GAZETA DE BUDESTI -NR 6-Scurta monografie a familiei MANU !

           FAMILIA MANU-SCURTA MONOGRAFIE

 

 

”Familia Manu sau Manno (Mâna) își are rădăcinile  în cele două republici italiene Veneția și Genoa. O parte din membrii familiei Manu în frunte cu Girolamo Manno (comandant de flotă) s-au îmbarcat  pe corăbiile flotelor venețiene și genoveze și s-au stabilit la Constantinopol, în cartierul Fanar, primind diferite însărcinări în ceea ce privește administrarea pe linie bisericească a coloniilor venețiene și genoveze din Orient (sec.XV-XVI), inclusiv înființarea unei Academi la Constantinopol.De asemenea, în Grecia întâlnim numele Manu,Iacob Manu-Argiul cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori greci de la sfârșitul sec.XVII-începutul sec.XVIII.

Numele de Mano (Vel Postelnic) apare pentru prima oară în Țara Românească în anul 1632, în hrisoavele și catagrafiile lui Leon Vodă. De-a lungul istoriei românești, începând cu sec. XVII, descendenții familiei Manu au îndeplinit diferite și înalte funcții pe lângă Biserica Ortodoxă și  Curțile Domnești din Țara Românească și Moldova (Mare-Postelnic, Mare Aga, Capukehaie, Logofet, Caimacan, Sfetnic,Spătar, Ban, Vornic,Epitrop, etc). Unii dintre cei care au îndeplinit aceste funcții fiind și mari învățați și literați cu studii făcute la Universități celebre ale vremurilor acelea ( Padova fiind cea mai renumită dintre ele).

Foto stanga: Mare-Vornic al Moldovei Manoil Mano (11815-1886)

Foto dreapta: Generalul Savel Mano (n.1824)iministru de razboi sub domnia lui Cuza si unul dintre cei mai activi promotori ai unirii Principatelor Romane.

Ramura budesteana a familiei Manu se trage din Marele-Postelnic George Mihail (Iordache) Mano și soția sa Ruxandra Sutzu căsătoriți în anul 1757 și care au avut împreună trei copii: Smaranda Mano (1758-1808) măritată cu Ioan Kretzulescu, Marele- Postelnic Grigore Mano (1776-1822), George Mano (1804-1846), Anna Mano (n.1807), Nicolae Mano (1812-1861) și Mihail Mano (n.1762-1835) Mare-Vornic și Caimacam al Țării Românești.

Foto stanga : Mihail Mano-n.1748 (portret in ulei din 1803 impreuna cu fiica sa, Ecaterina)- Mare Vornic si Caimacam al Tarii Romanesti; tatal lui Ion (Iancu)Mano

Foto dreapta: Anica Manu, nascuta Ghica, sotia lui Ion (Iancu Mano), cu fii ei George, Alexandru si Constantin ( Aquarela din anul 1846)

Mihail Mano se căsătorește cu Smaranda Văcărescu (strănepoată a domnitorului Constantin Brâncoveanu și mătușa domnitorului Gh.Bibescu). Din această căsătorie au rezultat copii Constantin Mano (1799-1834), Ecaterina Mano (1801-1820) și Ioan (Iancu) Mano (n.1803-1874) care se căsătorește în anul 1827  cu Anica Ghica fiica lui Alexandru Ghica și al Ecaterinei Năsturel Herascu. Anica Mano primește ca zestre, printre multe altele, și moșia Budești, patrimoniu secular al Nasturestilor din Herasti. Căsătoria dintre  Iancu Mano și Anica Ghica este și cea care da naștere dinastiei budestene a familiei Mano. Dintre copiii  Marelui Vornic Ion Mano și ai Anicai Ghica, cel mai strălucit a fost  George Mano (n.1833) căsătorit cu Alexandrina Cantacuzino, șef al Partidului Conservator, Ministru de Război, Ministru de Interne, Ministru de Finanțe, Președinte de Cameră.

 

 

 

Ion Manu față cu Revoluția

 

 

 

Foto : Ion (Iancu) Mano, fiul lui Vornicului Mihail Mano si al Smarandei Vacarascu, Mare Aga (Prefect al Politiei Bucuresti), Caimacam al Tarii Romanesti si Secretar de Stat in Ministerul problemelor din afara (foto stanga, in tinerete, foto dreapta, la maturitate)

Ion (Iancu) Mano, părintele dinastiei budestene a familiei Manu este cel care are o poveste  controversată în  viața sa și pe care noi, budestenii, trebuie să o cunoaștem. Citiți mai jos un text extras din volumul ”Documente din secolele al XVI-lea-al  XIX-lea privitoare la familiea Manu culese, adnotate și publicate de Constantin George Manu”, volum apărut în anul 1907:

Scoborator dintr-o familie de origine  străină,familie  ce nu avea mai mult de un secol  de când venise pe meleagurile românești  la data nașterii sale (1803),  Iancu Mano  a fost un bun dregător public, blând și înțelegător  cu țăranii de pe moșiile sale, făuritor de școli și de biserici, adică un bun  român și un patriot prin excelență. În ciuda a atâtor calități se pare că , totuși, el nu a avut o relație prea bună cu presa și cu o parte din clasa politică a vremurilor sale, cea liberală . Deși dorea la fel  ca liberalii independența și emanciparea țării, Iancu Mano era un adversar convins al liberalilor pe care îi critica ori de câte ori avea ocazia, acuzându-i că sunt ”demagogi și  aventurieri”.

Ion Manu, ca de altfel mai toată boierimea și înalții demnitari ai Țării Românești de atunci se temeau nu atât de liberalismul în sine, cât mai ales de ideile revoluției franceze pe care liberalii le promovau pe toate căile posibile. Ion Manu considera că implementarea acelor idei revoluționare în țara noastră încă înapoiată, ar destabiliza dezvoltarea și emanciparea acesteia. Ion Manu era un

tradiționalist patriarhal, un conservator prin excelență.Îi plăcea să meargă pe un teren sigur și bătătorit, el împreună cu  clasa politică și socială din care făcea parte considerând că ei știu mai bine ce este bine și ce este rău pentru țară. Aveau această convingere . În epoca în care Ion Manu a ocupat înalte funcii publice, între anii 1828-1859, liberalismul era considerat o adevărată ”primejdie publică” nu numai în Principate, ci și chiar în țări mai dezvoltate și mai emancipate precum Anglia și Franța unde, ulterior, liberalismul a triumfat și a transformat cele două țări și toată Europa occidentală  într-o zona a prosperități tehnologice și economice fara precedent până la acea dată, ceea ce a și făcut ca istoricii vremii și nu numai, să numească sec. XIX, ”secolul luminii”.

