LEAGĂ ORGANIC DE ISTORIA ORAŞULUI NOSTRU OLTENIŢA
Din respect faţă de adevăr, faţă de olteniţenii mai în vârstă care mai sunt în viaţă, faţă de ţăranii mai bătrâni
din satele şi comunele vecine şi din fostul judeţ de rezonanţă istorică Ilfov, faţă de ţară, faţă de generaţia de azi şi
cele viitoare, dar mai ales faţă de memoria unei mari, însemnate şi importante familii a Deculeştilor, mi-am asumat
răspunderea – şi din aceleaşi considerente – obligaţia morală şi socială, de a da la o parte giulgiul care, pe nedrept,
de cinci decenii, regimul comunist din România şi exponenţii săi docili din Olteniţa, prin diabolicele metode specifice,
au acoperit – la propriu şi la figurat – istoria acestei familii care face parte din marea galerie a oamenilor de
seamă ai oraşului nostru şi care, pe parcursul existenţei lor, s-au implicat hotărât, organic în viaţa oraşului nostru,
pe care, prin fapte, a dovedit că l-a iubit.
Istoria acestei mari familii – faţă de care mă simt onorat că am prilejul să scriu – este una singură şi anume
cea adevărată.
Noi olteniţenii autohtoni am avut un trecut care nu trebuie inventat, pentru că el a existat, iar trecutul nu
poate fi modificat de nimeni, indiferent de măsura în care convine sau nu.
Prin urmare acest trecut trebuie doar redescoperit şi pus în valoarea cunoştinţei, exact aşa cum a fost în realitate
şi sunt convins că acest lucru nu-l poate face nimeni decât numai cei care s-au pomenit pe aceste meleaguri,
din moşi strămoşi, iar o seamă de lucruri, separat de documente, au fost transmise din generaţie în generaţie prin
viu grai.
Providenţa a vrut ca printre acestea să mă număr şi eu, ca ultimele pâlpâiri ale unei candele creştine aflate pe
punctul de a se stinge pentru totdeauna.
În acest fel, lucrurile, evenimentele, faptele, oamenii, ieşind din prezent, trec în trecut şi devin amintire,
istorie. Lumea în tumultoasa şi zbuciumata ei existenţă, nu se gândeşte că niciodată, timpului nu i-a rezistat nimeni
şi nimic. Sfârşitul vieţii este cel care pune punct vremelnicei noastre existenţe, iar acest minuscul punct nu poate
fi ignorat fiindcă peste el nu poate trece nimeni.
Este pozitiv faptul că încercăm, intenţionăm şi insistăm să înlăturăm consecinţele regimului de care ne-am
debarasat – nu toţi – în decembrie 1989, care nu putea rezista la infinit pentru că se baza pe ipocrizie, demagogie şi
minciună. Ori după cum se ştie, minciuna reprezintă denaturarea adevărului şi niciodată, de când e lumea şi pământul,
adevărul şi minciuna nu au putut convieţui.
* * *
Iată însă un început de istorie, care constituie baza la care ne vom raporta privitor la această mare familie.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea exista în comuna Ulmeni din plasa Olteniţa judeţul Ilfov (în zilele noastre
Călăraşi, fără voia olteniţenilor), o familie bogată cunoscută de bătrânii de demult, sub numele de Postelnicu. în
nişte însemnări rămase de la regretatul doctor Constantin Deculescu – despre care am luat cunoştinţă prin fiica
acestuia distinsa doamnă Annie Bentoiu – acesta arată că numele de Postelnicu, legat de bunicul său, nu indică
vreun grad boieresc (deşi postelnic înseamnă, un titlu dat în vremurile îndepărtate, unui mare boier, membru al
sfatului domnesc, care avea în grije camera de dormit al domnului şi organiza audienţele la domn) cu toate că se
ştie că el era scutit de bir, fiind probabil utilizat în administraţia comunei Ulmeni.
Oricum, se cunoaşte că acest Postelnicu era un om priceput, gospodar, pricopsit şi respectat de consăteni şi
că a avut doi băieţi. Cel mai mic se numea Decu Postelnicu iar cel mare Voicu Postelnicu.
Dat fiind faptul că în acele vremuri exista moda – care se considera un fel de emancipare ce se mai practică
şi în zilele noastre de a adăuga numelui, terminaţia ,,escu“ (Ionescu, Vasile + escu = Vasilescu etc.) sunt tentat să
cred mai degrabă că „Postelnicu“ a fost prenume, dar cine mai ştie?…
Oricum acestea sunt supoziţii care nu se mai pot verifica datorită perioadei mari de timp care a trecut, nemaiavând
o importanţă prea mare şi prin urmare trec peste asemenea amănunte, preluându-le aşa cum apar în însemnările de
familie de mai târziu, ale familiei doctorului Constantin Deculescu.
La aceste însemnări am avut acces graţie bunăvoinţei, amabilităţii şi înţelegerii unei descedente de seamă,
distinsa doamnă Annie Maria Alice Bentoiu, unica fiică a doctorului Constantin Deculescu, soţia celebrului compozitor
Pascal Bentoiu – arhicunoscut şi care nu are nevoie de prezentare – căreia, şi pe această cale îi aduc cele mai
sincere şi respectoase mulţumiri.
261
* * *
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea Decu Postelnicu, moştenind averea şi spiritul întreprinzător al tatălui
său, atras de evoluţia perspectivei mirajului comercial şi al bunăstării – faţă de care avea să se dovedească bine inspirat
– părăseşte comuna Ulmeni şi se stabileşte în Olteniţa, considerându-se mai apropiat de pulsul târgurilor şi
de viaţa comercială şi economică în general.
