Cultural

GAZETA DE BUDESTI-NR 5-Aprozi- satul inimilor noastre de Costel Guță

Veșnicia s-a născut la sat spunea Lucian Blaga si cand ma gandesc la satul copilariei mele, Aprozi, ii dau dreptate .

Aprozi !!!Ce cuvânt minunat ! Ce reprezintă acest  mirific cuvânt : El este locul unde ne-am născut, unde am copilărit, unde trăim, unde ne sunt prietenii, vecinii, neamurile și unde odihnesc străbunii noștri și, nu în ultimul rând, locul unde se află sufletul nostru și de unde n-am plecat niciodată, oriunde viața ne-a răspândit prin lume și unde destinul ne-a călăuzit pașii.

Ce înseamnă acest sat pentru  noi, aprozenii !? Totul ! El reprezintă privirea dulce a mamei, mustrarea blanda a bunicilor, certurile nevinovate ale copilăriei noastre pentru motive absolut banale cu tovarășii noștri de joacă, emoțiile de la orele de școală, clinchetele zurgălăilor din noaptea Anului Nou, glasul nevinovat al copiilor din noaptea colindelor de ajun, căldura dojenilor părintești, ale bătrânilor satului și multe altele.

Aprozi este ceea ce  ne definește, ne individualizează și ne reprezintă. Fără Aprozi nu am fi fost noi.

Dar ce este acest loc denumit atât de special și de  frumos, Aprozi?

Fără a   avea pretențiile unei monografii istorice a satului, voi prezenta câteva momente din istoria acestei localități.

Din punct de vedere ale izvoarelor istorice, prima așezare umană datează încă din neolitic, dovezi arheologice regăsindu-se la muzeul Gumelnita din Oltenița sub fomă unor obiecte de ceramică, unelte de lucru din bronz și vârfuri de arme de luptă (sulițe și săgeți). Următoarele dovezi datează din vremea triburilor geto-dace, dovezile arheologice indicând existența unei așezări umane la intrarea în sat, pe malul lacului  în locul denumit generic de către noi, ”la stuf”.

În continuare se remarcă prezența  unor locuitori în sec.al XVIII-lea, undeva în nordul satului, către Nana, denumiți generic ”Cioboteni” (purtător de ciubote) care vor coborâ în jos către bălțile ce scaldă satul Aprozi de la un capăt la altul. Izvoarele scrise atestă biserica din satul Aprozi, monument istoric cls.B, că dată de construcție și de sfințire în anul 1844. Se pare că tot  în anul 1844 ar fi aterizat în marginea satului Aprozi, accidental, primul balon cu aer cald din Muntenia.

Satul s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, astfel că în preajma primului război mondial avea rangul de comună, cu două sate aparțînătoare (cătune): Soldanu și Negoesti.

În memoria localnicilor satul era împărțit în trei cartiere: susenii (cei care locuiau la șosea), bajinarii (cei care umblaseră în bejenie și care s-au stabilit mai târziu) și satul nou, întemeiat după al doilea război mondial.

Chiar dacă după reforma administrativă din 1928 comuna Aprozi a pierdut cele două sate din componență (Soldanu și Negoiesti), ea a cunoscut o evoluție constantă și o prosperitate evidentă în paralel cu o creștere demografică, în cele peste 500 de gospodării înregistrându-se o medie de 6-7 membrii / familie.În preajma celui de-al doilea război mondial, că urmare a creșterii numărului de copii a fost nevoie de construirea unei noi școli, denumită ”școala nouă”, de a cărei existență nu se mai știe decât din amintirile generației noastre, această fiind demolată, fără niciun fel de justificare sau temei legal, după anii 2000. Aceeași soartă nedreaptă a avut-o și Căminul Cultural situat în centrul satului, construit prin contribuția exclusivă a sătenilor din Aprozi, între anii 1953-1957 și care era cel mai mare edificiu de acest gen din județul Ilfov și din care astăzi ne sfidează doar ruinele.

Din păcate, istoria a fost nedreaptă cu acest sat, care a primit două lovituri mortale în istoria sa:

Prima în anii 1905-1910 odată cu construirea căii ferate București-Oltenița când la insistențele și presiunile moșierului Gh.Manu, proprietarul moșiei Budești, traseul caii ferate a fost deviat artificial de la cursul firesc către Aprozi, înspre  Budești, văduvind aprozenii de accesul direct la acest important mijloc de transport și sursă  de progres și de civilizație, adică trenul.

