IEȘIREA (SCOATEREA) INTEMPESTIVĂ LA PENSIE A LUI CRISTEA V. ION, DIRECTORUL ȘANTIERULUI NAVAL OLTENIȚA

În ziua de 16 aprilie 1987 la Şantierul Naval Olteniţa au sosit două autoturisme deosebite, de culoare neagră. Una cu numărul de înmatriculare 1 de Călăraşi şi alta cu număr de Bucureşti. Din cea cu număr de Călăraşi
au coborât Ioan Foriş, prim secretar al Comitetului judeţean de Partid Călăraşi şi preşedinte al Consiliului
Popular Judeţean Călăraşi, însoţit de Păunescu Aurel, secretar cu probleme economice tot de la Comitetul
judeţean Călăraşi şi un consilier-activist, iar din cea cu număr de Bucureşti a coborât ministrul adjunct al Ministerului Industriei Construcției de Maşini, însoţit de un consilier şi un director general din minister.
Despre sosirea acestora şi despre scopul deplasării lor la Olteniţa nu avea cunoştinţă decât Micu Marin,
secretarul comitetului de partid al Şantierului Naval Olteniţa, preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii din
şantier şi inginerul George Bozeanu.
Pentru toţi ceilalţi şi, curios, chiar pentru inginerul Cristea Ion, directorul şantierului – sosirea celor de
mai sus a fost strict secretă şi a avut un caracter inopinat.
Imediat după sosirea celor de mai sus, Micu Marin, secretarul comitetului de partid, a mobilizat şi a adunat
în sala de mese a cantinei toţi membrii C.O.M. şi cadrele de bază cu funcţii de răspundere din cadrul şantierului.
Cel mai nedumerit dintre toţi era directorul Cristea V. Ion, care, spre deosebire de absolut toate cazurile
şi împrejurările în care el era primul şi cel mai informat despre vizitele care urmau să aibă loc în şantier şi din
timp făcea pregătirile necesare pentru ca toate să decurgă în cele mai bune condiţiuni şi să se soldeze cu rezultatele dintre cele mai bune, nu știa nimic.
Cristea Ion nu era impacientat, nu avea motive, nu-i spusese nimeni nimic, aşa că a luat şi el loc în prezidiul
improvizat – cum făcea de obicei – format atât din cei din conducerea ministerului, cât şi din cei de la Comitetul
judeţean de partid Călăraşi.
Fără a se anunţa în prealabil vreo ordine de zi -aşa cum era obiceiul în C.O.M. – primul a luat direct cuvântul ministrul adjunct care le-a spus celor prezenţi că, Colegiul, conducerea ministerului a hotărât ca tovarăşul
Cristea V. Ion să iasă la pensie. A intervenit şi Ioan Foriş, spunând că această hotărâre a fost luată şi de organele
superioare de partid, întrucât tovarăşul Cristea V. Ion a împlinit 67 de ani, iar vârsta maximă la care pensionarea
este obligatorie – potrivit legii – este de 62 de ani.
După succinta expunere a celor de mai sus, ministrul adjunct i-a înmânat lui Cristea V. Ion decizia ministerului, a dat mâna cu el, i-a mulţumit pentru tot ce a făcut în şantier, pentru munca depusă şi l-a felicitat.
Acelaş lucru l-a făcut şi Ioan Foriş.
Cei prezenţi în sala de mese, uitându-se unul la altul, au rămas perplecși, iar Cristea, luat prin surprindere,
i-a apărut câte o lacrimă pe fiecare obraz, rămânând nemișcat și cutremurat de acest eveniment. În decursul
celor 39 de ani de directorat, Cristea V. Ion era învățat doar cu felicitări, aprecieri şi osanale.
Ministrul, sesizând punctul critic şi pentru depăşirea momentului psihologic, care pentru Cristea constitia
prima şi cea mai grea lovitură, a mai spus că până la apariţia deciziei de pensionare tovarăşul Cristea V. Ion va
rămâne consilier în cadrul şantierului. Această completare nu avea să amelioreze starea depresivă în care se
afla Cristea.