Fratele său mai mare, Voicu Postelnicu, era rudă cu familia Iancu Slăvescu, întru-cât fiica lui, pe nume Tudorg,
s-ar fi căsătorit cu Marin Slăvescu, tatăl lui Iancu Slăvescu, despre care voi mai pomeni în lucrarea de faţă întrucât,
s-a implicat în mod hotărât cu toată fiinţa sa, la vremea lui, în viaţa oraşului nostru, motiv pentru care mult
timp, în semn de preţuire, o stradă din Olteniţa, i-a purtat numele.
* * *
DECU POSTELNICU – în virtutea practicii şi modei timpului expusă mai sus, şi-a atribuit numele de Deculescu
– cu care ne vom întâlni de acum înainte – a avut 12 copii, din care 4 au decedat de timpuriu şi numai 8 au ajuns la
maturitate, adică 3 băieţi şi 5 fete.
Cum la vremea respectivă băieţilor – dintr-o întreagă seamă de considerente, fără a omite pe cea mai importantă
de continuator şi deci de moştenitor, în primul rând al numelui – li se va acorda mai multă atenţie, despre ei
s-au păstrat maii multe date în comparaţie cu fetele.
* * *
1. NICULAE s-a născut în anul 1843 şi a murit în 1931, la vârsta de 88 de ani. A fost căsătorit însă nu a avut
copii. A fost proprietarul unei moşii cu arman, prin urmare şi cerealist – negustor de grâu şi sare, calea de transport
fiind mijlocită de Dunăre.
Neavând copii – deci moştenitori – la înfiiat pe primul dintre băieţii fratelui său Gheorghe, anume Dumitru,
arhicunoscut mai apoi în Olteniţa, în comunele dimprejur şi din judeţul Ilfov, sub numele de Mitică Deculescu,
lăsându-i moştenire conacul şi moşia Tăuşanca situată în partea de nord a comunei Ulmeni, spre pădurea Ciornuleasa.
Moşia avea în anul 1945 o suprafaţă de 170 hectare. Cunosc în linii mari locul, pentru că tatăl meu Petre B.
Amu a avut chiar la marginea pădurii Ciornuleasa 5 hectare de pământ. Oamenii din comuna Ulmeni în jur de 80
de ani, l-au cunoscut pe Mitică Deculescu şi locul unde era moşia.
In anul 2003 am stat de vorbă cu Gheorghe Şeban om gospodar cunoscut de săteni sub porecla de Gheorghe
Ciugulitu – cu care chiar suntem rudă mai îndepărtată, şi care ne-a muncit cu tatăl său pământul din dijmă, şi-mi
spunea că în zilele de sărbătoare Mitică Deculescu, trecea pe şosea, prin comună, spre Olteniţa, cu o trăsură neagră,
care strălucea, trasă de patru cai, care parcă zbura. Era plin de viaţă, binevoitor, răspundea oamenilor la salut, se
oprea, da mâna cu ei şi sta de vorbă. Aşa le-a rămas întipărit în minte imaginea şi felul de a fi al lui Mitică Deculescu.
Poziţia oraşului la confluenţa Argeşului cu Dunărea, dar mai ales marile avantaje ale portului, au fost puse în
valoare şi au favorizat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, o activitate comercială fără precedent, mai mare în acele
vremuri decât cea de la Giurgiu sau Călăraşi, porturile amonte şi aval de Olteniţa.
În acele vremuri este de remarcat influenţa elenă, situaţie faţă de care se impunea o contra pondere şi concurenţa
românească autohtonă. Influenţa grecilor era aşa de mare încât au reuşit să-şi facă o şcoală la Olteniţa, ceea
ce nu era nici simplu şi nici uşor, despre care vorbesc la capitolul şcoli în lucrarea de faţă.
Întrucât la început majoritatea negustorilor erau greci, însă şi regele Carol I a luat o serie de măsuri menite
să favorizeze dezvoltarea industriei şi comerţului ca alternative, vizând în primul rând angajarea cât mai multor
români în asemenea activităţi.
În cimitirul din Olteniţa, în partea dreaptă, chiar în dreptul bisericii, se mai află încă, deşi a trecut atâta timp,
adevărate monumente impunătoare din marmură unde sunt îngropaţi grecii de odinioară care au locuit în Olteniţa,
având ca îndeletnicire, în principal – comerţul.
Se ajunsese ca atât industriei cât şi comerţului să i se dea atâta importanţă încât, aceste două cuvinte, se scriau
cu majuscule.
Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că într-un anuar statistic al vremii, Nicolae Deculescu figura singur
la categoria „negustori români“. A lăsat posterităţii amintirea unui om foarte harnic, serios, întreprinzător, inteligent
şi econom – nota doctorului Deculescu în însemnările sale.
Fraţii Deculescu au făcut mai întâi export de sare care era destinată, în primul rând Bulgariei, descăracarea
făcându-se prin Rusciuc. Apoi s-au orientat spre exportul de cereale care lua drumul spre Istanbul, Grecia, ţări vestmediteraneene,
spre Marsailia.
262
Activitatea comercială se extindea şi creştea continuu. Ajunsese să aibă în oraş magazii pentru depozitarea
a 2 000 tone cereale provenite din recoltarea producătorilor din împrejurimi, indiferent dacă aveau suprafeţe mai
mici sau mai mari de teren.
în preajma primului război mondial Niculae Deculescu ajunsese să aibă în proprietate două şlepuri pe Dunăre.