Dacă la acel moment puțini au înțeles impactul economic și social al acestei căi ferate, pe care-l va avea asupra satului Aprozi, rolul căii ferate se va dovedi esențial după 50 de ani, în anul 1961, anul încheierii colectivizării, cea de a două lovitură mortală petru satul Aprozi. Ca urmare a deposedării abuzive a țăranilor de pământ, aceștia au fost siliți să se angajeze la oraș și să facă naveta zilnic către gara Budești, distanță de 4 km pe jos. Mulți dintre ei au luat calea orașului, pentru a-și asigura existența. Ca un fapt divers, cred că doar Nicolae Ceaușescu a primit mai multe înjurături de la aprozeni, decât gen. Gh. Manu.

Colectivizarea forțată și schimbările economice și sociale impuse de noul sistem comunist au dus la un masiv exod de tineri ai satului catre oraș, în special catre București,  fapt ce a dus la o depopulare accentuată a satului, la 500 de gospodării existente astăzi, nemaifiind inregisatrati decât puțin peste 1000 de locuitori, în majoritate oameni în vârstă, față de aproximativ 3000 de locuitori câți erau înregistrați în perioada interbelică. În anul 1968, cu prilejul reformei administrative comuna Aprozi își pierde statutul de comună și devine un simplu sat component al comunei Budești.

O rază de speranță pentru reînvierea satului a reprezentat-o reforma agrară din 1991, prin care s-au reconstituit drepturile de proprietate  chiar și parțial ale proprietarilor și al moștenitorilor acestora. Toată lumea credea că fiii satului se vor întoarce și satul se va repopula. Din păcate, a fost un simplu foc de paie și-o palidă speranta, care în absența unei politici agricole sanatoase a statului, a dus la eșecul acestei reforme, iar fenomenul de părăsire a satului s-a reluat, cei tineri luând calea strainatatii sau a orașelor în căutarea unui loc de muncă și a unui viitor mai sigur.

În satul Aprozi lumea era foarte așezată, exista o ierarhie socială foarte bine definită și pe lângă agricultură oameni practicau diferite meșteșuguri : croitorie, cojocarie, dulgherie, tâmplarie, fierarie,  cizmarie, apicultura.

Dar prin ce se diferențiază și se individualizează satul Aprozi față de celelalte sate ? Ce caracteristici are ? Dar și ce îi da un farmec aparte ?

Este singura localitate din țară și probabil si din lume, cu această denumire. De unde vine ea ?! Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, notiunea de aprod definea fiii de boieri din evul mediu. În epoca modernă, aprozii erau executori judecătoreșți și  funcționari administrativi însărcinați  cu ordinea ședințelor în sălile de judecată și mai apoi erau cei însărcinați cu strângerea impozitelor. Cum  nu avem dovezi istorice referitoare la existența vreunei familii boeresti în satul Aprozi și nici a vreunei instanțe de judecată, cea mai plauzibilă  explicație ar fi  faptul că denumirea de ”Aprozi” se datorează funcționarilor administrativi care locuiau aici sau care-și aveau sediul în acest sat. Cert este un lucru: satul Aprozi nu a fost niciodată aservit boierilor sau mănăstirilor, el fiind un sat de moșneni (țărani liberi), asemănător razesilor din Moldova . Forta economică a satului a rezidat din cele două bogații existente: pământul extrem de mănos care producea orice, în mod special cereale, și salba de bălți care scaldă satul de la un capăt la celălalt, oferind sursă de hrană din abundență locuitorilor. Pe lângă cultura cerealieră, satul a avut o tradiție si în cresterea animalelor (capre, oi, vaci, cai și bivolițe). Din păcate numărul acestora a scăzut dramatic, până aproape de dispariție.Cât privește bălțile ce scaldă satul (”Donicioara”, ”Niculescu”, ”Rezervația”, ”Crescătoria” și ”Stuful” sau ”La gloanțe”), ele astăzi nu mai apartin nici sătenilor și nici statului, astfel încât locuitorii nu mai au acces la beneficiile lor. De amintit este și faptul că, în anul 1929 ”obștea de cumpărare” din satele  Aprozi și Negoiesti a cumpărat de la mosierul Gh. Manu, 18 ha de luciu de apă la ”Stuf” care nu au mai putut fi retrocedate.