Acestea fiind spuse, ministrul a anunţat că în locul tovarășului Cristea V. Ion a fost numit inginerul Bozeanu
George, căruia chiar i-a înmânat ordinul de numire. Trebuie să avem în vedere că ne aflam în anul 1987, când
numirea într-o funcție atât de importantă de conducere la o întreprindere industrială de interes republican cu
peste 5.000 de salariați era o problemă foarte serioasă care în prealabil trebuia verificată de securitate și de organele centrale ale partidului. Prin urmare numirea inginerului Bozeanu George s-a făcut în primul rând pe
criterii politice. Au urmat câteva momente de liniște penibilă și apăsătoare, pline de nedumerirea celor prezenți
care au rămas uimiţi de maniera fulgerătoare în care Cristea V. Ion, care până atunci s-a aflat într-o continuă şi
neîntreruptă ascensiune plină de glorie, practic – ca să folosesc un termen specific – era debarcat, împotriva
voinţei lui, într-un mod umilitor, brusc şi neaşteptat, lăsându-1 fără replică şi fără a mai avea puterea să reacţioneze în vreun fel. Acest anunţ căzuse asupra lui ca un trăznet. Timp de 39 de ani Cristea a fost conducătorul
absolut al Şantierului Naval Olteniţa, care, indiscutabil, făcea parte din viaţa lui.
Cu un an sau doi înainte, când cineva făcea vreo aluzie, sau aducea în vreun fel vorba despre pensionarea
lui, Cristea spunea că el putea conduce două întreprinderi.  Și nimeni nu-1 contrazicea pentru că, indiscutabil, avea meritele lui, însă nu-i mai puţin adevărat că pe
parcursul exercitării funcţiei de director a ştiut să se menajeze. Tot şantierul ştia că Taica – cum i se spunea –
după pauza de prânz, de masă, pleca în halatul de lucru prin fundul şantierului, unde îl aştepta şoferul său,
Gică, cu maşina. Îl ducea acasă, se odihnea o oră, două, după care, reconfortat, tot prin spate, îşi făcea apariţia
prin şantier.
La terminarea programului, când tot personalul se îndrepta spre poartă pentru a merge acasă, Taica se
ducea la poartă de unde îi întorcea pe şefii de secţii şi maiştri pentru a face analiza muncii şi a stabili priorităţile
pentru a doua zi, în condiţiile în care – bineînţeles – aceştia erau obosiţi, nu le mai ardea de şedinţă şi nu se
potriveau cu el.
Însă, trecând peste toate, directorul Cristea V. Ion, nu merita un asemenea sfârşit de mandat faţă de tot ce
a făcut el pentru Şantier şi pentru toţi cei care au lucrat aici.
S-a procedat în acest fel pentru că, în situaţia în care ar fi aflat din timp, Cristea, care avea suficiente relaţii
la toate eşaloanele partidului, fără a mai vorbi de minister, el, care în decursul anilor primise vizite ale lui
Chivu Stoica în calitate de prim ministru, ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi în ultima perioadă ale lui Nicolae
Ceauşescu, acestuia din urmă făcându-i şi navă prezidenţială, sunt convins că ar fi intervenit şi indiscutabil ar
fi obţinut aprobarea de a mai fi menţinut pe funcţia de director un an sau doi.
Chiar în aceeaşi zi, Cristea a plecat din şantier şi nu s-a mai întors o perioadă de timp, revenind când a dat
o masă festivă de adio colaboratorilor lui apropiaţi, colectivului de bază al şantierului.
Plecarea lui Cristea s-a simţit imediat pentru că chiar pentru luna mai 1987 salariile nu s-au mai luat la
timp şi nici integral, iar şantierul a început să-şi încetinească ritmul de activitate în general.
Noul director, inginerul George Bozeanu nici pe departe nu avea să-i semene lui Cristea V. Ion. De altfel
inginerul Bozeanu a funcţionat ca director doar câteva luni, din mai 1987 până în 1988, mai mult cu caracter
de interimat.
A fost numit apoi în funcţia de director fostul ministru Ion Avram, un om deosebit, se informa în permanenţă, dădea dispoziţii clare, apoi controla cum s-au aplicat, a stabilit programe, a luat măsuri de sancţionare
împotriva celor care nu respectau cele stabilite. Într-un cuvânt a întronat ordine și disciplină severă, iar desfășurarea procesului muncii a căpătat un caracter organizat, competent și eficient. Ședințele de analiza muncii
erau scurte, concise și la obiect. S-a creat un climat concret de răspundere individuală, evitându-se răspunderea
colectivă care, în fapt, nu reprezenta nimic.
Oricum, trecând peste toate, scoaterea lui Cristea V. Ion la pensie mai degrabă semăna cu înlăturarea din
funcția de director, în chip stalinist, prin surprindere, în condițiile în care acesta a condus Șantierul timp de
peste 39 de ani – de la angajare și până la pensionare – pentru care a fost distins, tot de regimul comunist cu
”Ordinul Muncii” clasa a II-a în 1970, iar S.N.O., pe parcursul existenței sale a fost răsplătit cu diverse distincții,
Erou al muncii socialiste etc.

Error