lei
valoarea mobilierului 128.000 lei
valoarea materialului didactic 30.000 lei
TOTAL 1.208.000 LEI
Serbările de Crăciun, de Paşte, participarea la sărbătorile naţionale şi serbările de sfârşit de an ale grădiniţei,
constituiau cele mai apreciate şi mai plăcute evenimente pentru toţi orăşenii, dar în mod deosebit pentru
cei care aveau copii la grădiniţă.
Asemenea serbări constau din recitări de poezii, din cântece şi jocuri, după care li se împărţeau copiilor
coroniţe de flori sau câte un coşuleţ confecţionat din hârtie creponată, cu fel de fel de bomboane în ele, în care
cea mai de efect era culoarea ambalajelor.
Asistenţa numeroasă care lua parte la festivităţile oferite de copii, avea bucuria şi plăcuta surpriză ca la
sfârşitul serbării, să li se ofere şi să viziteze expoziţia de lucruri manuale executate de copii, din carton, construcţii
din cubuleţe de lemn, rotiţe, tăbliţe colorate, coşuleţe, batistuţe cu flori etc. toate acestea producând mare
mulţumire şi bucurii, pentru că erau admirate, părinţilor ale căror odrasle nu pierduse timpul degeaba un an
de zile.
În anul şcolar 1925-1926 – „Şcoala de copii mici din Olteniţa“ – cum îi mai spunea la grădiniţă – la expoziţia
de lucrări manuale organizată de Ministerul Instucţiunii Publice, a obţinut „Diploma de onoare“ distincţie
deosebită şi mult comentată în oraş la vremea respectivă.
În acelaşi an, atât doamna Vasilichia Pârvulescu cât şi domnul Alexandru Pârvulescu institutor, fost revizor
şcolar, au fost decoraţi cu „Răsplata Muncii cu Clasa I-a pentru învăţământ“ din partea Ministerului.
În ziua de 27 februarie 1927, domnul Negulescu inspector general şcolar, constata, între altele:
„Cu simpatie şi încrederea părinţilor, cu concursul neprecupeţit şi darnic al comitetului şcolar şi al autorităţii
comunale ale oraşului, această grădiniţă de copii trece în rândul întâi al instituţiilor de educaţie din ţară,
putând să servească de model.
160
GRĂDINIŢA DE COPII
Este prima grădiniţă de copii înfiinţată în anul 1919 odată cu liceul „Constantin Alimăneşteanu“.
A funcţionat cu două clase, anul I numiţi „CEI MICI“ şi anul II „CEI MAR!“, clădirea fiind situată
pe str. Constantin Alimăneşteanu la nr. 71. Aici noi cei 5 fraţi am învăţat după care am urmat şcoala
primară. Mai târziu aici a fost sediul întreprinderii de industrie locală după ce clădirea a fost demolată.
În prezent este loc de joacă pentru copiii de la căminul de zi, şi clădirea căminului.
Notez această inspecţie cu calificativul „FOARTE BINE“ şi exprim mulţumirile mele doamnei directoare
Vasilichia Pârvulescu pentru munca energică şi priceperea didactică pe care le-a închinat educaţiei micilor
vlăstare ale neamului nostru.“
Constatarea inspectorului general şcolar (care la vremea respectivă era unicul pe ţară – nu ca în zilele
noastre când, fiecare judeţ are inspector general şcolar – deci 41) este suficientă şi grăitoare şi conţine substratul
vizivil care se detaşează cu caracter curat de patriotism.
Ceea ce cred că trebuie reţinut de aici de către cadrele didactice cărora părinţii şi societatea în general le
încredinţează copiii în zilele noastre, este, în primul rând, că nimic nu se poate obţine fără muncă asiduă şi
mai ales că, faţă de domeniul pe care ţi l-ai ales în viaţă, nu reuşeşti să faci mare lucru dacă nu ai vocaţie, chemare,
înclinare şi preocupare sinceră.-
Numărul copiilor care frecventau grădiniţa era destul de mare. Interesul deosebit care s-a manifestat apoi
de primărie faţă de această primă instituţie de educaţie preşcolară, se oglindea an de an prin valoarea subvenţiilor
acordate.