Aspectele unice prin care doar satul Aprozi se individualizează, derivă din vecinătatea acestor lacuri și care se regăsesc în expresiile locuitorilor: ”eșți mâncat de bradis” în sensul că ti se va întâmpla ceva rău, jocul ”de-a bodarlaii” adică leapșa pe sub apă, la care noi, aprozenii, eram imbatabili. În acest sens amintesc faptul că nimeni din ceilalți băieți din celelalte sate nu reușeau să ne prindă niciodată, având în vedere antrenamentul nostru de mai bine de 6 are pe zi în apă. Se poate spune fără exagerare că, pe vremuri băieții învățau întâi să înoate și abia apoi să meargă în picioare. O altă expresie specifică o reprezenta ” a intra cu mâna”, ceea ce însemna că după data de Sfânta Marie, când se  seca apa în crescătoria de pește  și se băga năvodul, noi copiii intram în apa scăzută și prindeam peștele cu mâna.

          ”Satul este matricea spirituală a poporului român” mai spune Lucian Blaga, astfel că pentru noi, satul este ceea ce ne definește, ne caracterizează, ne unește și ne reprezintă, traditiile si obiceiurile dand specificul fiecarui sat in parte. Astfel ca, prin specificul sărbătorilor noastre locale, atât cele laice cât și cele religioase, avem elemente unice care nu se regăsesc nicăieri. Pe lângă colindele de ”Bună dimineața”, ”Plugușorul”, ”Steaua” cântate atât de copiii din Aprozi dar și din alte sate, avem colinde unice și anume, ”Grajd murgule grajd”, ”Ale cui sunt ceastor case” și ”Întreabă și întreabă”, ”Vasilca” ce reprezenta o urare în noaptea de Anul Nou, cu o căpățână de porc ce se cânta pe la casele gospodarilor, pentru ca aceștia să aibă noroc de porci, în anul următor. Cea mai interesantă era însă ” Ali mări”, echivalentul ”urlariei” din satele vecine,. Astfel, în seara lăsatului de sec, când finii mergeau la nași cu impacaciunea și să le sărute mâna, la fiecare răspântie de drumuri, vecinii aprindeau focuri din cauciucuri și încălțămintea veche de peste an. Când cineva trecea pe drum, atunci cei care păzeau focul începeau să-l sictireasca cu  formula care să-i amintească respectivului de presupuse sau reale aventuri amoroase : ” Ali mări, tati mări, m-a sictirit ( m-a însărcinat sau m-a îndrituit) cutarita, să-i fac un pod de mălură să pupe pe cutarita pe gură”. După rostirea acestei urări de ”bine” ceilalți participanți strigau în cor :”Ura !”. Cel vizat fie făcea haz de necaz, fie înghițea în sec și mergea mai departe. În orice caz, nimeni nu se supăra de această urare.Din păcate însă, odată cu diparitia vechilor generații, se vor da uitării și aceste vechi colinde și tradiții.

Aprozenii s-au distins mereu prin căldură, omenie, respect și ospitalitate față de cei care le calca pragul. Noi nu am fost un sat în care să se așeze străinii, din cauza poziției noastre izolate. Dimpotriva, cei mai mulți au emigrat spre alte zări care în viziunea lor au fost mai benefice din punct de vedere economic și al statutului social. Este vizibilă armonia și comuniunea  acestei obști, noi fiind toți fie rude de sânge, fie prin alianță. Iar relațiile interumane fiind extrem de calde și de sincere. Când fiecare om din sat ieșea dimineața din curte și toți cu care se întâlnea îl salutau și-l respectau, cum să mai pleci dintr-un sat cu un asemenea liant social ?! Totuși, mulți au plecat, ceea ce denotă că în zilele noastre, economicul primează în față idealurilor sufletești.