Curând însă activitatea portului şi a oborului de cereale avea să se reducă simţitor, odată cu construirea şi darea în
funcţiune a căii ferate care lega Olteniţa de capitala ţării. în noile condiţii, grânele puteau fi încărcate peste tot unde
existau gări, iar portul Giurgiu a fost amenajat special pentru mărfurile necesare Bucureştiului..
2. GHEORGHE. s-a născut în anul 1851 şi a decedat la vârsta de 83 de ani, adică în anul 1934. A fost căsătorit
cu Eliza Teodorescu, fiica administratorului moşiei statului de la Spanţov care avea o suprafaţă de 2.250
hectare. A lucrat timp de 60 de ani cu fratele său mai mare – Nicolae – de mai sus. A avut 12 copii, din care au murit
4, iar 8 au ajuns şi au trecut de maturitate. Cei 8 copii era format din 3 băieţi şi 5 fete.
Gheorghe Deculescu a fost primarul oraşului Olteniţa în două rânduri; între 1904 şi 1906 şi în anul 1910.
Am mai întâlnit totuşi semnătura sa pe unele documente de stare civilă în calitate de preşedinte al comisiei interimare.
Pe Gheorghe Deculescu, bunicul meu – îmi spunea doamna Annie Bentoiu – mi-l amintesc foarte bine pentru
că aveam şapte ani când a murit. Deşi am locuit mult timp în aceeaşi casă, nu ţin minte să- l fi văzut îmbrăcat altfel
decât în haine de oraş.
Umbla ţinându-se drept, cu baston, mai mult de frumuseţe sau impresie şi nici decum din necesitate, în redingotă,
sau haine negre, purta încă favoriţi, după moda tinereţii sale.
Îşi căsătorise toate cele 5 fete şi avea vreo 20 de nepoţi. aproape că nu le mai ştia numărul, însă faţă de toţi
avea aceeaşi afecţiune. Gineri îi erau: un negustor, un proprietar de pământ, un inginer silvic, doi ofiţeri; dintre fii
(tot trei ca la generaţia precedentă). Singurul tatăl meu – îmi spunea doamna Bentoiu, – avea studii superioare.
Întreaga familie era reprezentanta aceleaşi clase de mijloc pe care guvernele de după anul 1848 şi monarhia,
se străduise să o creeze, să astupe golul rămas care despărţea vechea aristocraţie, redusă numeric de marea masă a
ţăranilor, încă majoritari neştiutori de carte.
S-a pomenit aici legătura cu oraşul şi grija pe care cei doi fraţi o avea pentru propăşirea lui. în anul 1848 –
spune doamna Bentoiu – apare citat într-o monografie Nicolae Deculescu în calitate de epitrop al bisericii şi al cimitirului
din Olteniţa, împreună cu preotul Marinescu şi Ştefan Eralău. Şi despre acesta din urmă voi mai vorbi la
locul potrivit. Prin urmare, să înţeleg de aici că a mai existat o altă monografie înaintea celui lui Alexandru Mărculescu
din 1932? Este drept că eu am mai întâlnit scris despre o intenţie de monografie prin anul 1907 a unui
oarecare, numit Ioanid!…
3. MIHAI (MIHALACHE), s-a născut în anul 1857 şi a murit de tânăr în 1896, când avea doar 39 de ani.
Avea două fete, dintre care, Alexandrina – căsătorită Turcu – al cărui soţ, sergentul Niţă Turcu, a murit pe front în
primul război mondial. Alexandrina Turcu, a fost mama Yvonnei, amănunt care nu va fi lipsit de importanţă.
In desele mele peregrinări pentru documentare prin primul şi cel mai vechi cimitir al oraşului, înscrisurile de
pe cruci, monumente, pietre funerare şi cavouri – apreciindu-le ca pe cele mai sincere şi sigure date – am descoperit
mormântul sergentului Niţă Turcu. Prin urmare, pe aleea principală de la intrarea în cimitir, spre intrarea în biserică,
pe partea dreaptă, aleea 6 spre sud, al noulea loc de veci, există o cruce pe care scrie:
„Eroul sergent Niţă I. Gh. Turcu, mort în câmpul de luptă la Stâlpi-Vlaşca, în ziua de 16 noiembrie 1916, la
34 de ani”.
Actuala stradă pe care locuiesc de când m-am născut, şi care în anul 2003 se numeşte Alexandru Iliescu, numele
unui ilegalist comunist, tatăl lui Ion Iliescu fost preşedintele României în trei rânduri – şi care până la venirea
la putere a regimului comunist s-a numit Constantin Alimăneşteanu – înainte s-a numit şi strada sergent Niţă Turcu.
Schimbarea denumirii străzii s-a produs în următoarele împrejurări:
Doamna Sarmiza-Bilcescu-Alimăneşteanu, care a donat 15 000 mp teren arabil pentru construirea uzinei de
apă din portul Olteniţa şi pentru alte înlesniri, prin care dânsa permitea ca unele conducte de apă, subteran, să-i traverseze
moşia, pentru a fi răsplătită, consiliul comunal de atunci, în semn de preţuire şi faţă de memoria soţului ei
decedat Constantin Almăneşteanu, a hotărât schimbarea numelui străzii.
Pe placa de bronz situată în partea de vest, deci spre centrul oraşului, spre Vornicu, la baza monumentului
din grădina publică, ridicat în cinstea eroilor căzuţi la datorie în primul război mondial, primul din stânga este
trecut, TURCU ION NIŢĂ, sergent.