Conducătoarele Grădiniţei de copii
Grădiniţa a fost condusă în exclusivitate de persoane de sex feminin. Iată că din acest punct de vedere,
niciodată lucrurile nu se pot excepta sau deroga. Aceste conducătoare au fost:
– doamna Sofia Carp 1919-1920
– doamna Vasilichia A: Pârvulescu 1920-1923
– domnişoara Maria Popescu 1923-1924
– domnişoara Elena Daniilescu 1924-1925
– domnişoara Angela Grigoropol 1925-1927
– domnişoara Elena Coman 1927-1942
Angela Grigoropol a fost fiica cerealistului Costică Grigoropol, decedat în iarna anului 1954 şi care a
fost ţinut în casă mai bine de o săptămână mort, întrucât acea iarnă a fost deosebit de grea,, aşa cum apare în
lucrare la un capitol separat. Costică Grigoropol, – grec – a locuit vizavi de casa părinţilor subsemnatului,
imobilul existând, fiind proprietatea lui Vlaicu Popa. Vlaicu a fost băiat de prăvălie de la vârsta de 9 ani la
Niculică Teodoru, care a avut manufactura Teodoru, după naţionalizare, a funcţionat mulţi ani Judecătoria
Olteniţa până s-a mutat în noul local situat în parta de nord a Grădinei publice. Casa există şi asătzi – cu un
etaj.
Niculică Teodoru a fost frate cu Vasile Teodoru, decedat în anul 1948. Casele lui Vasile Teodoru care iau
fost naționalizate, sunt cele de pe strada mare (Argeş în zilele noastre) care găzduieşte sediul Procuraturii,
cu denumirea mai recentă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa.
2. ŞCOLILE PRIMARE DE BĂIEŢI ŞI FETE
În anul 1904 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, face o adresă către Ministerul de Intenre prin
care arată că „în comuna Olteniţa se simte nevoia de localuri de şcoli care actualmente funcţionează în
clădiri cu totul improprii şi dăunătoare sănătăţii copiilor“.
Se descrie starea mizerabilă a acestor clădiri pline de umezeală, cu săli mici şi nehigienice.
Comunicând „această stare deplorabilă în care comuna Olteniţa ţine şcolile sale, roagă a se lua măsuri
severe faţă de această comună“. Redau mai jos fragmente din răspunsurile directorului şcolii primare la un
chestionar pus şcolilor din anul 1904 de către prefect:
– Localul are nevoie de multe modificări şi reparaţii. Devizul nu este întocmit.
– Sobe de fier. Nu funcţionează bine.
– N-are ventilaţii sistematice
– Curtea şcolii e împrejmuită. Împrejmuirea e slabă.
161
-Mobilierul e destul de incomplect. Bănci sistematice nu sunt. Lipsesc: catedre, bănci sistem nou
– Şcoala posedă două puţuri de apă, dar nu sunt sistematice.
– Cuiere sunt
– Privăţile se află în stare prostă, sistem vechiu. Nu e drum şoseluit de la local până la privată.
– Curtea s-a curăţat de gunoi şi buruieni
– Nu există sală de gimnastică pentru copii.
Prin urmare, din aceste fragmente de răspunsuri, aflăm că de fapt cam totul era sistem vechi şi nu funcţiona
bine. În acel an consiliul comunal s-a hotărât să facă un împrumut de 100.000 lei pentru clădirea şcolii, dar
până la urmă nu a făcut.
Peste un an s-au gândit să refacă vechile case Tretinescu unde funcţionase şcoala mai înainte, dar, deşi
costa mult nu ieşea totuşi o clădire solidă. Atunci, primăria – mai mult somată – a trebuit ca peste câţiva ani,
chiar în anul 1906 să mai prelungească contractul de închiriere al caselor Alexandrina Nedelcovici, fiica fostului
primar Dimitrie Tretinescu, pe încă un an, cu o chirie de 1500 lei, pentru cursurile şcolii primare de băieţi.
Dar unde şi care erau casele în discuţie? Să explic!