Poate cel mai important specific al satului îl reprezintă înșiși oamenii acestui loc din care aș dori să enumăr câteva familii vechi care se cunoșteau între ei, mai degrabă prin porecle decât prin numele de familie: Aliman (a lu Galean, a lu Mitulus), Badea (a lu Glăvan și a lu Belu), Bucur (a lu Surdu și a lu Harnicu ), Boerescu ( a lu Vaja, a lu Petrică, a lu Chichea, a lu Mitu Sârbii, a lu Godin, a lu Furnică, a lu Carciumaru, a lu Pospai), Crăciun ( a lu Puiu), Cazan ( a lu Ciociu, a lu Nacu ), Constantinescu ( a lu Diliu), Dan ( a lu Guță, a lu Danascoaie, a lu Năstase Dan, a lu Mocanu, a lu Gozorli, a lu Mălai ), Dinu ( a lu Cacanea, a lu Cocoș), Dumitrescu ( a lu Petrechioaia), Dragulin ( a lu Candica, a lu Cacavete), Drăghici (a lu Bau), Ene (a lu Otroaca), Frățilă (a lu Fâță),Guță ( a lu Troacă, a lu Turlică, a lu Mozoc, a lu Mandrea, a lu Jaf, a lu Oasca), Grigore ( a lu Tocană), Ionescu (a lu Popa), Herea ( a lu Laptaru),Ilie (a lu Repezeanu, a lu Ciolacu), Iliescu ( al Babii, a lu Dascălu, a lu Partidu, a lu Mazel, a lu Turcu), Ioniță (a lu Cojocaru, a lu Maruntelu), Micu ( a lu Mancu, Maresalu), Moise (a lu Căiță, a lu Gorea, a lu Dovleac, a lu Muscoi), Marin ( a lu Pistol), Nae (a lu Putere, a lu Nedelcu), Puica ( a lu Gadilus), Popescu ( a lu Mufu), Năstase (a lu Florica), Oprea ( a lu Pricu, a lu Magheru), Radu ( a lu Bleau, a lu Strutu),Pătrașcu (a lu Gaureanu), Panaghia (a lu Gheorghiță, a lu Duică),Petre (a lu Bitfoi), Savu ( a lu Bonciu, a lu Ceapă, a lu Cursucit, a lu Codica), Simion (a lu Miscadache, Polonezu, a lu Tortu), Solomon ( a lu Ghimildeata), Stan (a lu Boata),Urecheatu (a lu Cuibaru),Vlăsceanu ( a lu Tucalu, a lu Șoricică, a lu Oțet), Voinea ( a lu Chibrit, a lu Pană),Vlad (a lu Pietrus), Zlate (a lu Ciorică, a lu Organ), Zaharia (al Muntencii, a lu Fărâmiță), s.a.m.d. Nu trebuie uitate nici familiile de etnici romi, cu care relațiile  au fost foarte apropiate și armonioase, contopindu-se într-o comuniune de bună vecinătate : Anghel (a lu Păpușică, a lu Varzoapa), Burcea ( a lu Gogu Hotu), Stanciu ( a lu Buzgoi, a lu Ghilica), Codreanu ( a lu Catuneanu), Ene ( a lu Carlanu), Mirea ( a lu Babilon, a lu Singurelu), Nuță ( a lu Secretaru, a lu Stanuță), Chiriță (a lu Silina, a lu Cantea), Drăgan ( a lu Firca) si altii.

Sunt extrem de interesante poreclele care au intrat în mentalul colectiv și care reprezentau fie diferite infirmități fizice ale bătrânilor (a lu Ciungu, a lu Surdu, a lu Chioru, a lu Carnu), fie nume de vietăți ( a lu Oaie, a lu Cocoș, a lu Baboi, a lu Iapă-neagră, a lu Furnică, a lu Muscoi), fie diferite lucruri- obiecte ( a lu Pistol, a lu Chibrit, a lu Dovleac, Tortu, Tuci, Șurub, Joagăr), fie diferite naționalități (Polonezu, Chinezu, Tătaru, Turcu, Suedezul), fie îndeletniciri cum ar fi ”a lu Croitoru” sau ”a lu Cojocaru”, ”a lu Laptaru”, ”a lu Carciumaru”.

