GEORGE GULAN, AVIATOR, PILOT DE VÂNĂTOARE, BREVETAT COMANDOR, VETERAN DE RĂZBOI

George Gulan s-a născut la 24 aprilie 1920 in Olteniţa judeţul Ilfov. A urmat cursurile şcolii primare, după care s-a înscirs la liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa pe care l-a absolvit în anul 1938. Promoţia sa a fost formată din aproximativ 10 elevi, chiar dacă în clasa Ia de liceu s-au înscris peste 30 de elevi. Dintre colegii din promoţia anului 1938, dat fiind faptul că de atunci au trecut mai bine de şase decenii, nu mai ţine minte decât numai câţiva şi anume: pe Spirea Roşea, Nicu Chesăraicu, Aurel Uleu şi Mircea Postole. Pe toţi i-am cunoscut, iar în viaţă în anul 2006, nu mai era decât el şi doctorul Spirea Roşea care a fost şeful promoţiei 1938. Spirea Roşea apare în lucrarea de faţă la un copitol separat şi detailat. Nicu Chesăraicu a fost fiul lui Costică Chesăraicu. Familia Chesăraicu a locuit pe strada mea „Ctin Alimăneşteanu“ şi a avut depozit mare de lemne pe locul unde în zilele noastre se află casa familei Lichiardopol, cu extindere spre nord şi sud, la nr. 42. Nicu Chesăraicu a fost ofiţer de carieră, a fost rănit pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, i s-a amputat un picior şi a fost adus în ţară cu un avion special. A murit de tânăr. Aurel Uleu, este fratele mai mic al lui Ioan V. Uleu care a fost mulţi ani şef de gară CFR la Olteniţa, până la ieşirea la pensie. Au locuit pe strada noastră. Ei au vândut casele Anei Stoicescu, le-a moştenit învăţătorul Oncescu Niculae după care au fost cumpărate de profesorul Constantin Zegrea. Mircea Postolea, a fost fiul cerealistului Costică Postolea, a locuit pe strada mea – Constantin Alimăneş- 141 teanu – iar casele au fost vândute fiului profesorului Zegrea. George Gulan îşi aminteşte că noua clădire a liceului „Ctin Alimăneşteanu“ a fost dată în folosinţă în anul 1934. Îşi mai aminteşte că, chiar din acel an, dat fiind faptul că liceul avea parchet, era obligatoriu ca toţi elevii să se descalţe la vestiar iar în clasă să intre cu ciupici sau papuci, pentru a nu zgâria. Acest obicei s-a menţinut şi pe timpul meu şi apreciez că măsura nu era rea. Excepţie a făcut perioada în care liceul a servit ca spital pentru armata germană, prin anul 1941. Pe acoperişul liceului pe aripa dinspre sud, spre clădirea vechii primării, era un cerc mare vopsit cu alb cu un diametru de vreo 18 metri, având la mijloc o cruce roşie, spre a se vedea din avion că acolo este spital şi că potrivit regulilor internaţionale ale războiului, asemenea locuri sunt intgerzise bombardamentului. Aproape 20 de ani această cruce roşie de pe acoperişul liceului, se putea vedea cu ochiul liber de pe digul din partea de vest a oraşului şi de la podul de peste Argeş din partea de nord. Revenind la cazul lui George Gulan, parcă urmând tradiţia familiei de militari, aşa cum o să vedem în contrinuare, la 26 aug. 1940 George Gulan intră în şcoala de ofiţeri de aviaţie din Bucureşti, pe care o absolvă cu brio la 10 mai 1942, cu gradul de sublocotenent. Interesantă şi imposibil de descifrat este următoarea coincidenţă pe care numai providenţa probabil să o dezlege şi anume că, tot la 10 mai 1942, fratele său mai mic Aurelian Gulan, absolvise şcoala de ofiţeri de infanterie şi în calitatea sa de şef de promoţie, la solemnitatea din 10 mai 1942, prilejuită de avansarea promoţiei de ofiţeri, în faţa Regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu şeful statului, ţine discursul din partea absolvenţilor. Primeşte o sabie pe a cărei lamă este scris, pe o parte: „Mihai I Regele Românilor“, iar pe cealaltă parte „sublocotent Aurelian Gulan şeful promoţiei de ofiţeri 1942 „Dezrobirea“, după care a fost repartizat în batalionul de gardă al lui Antonescu. Predecesorul său, şeful de promoţie din 1941 a fost Marius Dumitrescu de la care – potrivit tradiţiei – a primit spada de onoare. George Gulan proaspăt sublocotenent de aviaţie îşi continuă perfecţionarea ca pilot de vânătoare pe avionul marca „I.A.R. 80“ la Călăraşi, ,Buzău şi Galaţi până la 10 noiembrie 1943 când a fost brevetat ca pilot de vânătoare. (I.A.R. = Industria