Însă, în vremea când Ion (Iancu) Mano ocupă funcția de  Mare Agă al Bucureștiului ( în anii 40 ai sec. XIX), un fel de Șef al Poliției de astăzi,  Țara Românească era vasală Turciei și era administrată de Protectoratul Rusiei prin  Regulamentele Organice, instrucțiunea publică (educația) lipsea aproape în totalitate și din acest motiv se considera că poporul român era un popor ”neinstruit și neluminat” . Această ”situațiune” îi făcea pe mari dregători ai țării, printre ei aflându-se la loc de cinste și Ion Manu, să creadă că liberalismul nu este deloc potrivit în asemenea locuri, puterea absolută fiindu-le cel mai la îndemână.Acest regim absolut a dat însă naștere la multe abuzuri, cele mai multe dintre ele provocate de mici și marii funcționari predispuși la acte de corupție și de îngrădire de libertăți. De aceste abuzuri nu erau străini nici mai marii de atunci ai statului, dar mulți prefereau să închidă ochii la majoritatea acestor fapte, considerând că numai așa pot să asigure liniștea și pacea în țară și în același timp pot să se înconjoare de oameni credincioși politicii lor, chiar dacă faptele acestor oameni nu coincidea neapărat și cu voința conducătorilor statului. Astfel, deși se spune că Ion Manu a fost ”integritatea personificată”, a fost silit și el să-l tolereze și să-l protejeze pe Căpitanul Costache Chehaia, cunoscut în popor sub denumirea de Costache Chiorul, șeful dorobanților Agiei și al Siguranței Capitalei , cu tot biciul sau și cu toată ura ce-o nutrea pentru dânsul, locuitorii capitalei. L-a tolerat fiindcă era un impegat exemplar, un copoi polițienesc de elită și mai ales de un devotament nemărginit. Cu alte cuvinte era un executant obedient și credincios cauzei, un slusbas ce executa orbește tot ce i se ordona și de astfel de oameni avea nevoie un regim absolut. În condițiile în care cârmuirea țării se făcea după modelul rusesc al acelor vremi, nu este de mirare că virtutea cea mai apreciată la un funcționar de poliție de atunci era energia și asprimea cu care erau nevoiți să facă față încercărilor de revoltă și dezordine. Și apropo de guvernarea de tip rusesc, este interesant de remarcat termenii care se foloseau în administrația românească din preajma Revoluției de la 1848: pod polcovnic (locotenent-colonel), predlojenie (decret), otnosenie (ordin), sprafca (adresa), peripiscă (comunicare), pristovlenie ( publicație), nagrajdenie (recompensă), pricazanie (dispoziție).

Foto stanga: Logofatul Nicolae Mano-fratele lui Ion (Iancu )Mano

Foto dreapta: Maria Mano (nascuta Gradisteanu)-sotia lui Nicolae Mano

 

Privilegiile acordate boierilor și care le permiteau să conducă după modelul autocrat rusesc nu era un lucru nou, introdus de Regulamentele Organice, ci erau consacrarea unor vechi drepturi moștenite din vremurile cele mai îndepărtate și acordate strămoșilor lor prin hrisoave domnești, ca răsplată pentru fapte de vitejie savrsite pe câmpul de lupta, sau de mare destoinicie în conducerea treburilor țării pe timp de pace. Asemenea privilegii, moștenite din tată în fiu, dobândite prin naștere și cu care erau deprinși din prima copilărie, sileau pe fii de boieri să țină la ele și la vechile huzururi ce le consacrau, să le iubească ca pe o avere scumpă și în mod firesc în accepțiunea lor, să se teamă

de tendințele și aspirațiile liberalismului, a cărui țintă era desființarea  acestor privilegii . Sub o astfel de atmosfera priincioasă menținerii absolutismului, nu este de mirare dacă o parte din tinerii boeri crescuți în țară și educați adesea de educatori greci, (care susțineau absolutismul rusesc în speranța că patria lor, Grecia, va scapa de jugul turcesc cu ajutorul Rusiei) aveau încă idei și credințe în dezacord cu cerințele timpului. Între aceștia și o altă categorie de tineri boieri care au studiat în străinătate, în special la Paris (bonjuristii) s-a creat o întreagă serie de dezbateri, adversități și  lupte verbale aprinse, prin care tinerii boieri tradiționaliști încercau să promoveze susținerea absolutismului și autocrației care le hrăneau privilegiile și huzurul, iar bonjuristii susțineau plini de entuziasm și înflăcărare, ideile de emancipare și de libertate.

Revoluționarii pașoptiști, bonjuristii, s-au grupat mai întâi în jurul lui  Dinicu Golescu, boier mare și învățat, care avea multe moșii și mulți robi, dar care avu ”curagiul” să dea drumul robilor săi și să desființeze claca pe moșiile sale, două măsuri foarte liberale și foarte înaintate pentru acea epocă.

După moartea lui Golescu (1777-1830), Ioan (Iancu) Câmpineanu preia ștafeta și acesta creează o adevărată școală de liberalism și progresism, adunând în jurul său pe N.Bălcescu, C.A.Rosetti, Ionel Brătianu, Ion Ghica, Cezar Boliac, Al.Golescu, etc.