Interesante sunt și toponimiile locurilor din câmp, unde aprozenii își petreceau majoritatea timpului, la lucrările agricole, foarte familiare vechilor generații, dar care încep să fie uitate de cei tineri : ”Drumul Ciobotii”, ”Puțul lui Pașa”, ”Puțul din Pământuri”, ”în trifoaie”, ”Movila lu Mazel”, ”Șanțul lui Sabechi”, ”Groapa lu Mamucea”, ” În deal la Popa”.

Trebuie menționate și locurile de scaldă : ”la Niculescu”, ”la sălcii”, ”la nisipiste”,” la Oreaza” sau ” la Organ”.

Satul Aprozi a dat țării un tribut de sânge în ambele războaie mondiale. În războiul de reîntregirea neamului (1916-1919), au căzut la datorie :Manea Vasile, Șerban Ion, Cocoșilă Ion, Badea Nicolae, Dina Gheorghe, Adam Ion, Fundaneanu Ggheorghe, Gheorghe Șerban, Ion Gheorghe, Nicolae Ion, Paraschiv Gheorghe, Cazan Petre, Constantin Ilie, Stoian Nicolae, Toma Dumitru, Constantin Sandu, Stan Ion, Constantin Ion, Dan Nicolae, Costache Ion, Ilie Nicolaae, Stan Ion, Petre Gheorghe, Moise Năstase, Ionescu Gheorghe, Dobre Gheorghe, Aaliman Gheorghe,Tudor Marin, Bălan Constantin, Constantin Neagu, Zaharia Călin, Simion Dumitru, Cristea Crăciun, Stan Constantin, Vasile Constantin, Dan Marin, Badea Ion, Savu Alecsandru, Dumitru Ilie, Stan Ilie, Ion Dumitru, Baba Ana Gheorghe, Cuzea Gheorghe, Ucea Ion, Gheorghe Ion, Ggheorghe Ion, Marina Vasile, Constantin Nicolae, Gheorghe Ion, Alexandru Ion, Toader Marin, Cazan Gheorghe, Dragnea Ion, Vlad Nicolae, Marin Stoian, State Moise, Oprea Toma, Gheorghe Ion, Gheorghe Nicolae, Ioniță Florea.

În cinstea acestor martiri care au dat supremul sacrificiu, urmasii au ridicat un monument aflat în centrul satului, deasupra căruia veghează vulturul carpatin, simbol al vitejiei și al neatârnării neamului românesc.

În al doilea război mondial au căzut la datorie:

-pe fronul de est 1941-1944: Iliescu Gheorghe, Voinea Gheorghe, State Marin, Ilie Marin, Boerescu Dumitru, Marian Ion, Staicu Ion, Radu Vasile, Ionescu Dumitru, Petre Niculae, Pavel Alexandru, Bucur Ion, ”Guzai”(nume necunoscut), Guță Nicolae, Ion a lu Carnu ( nume necunoscut), Constantinescu Gheorghe, Marin Niculae (Delevrancea), Fundaneanu Vasile.

-pe frontul de vest 1944-1945: Dan Constantin, Ion N.Ion, Oprea St. Marin, Drăghici Gheorghe, Ilie N.Ion.

În cinstea acestora, noile autorități comuniste au ridicat un mic monument, în prezent aflat lângă monumentul eroilor din primul război mondial. În cea ce privește eroii căzuți în războiul antisovietic 1941-1944 ( o parte din ei enumerați mai sus), aceștia au fost dați uitării, comuniștii nedorind să înscrie jertfa lor pe niciun monument din cauza luptei acestora împotriva armatei roșii.

Instaurarea regimului comunist în România din 06.03.1945 a dus prin politicile sale economice, sociale, demografice și culturale la distrugerea aproape completă a satului românesc și în consecință și a satului Aprozi. Astfel, procesul de colectivizare a agriculturii văzut de comuniști ca un ”mare succes” a fost precedat de confiscari de diverse bunuri, cote obligatorii, abuzuri și asupriri de tot felul din partea noilor organe de partid și de stat împotriva țăranilor, pentru a-i determina să renunțe la pământ și să se înscrie în C.A.P.  și în special împotriva fruntașilor satului etichetați drept reacționari, chiaburi sau dușmani ai poporului.