de Avioane Române care avea sediul la Braşov). A fost încadrat la flotila 2 vânătoare din Ploieşti la 13.XI.1943, iar apoi la Grupul I Vânătoare de la Roşiorii de Vede în escadrila 64. A participat la toate acţiunile ordonate ca urmare a alarmelor aeriene, zburând pe acest tip de avioane la înălţimea de 6000 metri, în ântâmpinarea şi atacarea valurilor de avioane de bombardament anglo-americane, mult superioare, atât din punct de vedere al parametrilor tehnici cât şi sub raport numeric. * * * Botezul focului, cum se spune, l-a avut la 4 aprilie 1944 în jurul prânzului, şi din cele 37 de misiuni pe care le-a îndeplinit, într-un număr de 28 misiuni a fost atacat sau a atacat incisiv formaţiile inamice, reuşind să doboare două bombardiere tip „Liberator“ iar avionul său a fost ciucuit de mai multe ori. Cititorul trebuie să aibă în vedere că George Gulan, stăpânit de simţul patriotic, sub impulsul specific tinereţii şi curajului, sigur pe sine şi echilibrat, sub aspect profesional, acţiona în acest fel, dând în mod concret dovada de eroism, mai presus decât jertfa supremă, la numai 24 de ani, când trei sferturi din populaţia ţării, îi era frică sau nu ştia nici cel puţin să meargă pe bicicletă. Ţinta principală a bombardamentelor anglo-americane de la 4 aprilie 1944, a fost Gara de Nord, iar atunci în acele momente când nu se prea cunoşteau efectele bombardamentelor, toate trenurile fugeau din Gara de Nord în afara capitalei. Trenul de Olteniţa care pleca atunci din gara Obor, sau Gara de Est cum i se mai spunea – pentru că era situată în partea de est a capitalei – printre pasagerii olteniţeni, se afla şi Nicu Vornicu – în anul 2003 în vârstă de 76 de ani – pe care tatăl său îl aştepta în gară la Olteniţa. Nicu Vornicu trăieşte şi poate să confirme ceea ce scriu eu aici. Modul de a reacţiona al aviaţiei române, după aproape patru ani de război, a impresionat aviaţia angloamericană, nu prin tehnică ci prin maniera, curajul şi profesionalismul de a ataca, fapt pentru care avioanele 142 inamice la următorul bombardament din 21 aprilie 1944, au venit însoţite de avioane de tip „Mustang“ mult superioare ca performanţe tehnice faţă de IAR-urile 80 care erau construite în anul 1938 la Industria de Avioane Române. În acea zi de 21 aprilie 1944, formaţia de cinci avioane româneşti condusă şi comandată de sublocotenentul George Gulan, a fost atacată în forţă, decisiv de celula de două avioane „Mustang“ care au venit de la 10.000 metri. Şi nu întâmplător, primul avion care a fost ciucuit a fost al lui George Gulan, care a scăpat făcând un picaj de 3000 m – când inamicul credea că avionul a fost atins – iar restul de 4 coechipieri au fost omorâţi în luptă. Din 20 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost încadraţi în escadrila 64, au scăpat numai doi. Sublocotenentul George Gulan a fost comandantul escadrilei până în noiembrie 1944, când Grupul I Vânătoare a fost încadrat în Flotila I Vânătoare de la Popeşti-Leordeni. La 20 iulie 1944, Şeful Statului Major al Aerului, generalul Emil Gheorghiu, a analizat situaţia şi a apreciat riscurile enorme şi sacrificiile făcute de personalul navigand şi constatând numărul redus de personal şi avioanele rămase, a ordonat oprirea ieşirilor de zbor a avioanelor I.A.R.80, inferioare faţă de capacităţile şi dotările inamicului. A decorat personalul navigand, iar George Gulan a primit „Ordinul Virtutea Militară clasa Crucea de aur“, cu baretă şi „Ordinul Coroana României“. După aşa-zisul armistiţiu de la 23 august 1944, în zilele de 25 şi 26 august, au primit ordin de retragere de la Urleasca la aerodromul de la Roşiorii de Vede cu indicaţia de a ocoli capitala, unde nemţii bombardau Bucureştiul. În zilele de 25 şi 26 august 1944, George Gulan în fruntea unei formaţii cu încă cinci avioane, decolând, şi îndreptându-se spre Olteniţa a zburat şi pe deasupra casei părinţeşti din Olteniţa ca un semnal al termnării războiului, la joasă înălţime, fiind văzut de tatăl său, nea Gheorghiţă Gulan, bun prieten cu tatăl meu. Era în plină zi, aveam 12 ani, şi întâmplarea a făcut ca nu numai eu, dar şi alţi olteniţeni să-l vedem în