Casele doamnei Alexandrina Nedelcovici, au fost cumpărate în anul 1931 de Vasile Teodoru, care i-au
fost naţionalizate de regimul comunist în anul 1948 şi aici autorităţile comuniste au stabilit sediul procuraturii,
în zilele noastre Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, unde funcţionează şi în zilele noastre. Cred că nu
mai este cazul, să arăt că aceasta se află pe strada mare (în zilele noastre strada Argeş) cam vizavi de actuala
clădire nouă a poliţiei.
Cam pe aici, înainte de construirea sediului miliţiei – devenită apoi poliţie – au fost casele doctorului
Constantin Deculescu, despre care voi vorbi la un capitol separat.
În anul 2002, procuratura a funcţionat la etajul unu al clădirii Băncii Agricole, situată în partea de sud a
grădinii publice unde, de câţiva ani funcţionează banca privată Raiffeisen Bank S.A. Agenţia Olteniţa, deoarece
sediul procuraturii de pe strada mare, a fost extins, i s-au făcut reparaţii capitale şi a fost modernizat, iar pentru
că zidurile au fost groase şi rezistente, au fost consolidate, deasupra parterului s-a adăugat un nivel. Lucrările
au fost terminate în 2004, şi cu extinderile, adăugirile şi îmbunătăţirile făcute, a ieşit o clădire deosebită, frumoasă,
modernă şi chiar rezistentă.
Lucrările au fost executate de o firmă de construcţii a inginerului Ilie Vardianu.
Am vizitat cu diverse ocazii interiorul şi am văzut că într-adevăr clădirea corespunde sediului de parchet.
Iată însă o curioasă coincidenţă pe care nu ştiu cum să mi-o explic. În casele a doi fraţi au funcţionat
două instituţii juridice şi în timpul regimului comunist şi după revoluţie.
În casele lui Niculică Teodoru a fost instalată Judecătoria Olteniţa, iar în casele frateli său Vasile Teodoru,
Procuratura.
Niculică Teodoru – fratele lui Vasile Teodoru, care a avut magazin mare de manufactură, pe care
ţin minte, parcă-l văd, clipea des din ochi şi avea un tic nervos, mişcând mereu din barbă în sus şi din gât, a
avut casa pe colţ, vizavi de cea a lui Vasile Ionescu, cunoscut de olteniţenii mai în vârstă sub porecla de Vasile
Sorici.
Fratele său, Vasile Teodoru, a avut un băiat pe nume Emil, de profesie inginer agronom, însă un agronom
foarte citit, l-am văzut ultima dată prin anii 1972-1973, vindea flori în Piaţa Amzei. El nu m a cunoscut. şi era
normal să fie aşa pentru că era mult mai mare decât mine, însă când i-am spus cine sunt şi despre tatăl meu,
şi-a adus aminte. Îi era totuşi teamă pentru că, dat fiind faptul că tatăl său a avut moşie, nici el nu a fost scutit
de închisorile comuniste.
Când stau şi mă gândesc, îmi dau perfect de bine seama, ce a însemnat regimul comunist şi cum s-a
intersat de fiecare, pe care, aşa cum spune un proverb „i-a căutat şi în gaură de şarpe“ şi nu s-a lăsat până nu
le-a confiscat casele, pământul, averea şi până nu i-au băgat în puşcărie spre a-i termina, şi la propriu şi la figurat.
Moşia lui Vasile Teodoru, inclusiv via americană – a fost trecută în proprietatea statului comunist, mai
precis în proprietatea şi administrarea fostei Gospodării Agricole de Stat Olteniţa, care şi-a avut sediul admi-
162
nistrativ la conacul din deal al lui Calomfirescu, la kilometrul 4 pe şoseaua Olteniţa- Călăraşi.
Gospodăria agricolă de Stat (G.A.S.) Olteniţa, a devenit apoi Întreprindere Agricolă de Stat (I.A.S.) un
fel de „Altă Mărie cu aceeaşi pălărie“ reorganizări de faţadă în genul specific regimului comunist, adică, a la
Carageale, „Să se schimbe ceva, dar să nu se modifice nimic“. În aceste condiţii, cei care au fost puşi şi numiţi
directori de partid, au devenit proprietari nedeclaraţi ai acestor moşii, întrucât aveau puteri nelimitate asupra
modului de administrare, fără a da socoteală de eventuale abuzuri. Am fost 40 de ani inspector de bancă pe
sectorul de stat şi sunt în măsură să afirm cu toată răspunderea că niciodată, în niciun caz, niciun director, nu
a plătit din salariul său nici un ban. În cel mai rău caz, îl numea la o altă întreprindere similară, însă pe aceeaşi
funcţie, iar cel care avea această putere şi calitate unică, era regimul comunist prin exponenţii săi.