Trebuie amintiți câțiva fruntași din satul Aprozi care prin opoziția lor față noul sistem politic au îndurat prigoană comunistă: învățătorul Boerescu Năstase zis ”Ciocanul 23”, fost șef de cuib legionar, Moise Dumitru zis Mitu lu Pletea-fost legionar (arestat și trimis la canal), Panaghia Ilie zis a lu Gheorghiță-chiabur si  simpatizant legionar, Boerescu Nicolae-chiabur și fost primar liberal (condamnat și arestat politic). Însă cea mai dura represiune a pătimit-o chiaburul Guță Lazăr Nicolae zis Niculae Troacă, fost primar țărănist care a fost arestat și el și soția lui Guță Ștefana, silit să se refugieze și să-și schimbe numele, după ce a fost condamnat a două oară. Acestuia i s-a confiscat jumătate din casă, în care a fost instalat Postul de Miliție și toate bunurile mobile și imobile (animale, pământ, cazan de țuică, etc.), aplicandu-i-se Decretul 115/1959.

Toți acești oameni au fost urmăriți de securitate (aparatul de represiune al regimului) până la sfârșitul vieții. Catalogarea acestora că oponenți ai sistemului a avut efecte negative și asupra urmașilor acestora, aceștia având interdicții în a  urma unele școli superioare, în a ocupa unele funcții și în a călătorii în străînătate:

– ing.Boerescu Ion, fiul ”chiaburului” Boerescu Nicolae zis Nicolae Vaja a fost exmatriculat din liceu sub pretextul infiltrarii ca reacționar în rândul elevilor, fiind silit să urmeze o școală profesională, să se angajeze că muncitor în fabrică și mai apoi, pe cai ocolite să urmeze  liceul și facultatea.

– prof.Panaghia Nicolae, fiul lui Panaghia Ilie ( simpatizant legionar), nu a fost primit la liceu din cauza originii sale ”nesănătoase”, fiind nevoit să urmeze o școală profesională și să se angajeze ca muncitor, urmând liceul și studiile superioare mult mai târziu și în condiții foarte grele.

Ambii intelectuali au depășit oprelistile sistemului, primul ajungând inspector general în Ministerul Învățământului, cel de-al doilea devenind Director al Școlii Generale Budești. Și Boerescu Ion și Panaghia Nicolae au păstrat o strânsă legătură cu semenii lor din sat, sprijinadu-i și fiindu-le aproape în orice împrejurare care depindea de experiența și pregătirea lor, devenind adevărate repere morale, pentru oamenii locului.

Ca urmarea a deposedării de pământ și animale și în consecință, vaduvirea sătenilor de singurele lor mijloace de existența, mulți dintre ei au fost siliți de situație să se angajeze la marile fabrici din București, facand  naveta zilnic, sau chiar sa se stabileasca definitiv in marile orase ale tarii, cu totii apucand pe un drum al dezradacinarii, care a dus până la urmă la crearea în satul Aprozi și în toate satele din România, a unei noi generații de cetățeni, tarani-dezradacinati.

Angajarea în marile uzine și fabrici presupunea  trezirea la 3-4 dimineața, mersul pe jos până la gara Budești, calatoria de o ora cu un tren supraaglomerat, lucrul în mai multe schimburi în mediu toxic  și la temperaturi extreme. Acestia întorcându-se acasă sleiti de puteri, mulți dintre ei au clacat imediat după pensionare, ceea ce a însemnat îmbolnăviri grave și decese premature.

În paralel, viața culturală a staului s-a stins încet, încet. Horele, colindele și alte obiceiuri și tradiții specifice locului au dispărut din viață aprozenilor, locul lor fiind luat de artificialele și obositoarele serbări de propaganda comunista.

Însă cel mai grav a fost distrugerea obștii sătești, această instituție ancestrală ce dăinuia de veacuri și funcționa ca entitate economică, juridică, socială și culturală, fiind practic absorbită de nouă politică  oficial-constrângătoare, străină de tradiția satului românesc.

Astazi, in momentul tipariri acestui articol, satul Aprozi a ramas doar umbra satului de odinioara (vesel, animat, plin de activitati culturale specifice). Acum se prezinta ca un loc trist, imbatranit si parasit de sansa de a reinvia ca un sat in adevaratul sens al cuvantului.

Poate istoria ne va contrazice si noile evolutii ce se vremuiesc peste noi, vor aduce o reala si adevarata renastere a satului Aprozi.