Pe lângă acești tineri care ardeau de dorința de a realiza cu un moment mai devreme ”aspiratiunile” lor, mai înainte chiar de a pregăti norodul neinstruit pentru aceste reforme, radicale unele, mai se găsea încă un număr de tineri boieri care erau și ei animați de aceleași dorințe generoase, dar care erau mai cumpătați și mai rezervați, ceea ce se traducea că ei își doreau ca aceste reforme să se facă mai pe îndelete, mai cu prudență, pe considerentul că poporul încă nu este pregătit pentru reforme radicale. Printre acești tineri mai rezervați, sau mai chibzuiți cum le plăcea lor să se numească, se numărau Barbu Văcărescu, Grigore Brâncoveanu, Manolache Băleanu, Barbu Știrbei, Gheorghe Bibescu, Costache Cantacuzino și ceva mai târziu, Iancu Mano .Ei aveau convingerea adâncă că

alianța noastră cea mai avantajoasă trebuie să fie cu Rusia, nu cu Occidentul cum își dorea bonjuristii revoluționari.

Se spunea că Iancu Mano era un suflet prea curat pentru a-i bănui pe ruși de gânduri primejdioase față de țara sa și nici nu dorea să audă că Țarul Nicolae pe care-l considera un cavaler perfect, ar avea planuri infernale față de Țara Românească. El îi judeca pe ruși după faptele lor imediate, care au fost destul de favorabile Principatelor, chiar dacă acestea erau conjuncturale. Dar tot Iancu Mano era cel care nu le ierta rușilor ”intentiunile” pentru care pusese Principatele sub ”protectiunea” lor. Nici pe Guvernatorul rus al  ambelor Principate, generalul Pavel Kisseleff nu-l avea la inimă, asta din motive personale, dar firea iertătoare și probabil permisivă a lui Iancu Mano i-a permis acestuia să treacă peste toate aceste nemulțumiri, crezând că interesele națiunii îi impune acest lucru și în consecință a reușit să devină chiar un admirator al lui Pavel Kisseleff, în numele unor măsuri binefacatoare pentru Principatele Române pe care acesta le-a înfăptuit și nu sunt contestate nici până în prezent.

Linia de conduită pe care a urmat-o Iancu Mano a fost inspirată de dorința sinceră de a servi cât mai bine patria sa, căci așa credea el că este bine și folositor pentru o țară mică, înconjurată de trei mari puteri autocratice, și pentru un popor încă neluminat de învățătură și cu totul străin de drepturile și îndatoririle ce impune cetățenilor practicarea binefacerilor ”civilatiunei” europene.Fără a fi român autohton în sensul strict al cuvântului (deși din partea mamei se trăgea din Văcărești, din Kretzulesti și din Brâncoveni), Iancu Mano i-a iubit pe români și tot ce era românesc, ca mai toți boierii pământeni, n-a purtat costum oriental, și-a mobilat casa în stil european, și-a deschis saloanele tuturor românilor, de toate credințele, inclusiv liberalilor, deși nu simpatiza cu dânșii, și mai ales poeților și oamenilor de litere cu  care soția sa, Anicuta ”Manului”, cum o numeau ”contimporanii”, întreținea întâlnirii și convorbiri culturale aprinse în limba română, în limba franceză și mai puțin în limba oficialităților de atunci, cea grecească, spre disperarea oficialilor ruși. Iancu Mano, împreună cu fratele sau Constantin (Costache) Manu, a contribuit la înființarea și întreținerea teatrului românesc.

Foto stanga : Anica Manu si fiul ei Dimitrie, in anul 1847

Foto dreapta: Anica Manu in anul 1865

 

Anicuta ”Manului”, după casatoaria  din anul 1827, adusese ca zestre soțului sau Ioan (Iancu) Mano, moșia Budești, patrimoniu secular de 400 de ani ai familiei de boieri Nasturescu din Herasti. La Budești se va construi în anul 1857 o biserică sfințită în anul 1858, cu prilejul căsătoriei fiului lor, generalul George Manu, cu Alexandrina Cantacuzino. Casa Anicutei Manu, de la Budești, era locul de întâlnire a marii boierimi, a principalilor oameni politici, oameni de litere, artiști, scriitori și poeți în frunte cu Ion Heliade Rădulescu (căruia familia Manu îi plătea abonamentul la ”Curierul Românesc”), Petrache Poenaru, Nicolae Văcărescu, Alexandru Filipescu, Grigore Alexandrescu, care făceau parte din vestita ”Societatea filarmonica”.

Este poate timpul și locul să spunem câte ceva și despre Pavel Kiseleff, generalul Guvernator al Principatelor Române , sub cârmuirea căruia și-a petrecut Iancu Manu primi ani ai vieții sale publice, sub îndrumarea sa făcându-și tânărul fiu de boier de pe atunci, chiar noviciatul sau poilitic:

Generalul conte Pavel Kisseleff, adjutant general al Împăratului Nicolae al Rusiei, a guvernat ambele Principate (Țara Românească și Moldova) timp de cinci ani, 1929-1934. Acest conte domni ca un suveran absolut, dar ca un suveran drept și bun, în ciuda asprimi sistemului pe care-l reprezenta.Deși era un autocrat convis, prin purtarea sa umană, a reușit să înduplece pe toți subordonații săi să exercite acea autoritate absolută într-un mod uman, chibzuit, moderat și constructiv. Datorită influenței sale, Regulamentul Organic a devenit o lege constituțională și potrivită cu epoca în care a fost aplicată, nu tocmai liberale dar nici prea ”strivitoare” pentru clăcași, o lege reformatoare care a pregătit și a deschis căile pentru emanciparea națiunii române.

Sub influența unui bărbat ca Kisseleff, partizanul mijloacelor de guvernare tradiționale, conservatoare și absolutiste și sub farmecul rodnicei sale activități se formă profilul de persoană publică a lui Iancu Mano.

Deși era considerat de contemporanii săi un absolutist convins și un prieten al rușilor, Iancu Mano, (absolventul colegiului Sf.Sava sub îndrumarea lui Gh. Lazăr și coleg cu Petrache Poenaru și I.H.Rădulescu) este cel care a introdus în administrația românească cuvinte românești ca :adresă, raport, informație, concept, tablou, lămurire, dispoziție și altele, înlocuind cuvinte rusești precum otnosenie, peripiscă, ciornă, vidomostie, pliroforie, etc. Tot el este cel care a modificat cât a fost cu putință scrisul funcționarilor în așa fel încât acesta să fie lizibil și pe înțelesul tuturor, și a introdus regula ca funcționarii să iscălească toate adresele și unele documentele, pentru a se ști cine avea să suporte răspunderea documentului expediat. Aceste realizări au fost apreciate de Pavel Kisseleff pentru care, până la sfârșitul guvernării sale, Iancu Mano devenise unul dintre favoriții săi .