Moşia lui Vasile Teodoru era situată în partea de nord-vest a combinatului de creştere şi îngrăşarea porcilor
Ulmeni de mai târziu, acolo avea şi via, iar locul era în apropierea pământului tatălui meu cunoscut în Olteniţa,
de cei mai în vârstă sub numele de Petre Amu.
În acele zone limitrofe se află suprafeţele de teren care au aparţinut proprietarilor: Buescu, Mircea V. Frigator,
inginerul Zotu etc., iar în baltă, adică toată întinderea din faţa conacului, peste şoseaua na- ională, aparţinea
moşiei lui Aristide Penu, fost moşier şi ajutor de primar, despre care voi aminti în lucrarea de faţă, având
în vedere implicarea sa în politică în perioada dintre cele două războaie mondiale. Ca o curiozitate, arăt că
Aristide Penu când a murit, a fost încălţat cu pantofi însă cu picioarele goale, pentru că nu a avut ciorapi fapt
cunoscut de olteniţenii care au participat la înmormântarea sa.
* * *
În urma revoluţiei din decembrie 1989, primul guvern emanat, condus de Petre Roman, a emis Hotărârea
de Guvern nr. 2166/12 aprilie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României partea I-a nr. 1126/marţi 28
mai 1991, privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni prin reorganizarea unor întreprinderi agricole
de stat (I.A.S.-uri).
La numărul curent 75 din această hotărâre, fosta I.A.S. Olteniţa a devenit „Olriz-Olteniţa S.A.“ având ca
obiect de activitate producerea, industrializarea şi comercializarea produselor agrozootehnice, prestări servicii,
import-export, cu un capital social de 169 milioane lei la preţurile anului 1991.
Menţionez că prin această hotărâre, în fapt s-a produs o speculaţie juridică patrimonială, în senusl că, hotărârea
respectivă, de la data încheierii chiar, s-a considerat ca fiind un fel de act de proprietatea a statului, întrucât,
prin anexa 2 la această hotărâre, s-a publicat şi statutul acestora unde, la Capitolul
articolul 2 „forma juridică a societăţii, se menţionează că societatea comercialîă… S.A. „este persoană juridică
română, având forma juridică de societate pe acţiuni. Aceasta îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legile române şi cu prezentul statut.“
În relaţiile ulterioare ale acestei societăţi, se va invoca în permanenţă această Hotărâre de Guvern nr.
166/12.IV.1991.
Ori, aşa după cum este arhicunoscut, Staţiunile de Maşini şi Tractoare (S.M.T.), Gospodăriile Agricole
de Stat (G.A.S.) devenite apoi Întreprinderi Agricole de Stat (I.A.S.) ca şi Gospodăriile Agricole Colective
(G.A.C.) devenite ulterior Cooperatice Agricole de Producţie (C.A.P.) NU AU EXISTAT PÂNĂ ÎN MOMENTUL
NAŢIONALIZĂRII 1948-1949, TOATE ACESTEA FIIND ÎNFIINŢATE DE REGIMUL COMUNIST,
IAR PĂMÂNTUL PROVINE ÎN EXCLUSIVITATE DIN CONFISCĂRI, PRELUAT ABUZIV DE LA ADEVăRAŢII
PROPRIETARI, DEPOSEDAŢI PRIN VIOLENŢĂ, ÎN FORŢĂ AŞA CUM DĂDUSE ORDIN
STALIN, potrivit planului în 10 puncte transmis la 7 martie 1945, prin delegaţi sovietici, adică a doua zi de la
instalarea Guvernului dr.Petru Groza (numit de largă concentrare democratică) înmânat „reprezentanţilor“ Partidului
Comunist Român, respectiv Anei Pauker alias Rabinsahn Hana), Constantin Pârvulescu şi Constantin
Doncea, veniţi cu puţin timp înainte de la Moscova, unde au fost activişti şi cadre de bază, în solda Cominternului,
lucruri de acum arhicunoscute.