Cine doreşte să se convingă, poate să se oprească o clipă şi să citească. Aceşti eroi cred că merită un minim
de efort din partea noastră. Lor le datorăm recunoştinţa veşnică pentru recunoaşterea ţării noastre pe plan european,
de care au fost în stare să dea dovadă, prin jertfa lor supremă, al cărui exemplu ne onorează.
Le datorăm înfăptuirea celui mai mare vis al nostru, al tuturor românilor de pretutindeni, sensul şi culmea
263
supremă istorică, prin care s-au legitimat în faţa Europei şi a întregii lumi, consfinţirea la 1 Decembrie 1918 la
Alba Iulia a scumpei noastre ţări ROMANIA MARE, care dintr-un început a devenit ţinta Cominternului sovietic,
aşa cum voi face dovada cu probe la momentul potrivit.
După această digresiune, reiau firul povestirii genealogice.
Pentru cele 5 fete, datele nu se cunosc. Se ştie doar că una, pe nume Leanca, a fost căsătorită cu Hristache
Daniilescu, fost primar al oraşului în mai multe rânduri, cu cele mai multe mandate. Leanca apare în fotografia de
familie unde fraţii Daniilescu sunt fotografiaţi cu soţiile. Mai precis la capitolul „Lista primarilor“ aflată în lucrarea
de faţă, alăturat se află o fotografie cu Eftache Daniilescu poliţaiul oraşului, împreună cu fratele său Hristache
Daniilescu, primarul oraşului în anii 1920 – 1928, iar în dreapta acestuia din urmă, în picioare, se află soţia sa
Leanca.
Memoria oamenilor oraşului Olteniţa îl reţine pe Hristache Daniilescu ca fiind unul dintre cei mai gospodari
primari pe care i-a avut vreodată.
* * *
Acum GHEORGHE DECULESCU, deci al doilea băiat al lui Decu Postelnicu – devenit Deculescu –
menţionat mai sus, printr-o coincidenţă, a avut tot 12 copii – ca şi tatăl său Decu Postelnicu – Deculescu din care
tot 4 au murit şi tot 8 au ajuns la maturitate şi culmea, cei 8 copii, erau tot 3 băieţi şi tot 5 fete. Deci iată o coincidenţă
perfectă şi curioasă, inexplicabilă – ştiinţific sau empiric – însă categoric atribuită divinităţii (acelaş număr de copii
născuţi, acelaş număr de copii decedaţi, acelaş număr de copii rămaşi în viaţă, iar coinicidenţa se menţine şi în ce
privesc sexele).
Datele despre acestea sunt următoarele:
1. ELENA – s-a născut în anul 1883, s-a căsătorit cu Alexandru Ionescu, proprietarul unei mari suprafeţe de
pământ situat pe moşia comunei Bărcăneşti judeţul Ialomiţa. Soţul ei, separat de pământ a avut mori şi a fost consilier
judeţean, funcţie destul de influentă în acele vremuri.
A avut 5 copii. După ce regimul comunist i-a deposedat de pământ şi mori, în condiţiile de acum arhicunoscute,
soţul ei a fost urmărit, persecutat şi prigonit, judecat şi condamnat, sfârşindu-şi zilele în închisoare.
Până la regimul comunist, România, ca de altfel nici-o altă ţară în lume, nu a mai pomenit ca să existe vreo
organizaţie sau vreun partid care să-l deposedeze pe om de pământ, de casă şi în general de avere, de libertate şi de
dreptul la viaţă sau la înmormântare în condiţii omeneşti. Ei bine, cel care a constituit o excepţie a excepţiilor a
fost Partidul Comunist Român.
Elena de mai sus, rămasă văduvă, ca să-şi piardă de urmă, a venit să trăiască la Olteniţa oraşul ei natal, unde
a murit în anul 1973 la vârsta de 90 de ani.
2. PENELOPA, s-a născut în anul 1885 şi a murit la mai puţin de doi ani de la naştere.
3. DUMITRU (MITICĂ) s-a născut în 1887 şi a decedat în anul 1954 la vârsta de 67 de ani. A fost căsătorit
cu Sofia Anastasiu, născută în 1880 şi decedată în 1942 la 52 de ani. A avut patru copii, trei băieţi şi o fată, aceasta
murind la trei ani de la naştere.
A fost primar al oraşului Olteniţa în anul 1920.
4. CONSTANTIN, născut în 1889 şi decedat în anul 1988 la vârsta de 99 de ani. S-a căsătorit cu elveţianca
Violette Bujar, care a decedat la 96 de ani. A fost cea mai longevivă familie din cadrul marei familii a Deculeştilor.
Deci aici este vorba de doctorul Constantin Deculescu.
Are o singură fiică Annie Maria Alice Bentoiu. A fost doctor în medicină, ofiţer medic pe front în primul şi
al doilea război mondial, senator, prefect de Ilfov, secretar general cu rang de ministru în Ministerul Sănătăţii,
deţinut politic în două rânduri, arheolog şi numismat.
Dată fiind complexitatea personalităţii sale, funcţiile politice, sociale şi administrative, civile şi militare, realizările
din timpul vieţii pe plan local, judeţean şi naţional, cum şi o gamă variată de preocupări, toate puse în
slujba servirii omului şi societăţii, concomitent cu desăvârşirea studiilor şi cunoştinţelor medicale, post universitare,
în ţară şi străinătate, toată această activitate tumultoasă, pentru care exponenţii regimului comunist l-au răsplătit
„recompensându-l“ cu închisoare, prigoniri şi suferinţe de neimaginat, la o vârstă când trebuia să stea liniştit la
pensie, le voi prezenta pe larg pe bază de dovezi şi date, într-un capitol separat.