Epoca ce a urmat după plecarea generalului Kiseleff din București, cea a lui Alexandru Vodă Ghica, a fost una de mari frământări și tensiuni sociale. Să meargă pe calea cea veche nu-l lasă inima, să meargă pe calea cea nouă, reformatoare și europeană nu-l lăsau rușii și boierii cei bătrâni.Astfel societate era împărțită în mai multe tabere, cel puțin trei, iar în mijlocul lor, ”situațiunea” înalților funcționari era și cea mai grea, mai ales că aceste tabere erau formate din rude, prieteni și apropiați, cărora, oricare ar fi fost alegerea pentru unii, provoca nemulțumire pentru alții. Printre acești înalți funcționari prinși la mijlocul turbulențelor de tot felul se află și Iancu Mano, care în calitate de Director în Ministerul de Interne, cap al poliției generale a țării și conducătorul siguranței publice, reuși să se situeze deasupra tuturor ca un slujitor neînfricat al intereselor publice.

Ghica a abdicat în anul 1843 și a lăsat în urma sa unele reforme importante cum ar fi reorganizarea armatei și noi și importante reforme în administrație, comerț, cultură, învățământ și silvicultură. La unele dintre acestea și-a adus o importantă contribuție și Iancu Mano.

În anul 1843, la 30 ianuarie,  pe tronul Țării Românești s-a suit Gh.Dimitrie Bibescu, văr primar cu Iancu Mano. Și deși cei doi nu aveau o relație prea cordială, acest lucru nu l-a împiedicat pe Vodă Bibescu să-l numească pe Logafatul Iancu Mano, Șef al Poliției Capitalei.

În ziua de 23 martie 1847, într-o zi de Paști, fiul Cluceresei Druganeasca, îndemnat de firea sa impulsivă și zvăpăiată, se ridică repede de la masă, lua din cui un pistol mare, îl umplu cu iarbă de pușcă și câlți prea mulți, deschise fereastră dinspre răsărit, către biserica Sf.Dumitru, (probabil pe str. Carol de astăzi-n.r.), pentru a urma un vechi ”obiceiu” moștenit de la strămoși, adică de a saluta ziua Paștilor cu nenumărate descărcări de arme, și fără a ține seama că afară bătea un vânt turbat, care smulgea copacii din rădăcini și șindrilă de pe case, și nici că, casa mamei sale era veche și acoperită cu șindrilă, își descarcă arma în vânt spre acoperiș.Nenorocirea fu produsă printr-o scânteie; ea fu cauza groaznicului incendiu din 1947, care cuprinse jumătate din capitala țării.Arderea caselor dura mai multe săptămâni; în toată săptămâna luminată și în cea următoare, Bucureștiul era acoperit ziua cu valuri groase de fum, iar noaptea era luminat de razele incendiului.Peste 50 de zile de la producerea incendiului, într-o zi de Rusalii, încă se mai găseau crampee de grinzi fumegând .

De îndată ce izbucni focul la casa Druganescului, un fecior întră speriat în sala mare a Marelui Agă, unde acesta servea masa împreună cu familia și îi vești nenorocirea. Când  ajunsese la locul incendiului, deja ardea casa Druganeascai,  Biserica Sf. Dumitru, Hanul Budisteanului, casaDarvari, Hanul Roșu, Hanul Verde, toate prăvăliile de pe strada Nemțească, strada Șelari, strada Gabroveni, strada Lipscani, Curtea Veche. De cum sosi, Iancu Manu dădu ordine să se pună în funcțiune pompele mari și mici după o anumită strategie, în așa fel încât să se pună stavilă raspandiri și în alte locuri a marelui incendiu. Pericolul iminent pândea Spitalul Colțea, Biserica Scaune  și Biserica Sf. Gheorghe .Măsurile luate au fost eficiente pentru că salvase toată partea de nord a capitalei de la dezastru.

În timpul acestor dramatice evenimente au murit mulți oameni și zeci de mii au rămas fără adăposturi.Pentru alinarea suferințelor, boieri, negustori, preoți, meșteșugari și chiar muncitori cu ziua s-au luat la întrecere să-și deschidă casele celor scăpați, oferindu-le hrană, haine și adăpost vremelnic. Mulți bucureșteni au dat dovadă de adevărat eroism primejduidu-și viața și reușind să salveze mulți cetățeni de la moarte. Iancu Mano a fost în fruntea tuturor acestor evenimente și fapte de mare eroism. ”Vestitorul Românesc” nr.24 din 27.03.1947 scria că : ” Iancu Mano merită ”osebită” laudă și mulțumire că în ziua Paștilor, când focul a fost mai în toiul sau, a stat împreună cu ceilalți dregători polițienești și cu stăpânire de sine și fără frică a intrat în mijlocul flăcărilor de mai multe ori, scăpând mai multe ființe de la moarte. De nenumărate ori s-a suit pe scările pompierilor la etajele superioare ale caselor aflate în flăcări și a scăpat femei, bărbați, copii și bătrâni de furia flăcărilor.Două uniforme au ars în mai multe locuri pe trupul sau, într-o singură zi, și a fost aproape să-și piardă vederea….” Iancu Manu, pe lângă importanta sa contribuție la stingerea incendiului, pe lângă ajutorul bănesc ce l-a dat din punga sa celor muritori de foame în urmă incendiului, a mai subscris în condica boierilor cu suma de 100 de galbeni, suma luată din arenda moșiei Budești. În toamna anului 1947 boierii și negustorii cu dare de mâna au comandat la Constantinopol o sabie cu mâner de aur ce fu dăruită în semn de mulțumire și prețuire Marelui Agă, Prefectul Poliției Capitalei-Iancu Manu.