Prin urmare, ÎN ACEST FEL I S-A LUAT CONACUL ŞI MOŞIA LUI CALOMFIRESCU. Maiestoasa
clădire, impunătoare ca un monument, tronează de decenii bune pe un bot de deal, o colină splendidă, aleasă
acolo nu întâmplător, un loc numit Gumelniţa, de rezonanţă istorică, cunoscută mai mult în domeniul arheo-
163
logiei, întrucât aici s-au făcut o serie de săpături şi cercetări de câteva decenii, iar obiectele găsite se află în
muzeul de arheologie, numit chiar cultura Gumelniţa, din Olteniţa, prezentând interes, nu numai la nivel naţional,
dar depăşind de mult hotarele României.
Conacul, situat la o înălţime de peste 30 de metri faţă de şoseaua naţională, privitorului, îi oferă o magnifică
privelişte ce se întinde departe, până la malul stâng al Dunării.
Pentru a fi mai convingător prezint alăturat fotografia unei părţi de est a conacului lui Calomfirescu. Şi
aici s-a simţit mâna destructivă a exponenţilor regimului comunist. Astfel că, în perioada directoratului inginerului
Constantin Jilăveanu, în cadrul unei aşa zise acţiuni de reabilitare de anvergură, căruia i s-a dat caracterul
de reparaţii capitale, turnişorul care se afla deasupra acoperişului clădirii principale, spre faţă, în partea
de sud, practic, a fost defiinţat, deşi nu încurca pe nimeni cu nimic, însă s-a procedat în acest fel spre a-i radia
aspectul de conac boieresc şi a-l face să semene a sediu administrativ de unitate economică socialistă.
* * *
Despre viaţa la acest conac şi despre moşia lui Calomfirescu, scriitoarea Elena Zafira Zanfr, după 15 ani
de muncă asiduă, creatorare, a încheiat trilogia romanului „CASTELANA“ apărută în 1997 la editura „Zafira“
din Bucureşti.
Este vorba despre o epopee, de o frescă socială unică, însumând trei volume, cu peste o mie de pagini.
Este un roman despre dragoste, despre puterea omului de a înfrunta, păstrându-şi însă neatinsă demnitatea,
visul şi speranţa, neştirbite. În roman, se strecoară idile, parţiale cunoscute, dar reale, din relaţiile doamnei
Calomfirescu – vârstnica şi proprietara moşiei, cu generalul Ion Antonescu, căruia îi oferea momente de sustragere,
din tumultoasa sa activitate şi din arsenalul preocupărilor sale cotidiene a acestui mare om de stat şi
strateg militar, care a parcurs cu demnitate atât primul cât şi al doilea război mondial, el fiind singurul faţă de
care Adolf Hitler, avea respect.
„Castelana“ este o carte interesantă, fascinantă, dar şi frumoasă, ca un poem de cristal (Biblioteca personală).
Cerându-mi scuze cititorului, după această digresiune, e drept cam mare, revin la situaţia şcolilor primare.
În aprilie 1906 au fost terminate proiectele şi devizele pentru construirea imobilelor şcolilor primare de
băieţi şi fete, întocmite de către Constantinescu, arhitectul judeţului Ilfov, onorariul fiind de 1000 lei.
Se fac publicaţiile legale pentru licitaţie şi în septembrie se acordă drepturile de construire antreprenorului
D.I. Sorescu şi Ion B. Ionescu, însă acestora li se subroghează drepturile şi îndatoririle trecându-se asupra antreprenorului
I. Aronescu.
Execuţia lucrărilor a durat doi ani şi la 7 octombrie 1908 s-a făcut recepţia definitivă a ambelor şcoli, respectiv
şcoala primară de băieţi nr. 1 şi şcoala primară de fete nr. 1, situate ambele pe actuala stradă Mihai Eminescu,
înrte străzile Mihai Bravu şi Traian, mai precis, şcoala de băieţi în partea de est a liceului „Constantin
Alimăneşteanu“ şi şcoala de fete, vizavi de cea de băieţi, dar în partea de est a fostei Secţii de Jandarmi Olteniţa.