carlinga avionului pe George Gulan care ne făcea semn cu mâna din avion şi care, cu întrega formaţie a făcut două rondouri magistrale asupra oraşului, după care s-a îndreptat în direcţia vest, spre Roşiorii de Vede. La puţin timp, ţin minte, a venit la noi acasă nea Gheorghiţă Gulan plângând de bucurie că-l văzuse pe fiul lui George, dar în acelaşi timp plângând şi pentru că, despre fiul său mai mic Aurelian Gulan, nu mai ştia nimic de mai multă vreme. Dintre cei care l-au văzut pe George Gulan făcându-ne semn din avion se numără şi Gică Moise – care este şi neam cu familia lui Gheorghiţă Gulan şi care în anul 2006 – deja a trecut de 94 ani. Atunci când a venit la noi nea Gheorghiţă Gulan şi s-a dat în vorbă de fiul său mai mic, Aurelian Gulan, aşa cum aveam să aflăm mai târziu – deja era căzut prizonier, i se făcuse propunerea să colaboreze cu N.K.V.D.- ul sovietic, urmând ca să beneficieze de o serie de avantaje, dar pentru că a refuzat, pe loc, i s-a înscenat un simulacru de proces şi l-a condamnat la 25 de ani de gulag sovietic. Aurelian Gulan face obiectul altui capitol separat. Pe atunci în Olteniţa nu existau blocuri, singurele clădiri mai înalte fiind castelul – rezervorul de apă, Moara „Dunărea“, ambele situate în partea de nord a oraşului, apoi policlinica şi liceul, mai spre sud, iar în parte de est, depozitul de fermentarea tutunului, clădiri binecunoscute de experimentatul pilot aviator George Gulan spre a le feri. După zborul lui George Gulan deasupra oraşului şi când lumea a aflat că cel care făcea semn cu mâna el era, olteniţenii au comentat evenimentul până spre toamnă târziu. Într-adevăr, a fost ceva ieşit din comun care nu se mai întâmplase niciodată şi nici după aceea. După acea dată memorabilă de 26 august 1944, lucrurile se precipitau, veştile erau contradictorii, armata germană, acea maşină complexă de război care până atunci funcţionase perfect, cum noi nu mai văzusem, intrase în derută, în stare de disperare, se retrăgea în degringoladă, fie în grupuri fie pe cont propriu fiecare, spre a forţa trecerea Dunării la Turtucaia în Bulgaria, care încă nu întorsese armele împotriva lor. În urma lor, la o distanţă de două, trei zile trupele ruseşti, şuvoaie neîntrerupte de oameni, îi urmărea în deaproape, şi unde găsea un neamţ sau mai mulţi, ruşii îi împuşcau pe loc, în cap de preferinţă, fără nicio for- 143 malitate şi acolo îi lăsa.Prin urmare, după retragerea în fugă a nemţilor care oricum preferau mai degrabă să se predea românilor decât ruşilor – cu toate că până la urmă tot ruşii îi luau, olteniţenii trăiau alte evenimente şi anume apariţia primelor trupe ruseşti. Aşa după cum aveam să aflăm ulterior, cei din prima linie, erau infractori de drept comun eliberaţi din puşcării de Stalin, cu promisiunea că, dacă scapă cu viaţă din război vor fi iertaţi şi de pedepsele pentru infracţiunile comise. Mai târziu, din cărţi, am aflat că un asemenea ordin a dat şi Hitler în ultimele zile ale războiului, când ruşii se apropiau de hotarele Germaniei. * * * În noiembrie 1944, escadrila a fost încadrată în corpul Aerian Român, şi după câteva antrenamente, George Gulan a început să piloteze avionul marca Messerschmit 109 G, cu care din luna ianuarie 1945, a plecat în misiuni ordonate contra armatei germane, de pe aerodromurile din România şi anume de la Corabia, apoi de pe cele din Ungaria: Mişcolţ, Zrolen, Lucineţ, Benca-Bistriţa şi Trencin şi a ajuns la Pirstisch, unde a trăit memorabila zi de 9 mai 1945 care a marcat sfârşitul celui de al doilea război mondial, dată care i-a rămas adânc întipărită în suflet şi memorie. În această campanie, George Gulan la cei 25 de ani ai lui cu avionul Messerschmit 109 G, care la vremea respectivă însemna o performanţă, a făcut misiuni de însoţire a aparatelor noastre de bombardament, indiferent dacă era zi sau noapte. Pentru misiunile făcute a primit a 2-a baretă la „Ordinul Virtutea Aeronautică“, precum şi „Ordinul Steaua României“ fiind totodată avansat la gradul de locotenent aviator pilot, aceasta la vârsta de doar 25 de ani. La 9 august 1946 a fost trecut în cadrul disponibil, iar la 15 august 1947 