Cu un an înaintea acestor evenimente nefericite, în anul 1946 își începea activitatea Societatea secretă cu caracter revoluționar ”Dreptate și Frăție”, printre membrii ei cei mai de seama numărându-se Radu și Alexandru Golescu, C.A. Rosetti, Cezar Boliac, Ion Filiescu, Dumitru și Ion Brătianu, N. Bălcescu, Ion Ghica. Aceștia împreună cu I.Văcărescu, C.G.Filipescu, A.Ferechide, I.Ghica, Tr.A. Laurian, Petrache Poenaru, Aaron Florian, Grigore Alexandrescu, I.D.Negulici, etc. au constituit o societate literară al cărui scop era de a încuraja literatura română, de răspândirea cunoștințelor, încurajarea autorilor și a traducătorilor de cărți și de înlesnirea tipariiri  și de vânzarea acestor cărți la un preț mic, s.a.m.d.

Iancu Manu află de  constituirea acestei societăți și începu demersurile de punere sub observație atentă, a acesteia. Totuși, la îndemnul lui Bibescu Vodă, care se și oferise să le acorde tinerilor cu vederi liberale școliți în străinătate mulți dintre ei, un ajutor bănesc de 1950 lei pentru acțiuni culturale  , Iancu Manu alesese varianta de a-i urmări cu îngăduință și cu blândețe, atâta timp cât acțiunile lor nu pun în primejdie liniștea obștească .

Tineri cu vederi liberale și dornici de revoluție din Muntenia și Moldova lucrau și strângeau bani  împreună pentru a pregăti răsturnarea Domnitorului, desființarea protectoratului rus și introducerea unor legi mai liberale. Comitetul de organizare a mișcării revoluționarea era compusă din Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și A.G. Golescu Arapila.

Marele Agă  îl informa pe Bibescu Vodă despre toate acestea și totuși,  Domnitorul  îl sfătui pe Ion (Iancu) Manu să fie în contiunuare îngăduitor, dar să-i supravegheze cu ”neadormire”.

Liniștea și încrederea cu care Domnitorul trata mișcarea revoluționară se baza pe capitalul de imagine căpătat cu ocazia mareleui incendiu, unde Vodă Bibescu oferise un sprijin important celor afectați. Pe lângă aceasta, în ziua de 18 ianuarie 1848, cu ocazia solemnității de deschidere a Adunării Obștești, Domnitorul a fost primit cu aplauze și ovații de aproape toți deputații. În acel discurs, Bibescu anunță că dezrobirea țiganilor domnești și ai mănăstirilor pământene a devenit un fapt împlinit și prin urmare, 1000 de familii de robi au devenit cetățeni liberi.

La 23 februarie 1848 izbucni Revoluția la Paris prin răsturnarea de la putere a Regelui Ludovic Filip și instaurarea unui guvern republican sub comanda lui Changarnier.Acest fapt a dat startul Revoluției pentru  Europa întreagă (Italia, Germania, Galiția, Austria, Ungaria, etc.).În Transilvania, pe Câmpia Libertății de la Blaj, românii de dincolo, împreună cu celelalte naționalități nemaghiare se proclamara națiune de sine stătătoare , credincioasă împăratului și vrăjmașă tendințelor separatiste ale ungurilor.

Toate aceste turburari și revolte avură un impact puternic în principate și provocara o vie ”agitatiune”.Ambii domnitori, atat George Bibescu în Țara Românească cât și Mihail Sturdza în Moldova, împreună cu prefecții lor de poliție, fură siliți a lua măsuri strașnice de ”priveghere”. Unul din acești prefecți de poliție era Ion (Iancu ) Manu care fu silit și el să ia măsuri extraordinare de supraveghere și să organizeze un serviciu de siguranță și de ”informațiuni” secrete, potrivit cu importantă împrejurărilor.

În ciuda acestor măsuri de siguranță și supraveghere, revoluționarii  reușiră să lipească pe pereții clădirilor din București plancarte care reclamau desființarea privilegiilor boierești, destituirea funcționarilor abuzivi, libertatea presei, etc. O parte din revoluționari se infatisara în fața Domnitorului cu toate revendicările ce se citeau și pe plancartele de pe pereții capitalei. Și dacă în Moldova,Vodă  Sturdza acceptase discuția pe 23 dintre cele 25 de revendicări, în Țara Românească, Bibescu Vodă îi primi, dar nu le recunoscu nici calitatea de reprezentanți ai poporului român și cu atât mai puțin să discute pe seama revendicărilor.

Ion Manu simți că primejdia revoluției crește din zi în zi. Această revoluție o doreau atât tinerii fii de boieri școliți în străinătate și care visau independența țării și ”legiuiri” copiate după modelul statelor liberale din apusul Europei, dar o doreau și mulți oameni de rând pentru care orice schimbare nu putea fi mai rea decât situația lor de atunci. Această revoluție o mai voiau și o parte din micii boieri (boierii de clasa a doua), invidioși pe puterea, onorurile și privilegiile de care se bucurau cei din  marea boierime, dorind să le ia locul. Lui Iancu Manu îi era frică și de posibilitatea ca Rusia să nu încerce să profite de eventualele tulburări și dezordini, pentru a intra cu armata în țară sub pretextul că vrea să stabilească ordinea. Toate acestea îi creau mari neliniști lui Manu, care în calitate de Mare Agă răspundea de liniștea publică și de securitatea Domnitorului.La toate acestea se mai adaugă și presiunea venită din partea generalului Duhamel, care în calitate de Înalt reprezentant  al Rusiei în Țara Românească (un fel de comisar extraordinar, care veghea la aplicarea Regulamentului Organic), îl acuză pe Ion Manu că, citez: ” Poliția dumitale…lasă mult de dorit; miroase a apă de trandafir.N-am auzit de nicio arestare, de nicio surghinuire, nici măcar de câteva lovituri de bice aplicate derbedeilor înfumurați de idei nebune. Trebuie să faci o călătorie în Rusia și să înveți cum se face poliție la noi și să adopți metodele noastre !”

Aflat în această situație și aflând că tinerii liberali lucrau aproape pe față pentru atatarea spiritelor,  îi ceru Domnitorului aprobarea pentru arestarea fraților Golescu, a lui N.Bălcescu, C.A.Rosetti, I.C. Brătianu, Cezar Boliac și I.H.Rădulescu, în ciuda faptului că frațîi Golescu și I.H.Rădulescu erau prietenii lui. Dar prefera să-i sacrifice pe aceștia în interesul liniștii și siguranței publice și a Domnitorului. Opinia publică din capitală (tineri, negustori, meseriași, mica boierime) începuse să devină din ce în ce mai agresivă și mai nerăbdătoare în a declanșa revoluția care să leaducă schimbările mult visate.De aceea arestarea mebrilor societății Frăția i se părea o măsură absolut indispensabilă. In caz de refuz din partea Domnitorului, el îi oferea ”demisiunea” să din funcția de Prefect al poliției.