La aceste şcoli am învăţat şi eu cu fraţii şi surorile mele, şi ca mine multă lume din oraş din acele vremuri.
Prin urmare aceste şcoli în anul 2008 ar fi împlinit un secol, însă cu peste 20 de ani în urmă au fost demolate,
cu toate că încă mai erau funcţionale fără niciun procent de risc.
În locul şcolii primare de băieţi nr. 1, în partea de vest, s-au construit săli de sport, iar pe locul rămas
liber, spre est, s-a făcut teren sportiv. Din vremurile de demult, aici a rămas şi există un stejar mare, bătrân, cu
o coroană pe măsură, datorită căreia, s-a aplecat aproape de pământ.
Pe locul şcolii primare de fete, s-a construit o şcoală mult mai mare, cu trei nivele, cu clasele de la I la
VIII, şcoală generală cum se numeşte acum. De la vechea şcoală de fete nr. 1 nu a mai rămas decât o clădire
bătrână, care aminteşte că aceasta era locuinţa directorului. Aici a locuit începând din
în urma cedării Cadrilaterului, învăţătorul Stoicescu venit de la Turtucaia, care a îndeplinit funcţia de director
până a ieşit la pensie.
Şcolile primare de băieţi şi fete – după grădiniţa de copii – au fost instituţiile prin care a fost mai întâi răspândită
lumina cărţii, şi unde copiii, plini de curiozitate, încep, pe măsura posibilităţii lor de percepere, să
înţeleagă o particică din tainele cunoaşterii şi ale vieţii.
164
Viaţa a dovedit din cele mai vechi timpuri, că gradul de cultură, se reflectă în numărul cât mai mare al
oamenilor ştiutori de carte şi, cu toate acestea, înţelegerea rostului cărţii, nu numai că a venit foarte greu, dar
şi mai greu a pătruns în mintea unora din semenii noştri. Este lăudabil şi îmbucurător faptul că, odată cu
trecerea timpului, procentul neştiutorilor de carte scade continuu.
Şcolile în general, în perioadele de început au funcţionat în imobile particulare, închiriate, câte unul sau
câte două pentru băieţi şi separat pentru fete – în acele vremuri din raţiuni de moralitate – nu au existat şcoli
mixte – nehigienice şi inconfortabile.
De-abia începând din anul 1907, şcolile au putut să funcţioneze în clădiri proprii.
Arhivele şcolilor – ca de altfel şi a celorlalte instituţii, inclusiv a primăriei – au avut aceeaşi soartă, adică
au fost distruse de războiul din 1916-1918, astfel că, din activitatea şcolilor, au rămas doar date răzleţe şi incomplete
şi aceasta numai în rapoartele trimise prefecturii judeţului Ilfov, din 10 în 10 ani.
Totuşi, cum spuneam, din unele date răzleţe, întâlnite aproape la întâmplare, s-au mai putut culege următoarele
informaţii:
În anul şcolar 1878-1879, deci imediat după războiul de independenţă, cursurile şcolii au fost urmate de
182 băieţi şi 87 fete. În 1897-1898, de 196 băieţi şi 92 fete. Iată că numărul băieţilor a fost mereu dublu faţă
de cel al fetelor. Am arătat pe parcursul acestei lucrări, în perspectivă, ce consecinţe atrag după sine. diferenţele
mari între numărul băieţilor – mai mare – faţă de cel al fetelor – mai mic – care au învăţat carte. De altfel, anticipez
puţin – aceasta este una din cauzele care, chiar în Olteniţa – şi voi da exemple la locul potrivit – a făcut
ca pe parcursul vremurilor din urmă, fetele să se căsătoresacă cu băieţi cu situaţie materială bună, dar mai
mari cu mult decât ele, chiar cu 10-12 sau 15 ani. În felul acesta, în viaţă, pe parcursul convieţuirii, fetele, în
permanenţă vor depinde de ei pentru că nu vor avea de ales. La această concliuzie am ajuns citind şi înscrisurile
de pe crucile din cimitir, iar oamenii care s-au căsătorit cu nevestele cele mai tinere au fost, în general, negustorii
– comercianţii.