a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan. În mod normal, cu gradul de căpitan aviatorii ofiţeri ieşeau la pensie. Potivit unor statistici militare din domeniul aviaţiei române din timpul celui de al doilea război mondial – nu le cunoaştem pe cele străine – puţine au fost cazurile în care, tineri doar cu gradul de sublocotenent la numai 23 de ani, primind brevet de aviator pilot de vânătoare, având la activ multe lupte aeriene, pe timp diurn sau nocturn, atacând sau fiind atacat, reuşind să facă faţă cu toate avariile suferite, să revină teafăr la sol şi chiar să doboare avioane inamice net superioare din punct de vedere tehnic, scoase din fabricaţie cu numai un an înainte de a fi introduse în serviciu, avioanele noastre româneşti I.A.R. 80 construite în anul 1938, fiind mult inferioare tehnic, motiv pentru care curajul, discernământul, echilibrul psihologic, abnegaţia, iniţiativa, patriotismul şi sacrificiu, i-au fost recunoscute şi răsplătite cu însemnate distincţii militare. A fost citat în mai multe rânduri, prin ordini de zi. Acestea sunt adevăratele fapte şi motive pentru care în momentul trecerii în rezervă la 15 august 1947, la numai 27 de ani, avea gradul de căpitan de aviaţie, pilot de vânătoare, care zburase pe mai multe tipuri de avioane. În linii mari – fără a avea pretenţia că am epuizat complexitatea problematicii acestui caz de excepţie – aceasta a fost activitatea de ofiţer militar de aviaţie, pilot de vânătoare, disciplinat şi curajos, până la sacrificiu suprem, pus în slujba patriei de căpitanul George Gulan, pe care de nenumărate ori la pândit moartea în orice secundă şi care acum la vârsta senectuţii, privind în urmă spune că numai Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă. Las la aprecierea cititorului să observe singur, câtă diferenţă a fost între un ofiţer al armatei române, al aviaţiei noastre, din timpul celui de al doilea război mondial, care absolvise un liceu la curs de zi – iar liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa era recunoscut în Bucureşti, şi o şcoală de ofiţeri de doi ani, cu ofiţeri de carieră, care a luptat efectiv până la sacrificiu, punându-şi, în mod conştient viaţa în pericol în orice moment şi mulţi ofiţeri din timpul regimului comunist, la care se cerea doar 4 clase primare şi fiind de exemplu locţiitori politici – după modelul sovietic – la început, după numai câteva luni, primeau direct gradul de locotenent, ofiţer superior sau chiar general, deşi s-a ocupat de cu totul altceva decât însemna efectiv armata şi anume: de „gazeta de perete“, de „cursurile politice“ de propagandă comunisto-sovietică, de „citirea presei“, de „controlul pachetelor“ pe care le primeau militarii de acasă, de „citirea scrisorilor“ trimise de militari acasă, de „violarea corespondenţei primite de militari“ de acasă, şi chiar de urmărirea propriilor colegi ofiţeri, deveniţi în această postură, tot pe criterii politice, însă trebuia aplicat sistemul perfid al regimului sovietic. În lucrarea „Membrii C.C. al P.C.R. 1945 – 1989“ – dicţionar editura enciclopedică Bucureşti 2004 144 întocmită de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, tratat de 625 de pagini, sunt date destule exemple când oameni cu patru clase primare, meseriaşi – au fost făcuţi direct generali. În cartea intitulată „Aşa a început războiul“ scrisă de Ivan Histoforovici Bagramean Mareşal al Uniunii Sovietice, mareşal de stat major, se arată că a existat mareşal sovietic aproape neştiutor de carte. * * * Încetând cariera militară aviatică destul de agitată şi stresată George Gulan şi-a reluat viaţa civilă. În anul 1945 s-a căsătorit cu Elena Gulan pe atunci studenţă la Facultatea de Medicină din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1949, obţinând titlul de „Doctor în medicină şi chirurgie“ iar în anul 1961 devine medic primar, şef de clinică şi şef sector cercetare ştiinţifică“. În anul 1983 George Gulan s-a pensionat din funcţia de şef serviciu la o centrală industială, unde a activat ca economist întrucât în anul 1957 s-a înscris la Academia de Studii Economice din Bucuresti.       Autor-Paul  Amu  !