Drept răspuns, Principele Bibescu îi mărturisi că se află în cea mai critică ”situațiune”, pentru că același lucru i-l ceruse și generalul Duhamel, dar în mod imperativ, bătându-i din picior, și că a face ce îi cerea comisarul rus ar fi interpretat de lume ca o supunere la un ordin dat de un străin, că mândria sa de Domn autonom ar fi compromisă, că țara ar fi considerată o gubernie rusească și el un simplu slujbaș al acestei gubernii și nu un voevod al Țării Românești.

Într-un final, Bibescu acceptă să se pregătească un ofis domnesc prin care se ordona arestarea membrilor societății ”Frăția”, dar cu condiția să nu fie pusă în aplicare decât la ordinul sau verbal.In același timp, Domnitorul semnase un alt ofis prin care îl ridică pe Logofatul credinței Iancu Manu la rangul de Logofăt al dreptatiii, ca o răsplătire pentru slujbele ce a adus țării și Domnului, în vremuri grele.

Foto – Familia Manu, de la stanga spre dreapta : -Alexandu-fiu, Ion (Iancu)Manu, Constantin Manu-fiu, Anica Manu, Dimitrie Manu-fiu, George Manu-fiu si sotia sa Alexandrina (nascuta Cantacuzino)

-Pictura murala din anul 1858, din Biserica de la Budesti

 

Ion Manu bagă aceste două ofis-uri în buzunar fără a le înregistra și a le da curs, fiind cu desăvârșire amărât și dezamăgit că vremea trece fără să se ia nicio măsură, în timp ce izbucnirea revoltei se apropia, iar el, șeful poliției, are mâinile legate prin voința Domnitorului, fiind silit să lase evenimentele să se întâmple fără să aplice nicio măsură eficace. Singurul lucru pe care Marele Aga putu să-i intreprinda fu să mărească, pe cheltuiala sa, numărul de agenți secreți care să anticipeze și să-l pună la curent cu evenimentele ce avea să se întâmple. De la aceștia află Iancu Manu, în 8iunie 1848, că membrii societății ”Frăția” se vor deplasa la Islaz (loc ales de N.Bălcescu) unde se vor aduna o mulțime de oameni din toate straturile sociale,  și  vor citi în fața acestora o Proclamație. Apoi sprijiniți de ”polcovnicul” (comandant/colonel-n.r.) Gh.Magheru și de pandurii săi, vor proclama începerea revoluției.

Revoluția a început cu un antentat neprogramat, înfăptuit de trei tineri fanatici, împotriva Domnitorului Gh.Bibescu. Scăpat nevătămat printr-o minune, dar speriat și preciptat, purta urmatoarea discutie cu Iancu Manu:

”-Ai avut dreptate ! Trebuia să iau măsuri mai devreme. Ai toată libertatea și voia să duci la îndeplinire ofis-ul pe care ți l-am semnat.

-Acum este prea târziu Maria Ta ! Nu mai pot face nimic și prefer să îmi dau ”demisiunea” acum, decât să fiu înlăturat mâine de revoluționari.”

În locul lui, fu numit Prefect al poliției Scarlat Crețulescu care începu de îndată să aplice măsurile drastice pe care Ion Manu le ceru de atâta vreme, dar, așa cum preconizase Ion Manu, era prea târziu.

Gh.Bibescu a fost silit să abdice, s-a refugiat la Paris și Revoluția de la 1848 și-a urmat cursul sau istoric  știut de toată lumea.

Foto : Casa mosiei de la Budesti, apartinand familiei Manu si numita de-a lungul timpului, de catre budesteni-”Castelul Manu”

Anticipând cursul evenimentelor, Ion Manu și-a trimis membrii familiei să locuiască la moșia sa de la Budești, cu mult înainte de izbucnirea revoluției, iar el pleca la Viena, nu înainte de a  petrece un scurt timp în arestul poliției de unde fu eliberat de guvernul provizoriu sub promisiunea că părăsește de îndată țara.

Marele Logofăt Iancu Manu se va întoarce în țară doi ani mai târziu, în anul 1850, atunci când noul Domnitor, Barbu Știrbei, îi oferă postul de Secretar de Stat pentru ”problemele de afară” ale statului.

În urmă  Conferinței  de la Paris din anul 1858, Țările Române au primit titlul de Principatele Unite, o nouă constituție (Convenția de la Paris) și o nouă organizare administrativă. În urmă acestor schimbări, Ion Manu fu numit Caimacam al Țării Românești și Președinte al Înaltului Divan.

 

După adubla alegerea a lui Cuza că Domn al Principatelor Române, pe care  a salutat-o cu bucurie, Iancu Manu s-a retras din viața publică, alegând să trăiască mai mult la moșia sa de la Budești, unde împreună cu soția sa, Vorniceasa Anicuta Manu și înconjurat de copii săi, ducea viața patriarhală a vechiului boier român. ”Castelul Manu” de la Budesti,situat în mijlocul unui mare parc, adăpostea uneori până la 40 de familii, de rude și de prieteni. În fiecare duminică, socrul lui Ion Manu, bătrânul Alexandru Scarlat Ghica, sosea de la București în trăsura cu 4 cai mânată de un surugiu, ca să petreacă toată ziua la Budești. Îmbrăcat în vechiul sau costum boieresc, acesta prezida dejunul de familie tradițional, la care luau parte toți copii, nepoții și strănepoții săi.

Foto stanga: Alexandru Manu, fiul lui Ioan (Iancu ) Manu si al Anicutei Manu

(In uniforma prusiana-portret din anul 1860)

Foto dreapta: Banul Constantin Nasturel-Herascu, stramosul Anicutei Manu

 

Apoi incepea in fata casei, la umbra marilor plopi ai parcului, obisnuita hora in care se prindeau locuitorii din Budesti si din imprejurimi, imbracati in costum national.