Şi ca să nu omit o chestiune esenţială arăt că, din lecturarea mai multăr cărţi, am constatat că printre ţările
europene, Marea Britanie excelează, în sensul că se situează în categoria ţărilor unde fetele se căsătoresc la o
vârstă înaintaă, prin aceasta înţelegând 25-27 de ani, după ce-şi desăvârşesc studiile şi au o profesie definitivă,
pentru a nu depinde din punct de vedere material, de situaţia soţului.
O asemenea concepţie şi până la urmă, practică, o apreciez normală şi logică, întrucât viaţa familială este
mai matură, mai echilibrat, nefiind condiţionată de latura materială, de nici una din părţi. De fapt idealul în
viaţă este, ca pe cât posibil, să nu depinzi de nimeni.
În anul şcolar 1914-1915, numai la şcoala primară de băieţi nr. 1 (deci cea de lângă liceu) au urmat cursurile
102 elevi, iar în anul următor 91, în timp ce la şcoala primară nr. 2 (cea de lângă clădirea fostei băi comunale)
au urmat cursurile 120 de băieţi.
În vara anului 1917 au urmat cursurile 262 de băieţi şi 153 fete. Prin urmare procentul fetelor de 50%,
faţă de cel al băieţilor se menţine.
În anul şcolar 1918-1919, au fost înscrişi 381 băieţi şi 230 fete. Din 1918 până în 1925 a funcţionat şi
şcoala primară de băieţi nr. 2.
În decursul anilor, în coroborare cu diferite evenimente istorice ce au avut loc în învăţământul primar, diferite
manifestări sunt vrednice de a fi readuse în atenţie, pentru că nu trebuie să fie uitate – şi de ce nu – poate
inspiră cadrele didactice din zilele noastre.
De pildă, în anul 1906, începuse ca în şcoală să se acorde atenţie pregătirii şi artei militare. Concomitent
cu deprinderile scrisului şi cititului, elevii începuseră să înveţe chiar instrucţie militară, mânuirea armelor din
lemn, iar în clasele mai mari, chiar şi modul de preparare a explozivilor, bineînţeles, teoretic. Acestea se predau
într-o măsură restrânsă, fiind prevăzute în programa analitică ca „dexterităţi“, adică – pentru cei mai puţin avizaţi
– asimilate cu unele obiecte de studiu mai puţin importante ca de exemplu: desen, caligrafie, sport, lucru
manual etc.
DIN CAUZA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, ŞCOLILE AU FOST ÎNCHISE, iar în anul 1917, Olteniţa
a fost sub ocupaţia trupelor germane (despre care voi arăta detailat la un capitol separat) însă cadrele di-
165
dactice s-au gândit şi chiar au reuşit ca anul şcolar să fie – cât de cât – recuperat.
Pierderea anului şcolar 1916-1917 datorită războiului a fost recuperat astfel: cursurile s-au ţinut din luna
aprilie până la sfârşitul lunii octombrie 1917, cu vacanţa de vară în luna iulie. În acel an şcolar, elevii au trecut
dintr-o clasă în alta, după cum au mărturisit ei că sunt în clasa respectivă, dar aceasta numai în urma unui
sumar examen al cunoştinţelor cerute pentru clasa respectivă.
La 5 noiembrie 1917, s-au început cursurile unui nou an şcolar revenindu-se la normal. Bineînţeles că revenirea
la normal a însemnat un efort comun, convenit, făcut atât de cadrele didactice cât şi de elevi.
Datorită profesionalismului, obiectivităţii, competenţei, imparţialităţii şi exigenţei cadrelor didactice, cât
şi conlucrării acestora cu familia elevului, toţi aceşti factori de influenţă determinau şi stimulau disciplina fără
de care, actul şi procesul de învăţământ în general nu se concepe. Disciplina contribuie în mod hotărâtor la
eficienţa procesului de învăţământ.
Curs seral de limbă germană, s-a ţinut în lunile aprilie, mai şi iunie 1918. Au fost doi profesori: Saberai
Ipcar şi Ferdinand Bowo. Prin aceste cursuri nemţii urmăreau să şi-i apropie pe români. Cursurile făceau probabil
parte din planul vast de germanizare în marele Imperiu German pe care l-au visat cuceritorii în ani 1914-
1918. Dar, după cum am văzut s-a prăbuşit nu numai planul dar şi imperiul lor.
Al doilea război mondial avea să dovedească la scena istoriei că Germania nu a înţeles nimic şi că avea
să fie înfrântă chiar în propria-i capitală fiind obligată să semneze un document de capitulare necondiţionată.