A cunoscut personal marii oameni politici ai perioadei dintre două războaie mondiale şi suverani ai ţării. Pe
baza fotografiilor din perioada tinereţii şi din vremea bătrâneţii, le voi înlesni cititorilor din zilele noastre,
cunoaşterea acestui mare om, iar cei mai vârstnici îşi vor aduce aminte şi îl vor recunoaşte pe valorosul inconfundabilul
şi ineditul nostru oltenițean, care a fost doctorul Constantin Deculescu şi cu care suntem îndreptăţiţi să ne
mândrim.
264
5. ALEXANDRINA (PICA) născută în 1891 şi decedată în 19?.. (regretăm că nu cunoaştem), căsătorită cu
Benu Vlădoianu, negustor de seamă din Călăraşi, a avut 5 fete;
6. MARIA născută în anul 1895 şi decedată în 1991. A fost căsătorită cu căpitanul Gheorghe Velescu. A avut
patru copii. Trei băieţi şi o fată. Băieţii: Sandu pensionar a fost oficiant sanitar, Dinu a fost ofiţer, Veronica (căsătorită
Şomărcescu) şi Ştefan fost inginer (a fost coleg cu fratele meu mijlociu dr. Gelu Amu). Pe toţi inclusiv părinţii iam
cunoscut. Sandu Velescu cel mai în vârstă, cel mai longeviv, trecut de 80 de ani, are trei băieţi, toţi ingineri,
locuiesc în casele fostei profesoare Nanculescu Cecilia, decedată, case pe care le-a cumpărat cu ani în urmă.
7. NICU născut în 1896 şi decedat în 1904 la numai opt ani. A fost foarte mult regretat de fratele său, doctorul
de mai târziu, Constantin Deculescu.
8. IONEL născut în anul 1898, decedat în 1983 în vârstă de 85 de ani. A fost căsătorit cu Aristiţa Bărbulescu,
sora lui Costică Bărbulescu a cărei casă stil vilă, se află pe strada mare, în partea de nord a muzeului de arheologie,
iar în timpul regimului comunist aici a funcţionat Banca de Stat (Banca Naţională) care în fapt reprezintă casa doctorului
Constantin Deculescu, unde pe vremuri a funcţionat banca „Gura Argeşului“ pe care o voi prezenta pe larg
în lucrarea de faţă. La vremea ei a fost înfiinţată şi a funcţionat după toate regulile unei bănci normale şi moderne.
Costică Bărbulescu (fratele Aristiţei Bărbulescu) a decedat de tânăr în anul 1938, iar soţia sa Maria a rămas văduvă
cu şase copii (o singură fată şi 5 băieţi). Pe fată a chemat-o Elena (îi spuneau Nuţa), iar băieţii; Mircea, Gică,
Aristide – coleg de liceu şi de clasă cu fratele meu mijlociu – Ghimon – coleg de liceu şi de clasă cu mine – şi cel
mai mic Victor.
9. ECATERINA (căreia îi spuneau TITA) născută în 1908 şi decedată – mi se pare în 1928, a fost socotită
ca fiind cea mai reuşită dintre toţi. Eu am cunoscut-o din fotografia de pe crucea care se află la locul de veci din
cimitirul din Olteniţa. De altfel am identificat toate locurile de veci ale familiilor Deculeştilor care se află grupate
pe o alee din partea de sud, deci spre dreapta, în apropierea cavoului familiilor Vornicu.
Pe faţa crucilor, orientate spre vest sunt înscrise datele celor decedaţi mai de mult, iar pe spatele acestora –
deci spre est – numele celor decedaţi mai – relativ – recent. Despre toţi voi scrie la locul potrivit în lucrarea de faţă.
10. AMALIA, născută la 26.II.1903 în Olteniţa strada Traian nr. 17 şi decedată în 1973 la vârsta de 70 de
ani. A fost căsătorită la 28 aprilie 1923 cu N. Cernescu, inginer silvic care a avut în administrare pădurile întinse
pe mai mulţi chilometri limitrofe oraşului Turtucaia, până la „cedarea“ Cadrilaterului în 1940, apoi pădurile din
Dobrogea din zona Constanţa.
Inginerul N. Cernescu a fost frate cu arhitectul Ion Cernescu. Arhitectul Ion Cernescu – cu care cititorul se
va întâlni de mai multe ori în lucrarea de faţă -, a avut cel mai bogat palmares în construcţiile imobiliare din Olteniţa.
Cele care au supravieţuit demolărilor regimului comunist şi care mai există, constituie perle arhitectonice ale oraşului
nostru, pe care şi astăzi, după atâtea decenii, tronează autoritar, numele său, cu toate că au suportat o serie de
vicistitudini pe seama cutremurelor, inundaţiilor şi celorlalte capricii ale vremii.
Stilul arhitectonic, frumuseţea şi rezistenţa acestor clădiri – fiecare unicat în felul lor – fac parte din zestrea
patrimonială şi din istoria oraşului nostru, care, prin simbioza dintre teamă şi respect, le-a impus şi i-a determinat
pe exponenţii regimului comunist, să nu le demoleze, imobile pe care ei poate că nici nu erau în stare să le deseneze,
dar să le mai construiască, ele rămânând ca martori şi peisaj transmis generaţiilor prezente şi viitoare, cu toată amprenta
patimei vremurilor, rezistenţa ca şi monumentalitatea lor, parcă sfidează trecerea timpului, faţă de care rămân
pe mai departe neclintite, ca un brad cu rădăcinile înfipte într-o stâncă de munte, păstrând parcă tacit respectul faţă
de memoria celui care le-a conceput şi realizat.