Hora de la ”Castelul Manu” era vestită în tot județul. În sunetul muzicii lăutărești își succedau chindiile și sarbele ,de  la care nu lipseau niciodată să ia parte printre conducătorii jocului, copii și nepoții Marelui Vornic, în timp ce el și soția sa se întrețineau cu locuitorii moșiei Budești și își dădeau toată silința pentru a strânge  tot mai mult legăturile, care din tată în fiu s-au transmis între proprietarii moșiei Budești și țăranii lor… ”

Cat timp Al.Ioan Cuza se tinu il limitele pazei Conventiei de la Paris si nu dete semne de idei dictatoriale, Ion Manu avu o atitudine rezervata fata de politica. Dupa ce Cuza Voda incepu sa pregateasca lovitura de stat, el incepu sa ia parte la constituirea ”monstruoasei coalitii” care provoca rasturnarea lui Cuza.

In ziua de 7 aprilie 1866, Marele Vornic Ion Manu a zis ”Da” pe condica plebiscitara prin care se aproba suirea pe tronul Romaniei a  Principelui Carol I.

Ioan Manu a murit in anul 1874, pe 29 noiembrie si este inmormantat in cimitirul Bellu, alaturi de sotia sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GENERALUL GEORGE MANU-fost Prim-Ministru

-primul erou din istoria Romaniei-decorat cu ”Virtutea Militara”

-scurta biografie extrasa din volumul ”Discursurile Generalului Manu ” publicat de B.Mangaru (fost deputat) in anul 1906

Foto stanga: Generalul George manu in anul 1860

Foto dreapta:Generalul George Manu in anul 1907

 

George Manu s-a născut în București, la 25 iulie 1833, din Marele vornic Ioan (Iancu ) Manu și Anica Manu, fiica Marelui Ban Alexandru Ghica.

Termină învățătura în ”scoalele” din țară și având aptitudini militare, pleacă la Școala de Cadeți din Potsdam ( Prusia). După terminarea școlii militare, cu acordul Guvernului Țării Românești, intră în armata prusacă cu gradul de sublocotenent de artilerie.

În anul 1858 este chemat în țară unde i se încredințează pregătirea artileriei și postul de profesor de artilerie în cadrul Școlii Militare. În tot acest timp scrie și un Tratat de Algebră pentru Școală Militară.

Tot în anul 1858, George Manu se căsătorește cu Alexandrina Cantacuzino.

Deși părtaș al ideilor conservatoare din adâncă convingere și neclintit în ele, George Manu a știut să separe politica de activitatea militară și atunci când nevoile și liniștea țării au cerut-o, a poruncit armatei să se poarte cu asprime chiar împotriva partidului său. Generalul Manu a susținut întotdeauna că : ” Nu i se cade militarului să se manifeste în politică…”

Cât a stat în armată, a vorbit despre politică numai atunci când a fost întrebat, și a luat parte numai atunci când a fost chemat.

În timpul loviturii de stat din anul 1864, deși  simpatizant al Domnitorului Cuza, Generalul Manu a răspuns cu ”Nu”, cererii lui Cuza Vodă de a fi investit cu puterii nelimitate. Și tot George Manu refuză categoric propunerea de a fi părtaș la actul abdicarii forțate de la 11 februarie, săvârșit de ”monstruoasă coaliție”, fiind pregătit chiar să lupte împotriva ei, dacă ar fi avut acest prilej.

În aceste linii se spun și se înțeleg multe, și deși s-ar părea că generalul Manu a fost numai privitor atunci când trebuia să ia parte la luptă, el de fapt a fost un militar care a iubit armata și a ținut la onoarea și demnitatea ei. Și mai presus de orice, a ținut la păstrarea jurământului dat țării. În aceste condiții, este o fericire că George Manu nu a fost nici printre învinși și nici printre învingători, la 11 februarie. Armata nu trebuie făcută unealtă politică, căci în așa chip își uită chemarea, și nu mai poate fi cea care trebuie să vasleasca pe deasupra valurilor de patimi politice.

După urcarea pe tron a lui Carol I, generalul Manu nu ezită în a fi sprijinitorul și aparartorul pătruns de credința datoriei, al noului Domn.

La 3 ani după urcarea pe tron a lui Carol I, în anul 1869, este numit Ministru de Război în guvernul Ion Ghica. În anul 1970 demisionează din acest post, motivul principal fiind că Ion Ghica nu era de acord cu întemeierea unei Case Domnitoare (viitoare Casă Regală-n.r.).

Foto dreapta : George Manu in uniforma prusaca, in anul 1858

Foto stanga: Alexandrina Manu (nascuta Cantacuzino)-sotia lui George Manu

 

În anul 1874 este ales Primar al Bucureștilor și până la sfârșitul mandatului, în anul 1877, George Manu da dovadă de multă inițiativa și spirit edilitar și gospodăresc. Se pavează multe străzi de pământ cu piatră cubică, se construiesc multe școli, apar noi piețe și grădini publice, inaugurează statuia lui Mihai Viteazul. Se întocmește Planul orasulu și studiul pentru canalizarea Dâmboviței, la inițiativa Primarului George Manu.

În timpul Războiului de Independența din anul 1877, i se încredințează Diviza a IV-a care avea misiunea de a apară țara de năvălirea turcilor dinspre partea la Dunării și de a fi puntea de legătură și de siguranță dintre armata română și cea rusă. Generalul George Manu a fost prezent în prima linie pe tot parcursul desfășurării războiului, fiind de față la căderea Plevnei și la cucerirea Vidinului, care, practic, s-a predat în mâinile lui.

În urmă actelor de vitejie săvârșite pe câmpul de lupta, la 10 Mai 1877,  Majestatea Să Regele Carol I îl decorează cu Virtutea Militară, George Manu  fiind primul erou din istoria României, decorat cu cea mai înalta decorație, Virtutea Militară !

În anul 1884, George Manu se retrage definitiv din armată.