Şcoala primară de băieţi nr. 2 a funcţionat din 1919 până în 1925 în casele lui Gr. Mihăilescu, proprietatea
lui N. Seitan de mai târziu, situate pe strada Carol I nr.97, înzilele noatre str. Argeş, sau mai pe înţelesul tuturor,
pe strada mare. Iar înainte de războiul cel mare – cum i s-a spus iniţial primului război mondial – şcoala primară
nr. 2 a funcţionat în casele Ghiury (Gheroghe Ştefănescu) pe strada Constantin Alimăneşteanu nr. 52.
Cursuri de adulţi, s-au ţinut între 12 februarie şi 8 mai 1925. Au urmat cursurile neştiutorii de carte şi cei
care n-au absolvit cursul primar cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani.
La şcoala primară de băieţi, au funcţionat trei divizii între care s-au împărţit cei 88 de adulţi. La şcoala
primară de fete au funcţoinat numai două secţiuni: a neştiutorilor de carate – 66 eleve – şi sec- iunea ştiutorilor
de carte – 51 eleve.
Cursul complimentar, la care s-au predat pe lângă materiile prevăzute în program şi lucrări de atelier.
Aceste cursuri speciale au funcţionat din toamna anului 1927 până în iulie 1930. Maistru la şcoala de băieţi a
fost G. Tomescu.
În acelaşi timp la Şcoala primară de fete a funcţionat un atelier de ţesătorie de pânză şi covoare sub conducerea
doamnei Eugenia Popescu.
Îngrijirea şi întreţinerea imobilelor şcolilor primare precum şi bunul mers al lor a fost lăsat în seama unui comitet
şcolar comunal, sub preşedenţia domnului Hristache Daniilescu, pe atunci primar, secondat de alte trei comitete:
unul pentru şcoala primară de bieţi, altul pentru şcoala primară de fete şi al treilea pentru grădiniţa de copii.
Aceste comitete s-au constituit în toamna anului 1919. De la 1 februarie 1920 s-a ales un singur comitet
pentru toate şcolile, preşedinte fiind Anton Dumitrescu directorul şcolii primare de băieţi nr. 1. Acest comitet
s-a schimbat din luna august a aceluiaş an cu alt comitet care a funcţionat până în anul 1922 al cărui preşedinte
a fost preotul I. Ionescu.
Odată cu acest comitet şcolar s-au reînfiinţat cele trei comitete care au funcţionat separat pe lângă şcoala
primară de băieţi, de fete şi grădiniţa de copii.Din 1922 până în 1926 a funcţionat un comitet şcolar comunal
care a avut o durată de timp mai mare, sub preşedenţia fostului primar Hristache Daniilescu.
În acest din urmă an însă, schimbarea politică a atras după sine şi schimbarea comitetului şcolar, alegând
un altul care a avut ca preşedinte pe fostul primar Costică D. Nica timp de un an.
În 1928 vin din nou liberalii la putere, şi tot în acelaşi an în luna decembrie, se schimbă din nou comitetul
şcolar, alegându-se ca preşedinte primarul în persoana lui Ion Deculescu.
În anul 1932 preşedintele comitetului şcolar a fost ales preotul Gheorghe Sachelarie pe atunci îndeplinind
funcţia de preşedinte al comisiei interimare (primar provizoriu).
Prin urmare este de observat că primarul, de cele mai ulte ori a fost ales şi preşedinte al comitetului şcolar
166
comunal, aceasta ca prin titlul şi autoritatea sa, să fie obligat mai mult faţă de şcoală.. Dintre membrii comitetelor
şcolilor nu lipseau preoţii din oraş, imprimând o mai mare moraliltate şi directorii şcolilor respective.
Restul membrilor îl formau părinţi ai copiilor, mai cu seamă acei părinţi care erau şi membri în consiliul comunal
sau în comisia interimară a oraşului.