Exemplific aici, pe cele care mai există, şi respectiv pe cele mai reprezentative, în dubla lor calitate şi funcţie,
atât ca dovezi ale trecutului cât şi ca martore ale prezentului, fiind definitorii pentru generaţiile viitoare şi anume:
Impunătoarea şi frumoasa clădire dintre cele două războaie mondiale, poate că şi printre cele mai rezistente,
cu multe şi mari spaţii, suprafeţe, holuri, scări mozaicate, balustrade din fier terminate cu apărători din stejar modelat,
multe ferestre, toate duble, din lemn de stejar impregnat, masiv, de toate dimensiunile, dreptunghiulare, pătrate
şi semicirculare, cu vederi spre toate cele patru zări, cu balcon mare spre stradă, cu un pod cât suprafaţa întregii
clădiri, de circa 600 mp cu acoperiş din foi mari şi groase de aramă – aşa cum numai teatrul comunal mai are, găzduieşte
muzeul de arheologie Olteniţa, imobil emblematic şi inconfundabil care atrage atenţia imediat oricărui
străin când vede această clădire pentru prima dată. Printre ultimii vizitatori de seamă ai acestei clădiri amintesc
aici pe Majestatea Sa Regele Mihai I. fostul suveran al României şi Regina Ana de Burbon, care şi-au scris impresiile
în cartea de onoare în limba franceză după care şi-au depus semnăturile la data de 10 iulie 1998.
Deasemeni alteţa Sa Radu principele României a vizitat la 18 februarie 2008 muzeul însoţit de Costinel
Milescu primarul oraşului şi de subsemnatul, după care vizita a continuat la liceul Neagoe Basarab – fost şi viitor
265
Constantin Alimăneşteanu, clădire care de asemeni îl are ca realizator, pe arhitectul Ion Cernescu. Informativ arăt
că Regele Mihai I a venit în Olteniţa după o absenţă foarte lungă,
ultima – mai precis penultima dată, venind în Olteniţa la numai câteva zile înainte de la 19 martie 1942.
Clădirea care încă mai găzduieşte muzeul, a aparţinut şi urmează a fi retrocedată, doamnei Annie Bentoiu
fiica doctorului Constantin Deculescu, în care a avut şi locuinţa şi şi-a desfăşurat activitatea şi banca „Gura Argeşului“,
despre care voi vorbi separat.
11. MATILDA, născută la 6 august 1907 şi decedată la numai 32 de ani în Bucureşti. A fost căsătorită cu
colonelul Mihai Săulescu pe care l-am cunoscut personal, despre care voi mai aminti, ca şi despre fiul său Vlad
Săulescu, cu care am fost coleg la liceu, la rândul său şu el tot colonel, văr cu doamna Annie Bentoiu, fiica doctorului
C. Deculescu.
12. MIHAI, ultimul fiu născut în 1908 şi care a trăit numai câteva luni.
DUMITRU (mai cunoscut MITICĂ) DECULESCU a avut trei băieţi
1. NICOLAE (Nicu) născut în anul 1912 şi decedat în 1973 în vârstă de 61 de ani. A fost avocat şi artist
liric. A fost căsătorit cu Penelopa (dezmierdată de familie, Popica) Gheorghiade, de profesie arhitect. Familia
Ghiorghiade a locuit pe strada mare, între casele familiei căpitanului Velescu – şi la distanţă mai mare faţă de casele
doctorului Constantin Deculescu. Clădirea mai există şi astăzi. A avut pământ în Cadrilater. A avut doi copii;
Cristian, ultimul care a mai purtat numele de Deculescu. A avut firme de turism cu care se ocupa, şi are două
fete.
Al doilea copil, o fată, pe nume Roxane – căsătorită Anastasiu.
2. GHEORGHE (pe care olteniţenii mai în vârstă îl cunosc sub numele de Dodel Deculescu ) s a născut în
anul 1914 şi a decedat în 1998 la vârsta de 84 de ani.
A fost doctor în economie la Academia Comercială de înalte Studii din Bucureşti, având diverse funcţii dintre
cele două războaie mondiale. A fost căsătorit cu Ileana Frigator. Voi vorbi separat despre Murcea Frigator la timpul
potrivit pentru că a fost o personalitate a vremii.
A avut o fată Irina – căsătorită Pârâianu, născută în 1945 şi decedată în 1999 la vârsta de 54 de ani. Printr-o
întâmplare în urmă cu vreo opt ani, am întâlnit-o în deal la conacul lui Calomfirescu unde îşi avea sediul administrativ
fosta I. A. S. Olteniţa, devenită mai apoi S. C. OLRIZ, situată pe şoseaua Olteniţa – Călăraşi, la km. 4. Venise
să-şi ia drepturile de arendă pentru terenul aflat în administraţia IAS Olteniţa.
3. MIHAI, cunoscut la vremea respectivă în Olteniţa sub numele de avocat Mişu Deculescu. S a născut în
anul 1915 şi a decedat în 1996 la vârsta de 81 de ani. (Apare în lucrare la capitolul „JUDECĂTORIE“, în câteva
fotografii cu mai mulţi colegi care formau pe vremuri Baroul avocaţilor Olteniţa.)