După câștigarea independenței și îndeobște, după ce România de vine regat, în anul 1881, viața politică romaneasca tinde să devină din ce în ce mai agitată și mai tulbure. Principalele protagoniste ale acestor dispute erau  Partidul Conservator și Partidul  Liberal. George Manu, chiar dacă era un conservator convins, spunea despre ambele partide, conservator și liberal deopotrivă că : ”La toate marile fapte ale istoriei noastre, partidele amandoua au luat parte cu toată inima, și nimic nu le-a desunit, când a fost vorba de binele țării !”

Anul 1888 găsește ambele partide politice, conservator și liberal, pe deplin închegate. Acum fiecare dintre ele își aveau principiile bine definite, dar mijloacele de lupta difereau în totalitate.Conservatorii păreau mai cumpătați, iar liberali mai radicali și mai expansivi.

Unul din motivele disputei dintre cele două partide era  acuzația conservatorilor care spuneau despre liberali că: ” Deși la toate actele mari ce se savarsisera pentru țară, Partidul Conservator luase parte deopotrivă și umăr la umăr cu Partidul Liberal, totuși, liberalii scriu numai în foaia lor de zestre toate aceste fapte mari, lăsând în dreptul Partidului Conservator numai greșelile . Mai avusera liberalii  nesocotința de ada Partidului Conservator numele de ”partid al boierilor” și cu această împingea la deosebirea de clase și deci la iscarea și dezvoltarea indarjita a invidiei dintre dânsele. Fapt curios în toată această dispută este faptul că întâlnim boieri liberali care doresc amestecul poporului în treburile țării, boieri de la care liberalii au învățat liberalismul, (Ion C.Brătianu a declarat că a învățat ce înseamnă liberalismul de la boierul G.Cantacuzino (Nababul), iar cel mai curios este că Partidul Liberal este condus de un boier de neam, D.A. Sturdza, care ce-i drept, este un liberal cinstit și drept.”

Pe fondul acestei rivalități și în urmă unor dispute care inculde darea în judecată din anul 1876 a guvernului conservator de către liberali, urmată de băgarea bățului prin gard de care se făceau vinovați junimiștii lui Teodor Rosetti care au guvernat vremelnic 1888-1889, încercările de dizolvare a Parlamentului la care George Manu s-a opus) și dezbinările din ambele partide care confereau o imagine de instabilitate politică, Majestatea să Regele Caarol I îl însărcină pe George Manu să formeze un nou guvern, devenind astfel prim-ministru  al guvernului României timp de un an și jumătate, începând cu anul 1889. În tot acest timp Guvernul George Manu a îndeplinit multe reforme, printre cele mai notabile fiind inamovibilitatea magistraturii și reforma finanțelor.

După un scurt mandat în fruntea Ministerului Domeniilor, George Manu devine Președintele Camerei Deputaților în legislatura 1891-1895, care inseaman și ultima să activitate publică importantă.

George Manu a murit la București, la dată de 16 mai 1911.

Despre ceea ce a însemnat Ion (Iancu) Mano, George Manu, și în general, ce a insemnat toată dinastia familiei Manu, pentru dezvoltarea și emanciparea spațiului românesc, vorbește scrisoarea deschisă adresată generalului George Manu de către colonelul Pappazoglu, (autorul ”Istoriei orașului București”) la 23 iulie 1877, după luarea Nicopolei :

”Domnule General ca vechi ofițer al armatei române, care din anul 1830 am servit în front 30 de ani, vin cu cea mai vie  satisfacție a inimii mele a va felicita de glorioasa onoare ce v-a fost rezervată, ca să inarborati drapelul românesc pe zidurile cetății Nicopole, baia sângelui creștin de la 1383 și vatra gloriei marelui nostru Domn, Mircea cel Bătrân. Ați știut, domnule General, ca să atrageți aplauzele bravei armate ruse, prin exemplara bravură ce ați făcut a dezvolta divizia a IV-a, din armata română, încredințată dumneavoastrăîn vremea atacului acestei cetăți; pe câtă vreme trupele aliate creștine, sub ordinele regelui Sigismund al Ungariei, Ziemon al Transilvaniei și ale Comitelui de Nevers, nu au putut să o dezvolte, contra lui Baiazid Fulgerul………..

Moșul dumneavoastră și cel de eternă memorie, Marele Vornic Mihalache Manu, scapă capitală de măcelul lui Chehaia Bey, în anul 1821, și astfel putu intră în starea ei normală.

Venerabilul dumneavoastră părinte, Ion Manu, scapă centrul Bucureștiului de groaznicul incendiu, în calitate de Mare Agă (șef al poliției-n.r.), în anul 1847. Iubitul și veneratul de toți românii, unchiul dumneavoastră, Constantin Manu, în anul 1821, fu dat de către părintele său în mâna carneficelui (călău-n.r.) Chihaia -Bey, când acesta intră cu manafii și ienicerii săi, ca ostatic pentru asigurarea ce-i dăduse, că în capitală nu mai sunt eteristi, și care mai târziu, în anul 1830, fu întâiul organizator al poliției Țării Românești, după înființarea Regulamentului Organic.

Venerabilul unchi al dumneavoastră, maiorul George Manu, și al meu scump amic și camarad, organiza pentru prima oara escadronul al III-lea de cavalerie română, sub spătarul Alecu Ghica.

Unchiul dumneavoastră, maiorul N.Manu, și al meu confrate de arme, scapă orașul cel înflorit și întâiul port al țării, Brăila, de prada incendiului răsculaților, în anul 1842.

Domnia-voastră ați știut a apăra prin focurile artileriei ce vă era încredințată, punctul Oltenița, avant -postul capitalei României, de invazia păgânului vecin , până la sosirea bravelor trupe protectoare creștinătății.

Aceste toate fiind văzute de mine că s-au petrecut în cursul vieții mele, sunt încredințat că o să faceți și în viitor fapte care aduc la toată armata română, gloria, camarazilor dumneavoastră, lăuda și creștinătății suferinde, scăparea și prosperitatea; Iar României, demnitatea ce totdeauna a meritat.

Va rog, domnule general, ca să binevoiti să primiți cele mai sincere salutări din partea unui îmbătrânit camarad de arme ale Domniei-Voastre!” Semnează Lt.-Colonel D. Pappazoglu

(Publicată în ziarul ”Timpul” din 22 iulie 1877”