Mişu Deculescu a fost mai întâi avocat pledant la Judecătoria Ocol Olteniţa (cum îi spunea mai demult, şi
când avea sediul în actuala clădire a Scolii de arte şi meserii). Mişu Deculescu, după practicarea avocaturii un timp
la Olteniţa, fiind un bun magistrat, a fost procuror şi consilier la înalta Curte de Casaţie din Bucureşti. A fost căsătorit
cu Tatiana Beneş. A avut două fete, una plecată în Elveţia şi rămasă acolo pentru totdeauna şi alta căsătorită
Petroşanu în Bucureşti.
În loc de încheiere
Copil fiind, ţin minte când ieşea pe strada mare, pe porţiunea cuprinsă din centru, de la hotelul lui Vornicu
până spre rezervorul de apă, la restaurantul lui Vasile Şorici, Mitică Deculescu însoţit de cei trei fii ai săi, bine
făcuţi, bine legaţi şi inteligenţi, era un eveniment. Toată lumea, toţi negustorii, în faţa prăvăliilor, îi priveau şi-şi
dădeau ghes, în sens admirativ, spunându-şi unul altuia: Ia uitei! erau unul mai frumos decât altul, şi parcă erau deoseamă.
Toată lumea întorcea capul după ei.
De fapt diferenţa de vârste dintre ei era foarte mică. Nicu era născut în 1912, Dodel în 1914, iar Mişu în
1915. Iar Mitică Deculescu păşea alături de ei simţindu-se satisfăcut de băieţii lui mulţumit, parcă era în al noulea
cer.
Oamenii se simţeau mulţumiţi că pot să-i salute, iar ei, la fel de mulţumiţi, le răspundea binevoitori.
Câteodată, stau să-mi adun gândurile şi mă gândesc cu nostalgie la Olteniţa noastră şi la oamenii ei de altă
dată, la atmosfera provincială şi la relaţiile statuate în timp, între oameni.
266
Parcă nu se inventase nici răutatea nici prostia. Parcă fiecare om era mulţumit cu poziţia lui socială, cu viaţa
lui, şi erau convinşi că fiecare, în felul lui, era util societăţii în mod reciproc.
Doamne, ce viaţă, ce atmosferă şi ce oameni a avut Olteniţa noastră şi cum şi-a bătut joc de ei comuniştii,
acei oameni de la periferia societăţii, băgând în închisori, oameni complet nevinovaţi doar pentru faptul că i-a
chemat Deculescu sau că erau inteligenţi. Nici unul din ei şi nici tatăl lor nu au scăpat de prigoană şi de închisorile
comuniste, unul din principalele motive fiind acela că erau intelectuali. Este drept că Deculeştii nu erau orice fel
de intelectuali, ci oameni cu foarte multă ştiinţă de carte, respectoşi cu toată lumea, serioşi şi cu multă demnitate.
Păcat, mare păcat!
Un om temeinic pregătit, se formează în decursul unei vieţi iar şcoala are un ciclu progresiv, aplicat în timp,
pe măsura însuşirii cunoştinţelor. Formele de învăţământ erau; grădiniţa de copii de doi ani, apoi şcoala primară de
patru ani şi liceul de opt clase.
In Olteniţa, îi cunoştea lumea pe toţi care aveau liceul teoretic cu bacalaureat, şi erau foarte puţini cu studii
superioare.
Regimul comunist a adus şi în domeniul învăţământului bătaie de joc, care cu timpul s-a generalizat. Până în
timpul regimului comunist, nimeni din Olteniţa şi din ţară, nu a pomenit cursul de o lună, de trei luni, sau de şase
luni, facultăţi de 2-3 ani (bineînţeles la fără frecvenţă) doctorate – toate la „Ştefan Gheorghiu“ şi în destul de multe
cazuri, DUPĂ DOCTORATE SE FĂCEA LICEUL sau se da anumite diferenţe. Toate urmau un curs invers al
firii. Şi ca să fiu înţeles mai bine – rog să fiu scuzat – e ca şi când omul, întâi s-ar îmbrăca cu pantaloni lungi şi apoi
cu indispensabili – scurţi.
De altfel, într-un mod asemănător proceda regimul comunist cu noi ce-i care am făcut armata la muncă la D.
G. S. M. (Direcţia generală a Serviciului Muncii) în sensul că pe şantier, la muncă şi prin unitate, umblam cu indispensabili
lungi şi cu pantalonii de doc gri-deschis, spălăciţi, scurţi încălţaţi cu saboţi de lemn.
foarte actual este dictonul lui Vergiliu;
ANIMUS MEMINISSE HORRET (îi e groază sufletului meu să-şi amintească)
DISCURSUL ROSTIT LA ÎNMORMANTAREA LUI GHEORGHE DECULESCU
DE UN PRIETEN AL SĂU
Olteniţa, 29 iunie 1934
(Textul aste scris de mână, emoţional şi greu de descifrat.
Nu mi-am permis să fac nici-o modificare, am lăsat toate greşelile ca să nu se risipească atmosfera autentică.
Ce societate frumoasă, patriarhală! Mi s-a părut şi chiar aveam senzaţia că mă întorc în timp trei sferturi de secol).
Prea îndurerată familie şi întristată adunare!
Răposatul întru Domnul, venerabilul cetăţean şi prieten, bunul român şi părintele ideal de familie, cel care a
fost Gheorghe Deculescu, s-a stins din această viaţă, în vârstă de 83 de ani.
In acest scurt interval de timp în comparaţie cu infinitul veacurilor ce vor urma, el şi-a îndeplinit cu prisosinţă
şi strălucire datoria sa faţă de familie, de societate, de oraşul acesta, de ţară şi de neam, lăsând urmaşilor şi nouă
cea mai frumoasă moştenire a virtuţilor sale de muncă, de cinste, de dreptate şi adevăr, de omenie şi milă faţă de
aproapele, de dragoste nemărginită faţă de familie şi ţară, de jertfă şi solidaritate, de prietenie şi tovărăşie curată,
concordie şi pace, de patriotism şi solidaritate între cetăţeni.
Prin muncă intensă şi economie, prin iubirea nemărginită dând celor opt copii ai săi, băieţi şi fete, îngrijire,
creşterea şi cultura necesară oamenilor de treabă, spre mândria folositorilor şi fala lui, a lăsat cel mai frumos exemplu
de cum trebuie întemeiate şi întărite familiile româneşti, asigurându-se, prin aceste solide celule ale societăţii
care sunt familiile româneşti, existenţa şi durabilitatea la infinit a neamului şi ţării.
Prin munca cinstită şi pricepută, depusă de răposat în ramura negoţului românesc timp aproape de 60 de ani,
a dat un al doilea exemplu românilor de datoria patriotică ce o au de a nu lăsa din mână acest bogat izvor de bună
stare materială individuală şi colectivă, negoţul fiind unul din stâlpii de susţinere şi de rezistenţă ai societăţii şi a
statului român, alături de plugărie şi meşteşug.
Prin această pricepută, cinstită şi îndelungată a sa activitate pe ogorul naţional al negoţului, în felul civilizat
cum şi-a îndeplinit această muncă, s-a făcut dovada adevărului că munca dreaptă cinstită şi pricepută în negoţ este
folositoare societăţii nu numai prin roadele materiale ce dă, dar mai ales prin îndrumarea şi şcoala ce face generaţiilor
de negustori ce vin în urmă, servindu-se de exemplu de bun ca o luminiţă în această încâlcită şi nesigură
ocupaţiune omenească, cum este negoţul.
267
În această privinţă, iubitul nostru prieten, care a fost Gheorghe Deculescu, a făcut în localitate o şcoală de
negoţ a românilor, de cum trebuie să activeze fiecare în această branşe, spre a nu cădea, şi ce condiţiuni trebuie să
îndeplinească o tovărăşie de negoţ între români ca să dureze toată viaţa şi să prospereze; cum a durat şi a prosperat
tovărăşia cu adevărat frăţească între răposatul de azi şi fratele său Nicolae, decedat mai înainte.
Dar acest bun simţ şi bun părinte, bun negustor şi bun cetăţean care a fost Gh. Deculescu, având o prea mare
putere de muncă şi o vie dorinţă ca cetăţenii săi să sporească în bună stare materială şi morală a primit însărcinarea
dată de cetăţeni, care însă pe cât este de nobilă este atât de grea – de a le fi conducător, primar, în mai multe rânduri.
Şi în această însărcinare, cu care cetăţenii l-au onorat pentru calităţile sale superioare, şi-a făcut pe deplin şi cu
demnitate datoria, administrând cu dreptate, legalitate şi egalitate pentru toţi cetăţenii, indiferent din ce clasă ori
culoare politică ar fi făcut parte cetăţeanul care ar fi bătut la poarta primăriei şi ar fi cerut dreptate, sprijin şi adevăr
de la părintele tuturor, primarul Gh. Deculescu.
Un om însă cu atât de multă energie sufletească şi atâta dor de binele ţării cum a fost decedatul nu-şi putea
mărgini sufletul său larg şi activitatea sa numai în cercul strâmt al interesului familial ori numai până unde se
întinde raza oraşului.
Urmând acestui fel de a fi, răposatul întru Domnul a contribuit cu sufletul său experimentat şi cu judecata
sănătoasă a omului ca bun simţ la sforţările de a ridica şi progresa ţara, făcute întâiu de partidul Conservator şi mai
în urmă de conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui membru devotat a fost.
Ca un mic semn de mare stimă şi amintire veşnică a memoriei, Partidul Naţional Ţărănesc din localitate
depun pe mormântul său coroana cu florile recunoştinţei pentru munca prestată în folosul dezvoltării partidului şi
credinţa nutrită ce a avut ca prin acest organism politic şi conducătorii lui, ţara se înălţa cu o treaptă mai sus pe
scara civilizaţiei, a culturii şi înfloririi materiale.
Încă o podoabă a acestui suflet care azi se suie la cer a fost şi sentimentul de prietenie curată şi adevărată.
El duce în mormânt trupul pieritor spre odihna de veci, iar sufletul său, suindu-se sus, în misterul nepătruns
de mintea omenească, lasă pe pământ amintirea noastră, duioşia cu care a învăluit pe toţi cei dragi în cursul vieţii
lui, cum şi tradiţie de caracter, de cinste bătrânească, de vitejie a veteranilor războiului pentru libertate de la 1877
al cărui erou a fost răposatul, spiritul de pace şi de înfrăţire, de concordie şi solidaritate, care să ne fie nouă călăuză
în înfăptuirile bune, viitoare.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să-l pună de-a dreapta Sa, să-i fie ţărâna uşoară şi amintirea veşnică.
Dumnezeu să-l ierte.
Trei medalii de argint pentru Călărași, la competiție internațională! În perioada 17–19 aprilie 2026, sportivii…
Cultura prinde viață la Călărași Consiliul Județean Călărași susține și promovează valorile culturale locale, iar…
Extensia Călărași a Facultății de Management și Dezvoltare Rurală a organizat cu succes a IX-a…
Președintele Consiliului Județean Călărași a avut o întâlnire de lucru cu reprezentanții Confindustria România și…
Sala Polivalentă „Ion C. Neagu” din Călărași a găzduit astăzi Campionatul Național de Ergometru –…
This website uses cookies.