CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA SCHELEI (PORTULUI) OLTENITA (Cuvântul „schele” provine din limba turcă de la „iskele” care înseamnă port)

Importanţa schelei Olteniţa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, se poate deduce şi din faptul că
în 1822, pe malul opus, la Turtucaia, se stabilise sediul tuturor comandanţilor flotei imperiale turceşti de pe
ţărmul dunărean, care superviza cea mai mare parte a cursului Dunării.
Trecerea mărfurilor peste Dunăre prin punctele de trecere, numite în acele vremuri, schele, aducea mari
venituri.
Vămile erau arendate de către domn, celor care dădeau mai mult pentru aceasta. Astfel în 1822 vama de
la Olteniţa, Lichireşti (cum se numea atunci municipiul Călăraşi din zilele noastre) şi Ciocăneşti – actuala comună
cu acelaşi nume din zilele noastre – a fost arendată de căminarul grec Aslanolu cu 9500 taleri.
Schela Olteniţa, constituia un punct terminus al „drumului sării” început la salinele din Prahova. Arăt că
pe hărţile geografice vechi apare distinct, ca importanţă, ca şi calea ferată – „drumul sării”.
Căile de comunicaţie – în speţă drumurile – erau într-o stare foarte proastă, fapt rezultat dintr-o cerere de
reparare a acestora, scrisă de căruţaşii din comunele Cotmeni, Livadea şi Poiana Mierlei, care transportau sare
de la ocnele Telega şi Slănic la Olteniţa.
Greutăţile mari întâmpinate de transporturile de sare, făceau pe unii căruţaşi să ceară visteriei, prin intermediul
ispravnicilor de judeţ, ca în loc să transporte sarea de la ocnă la Olteniţa, pentru care primeau contravalorea
transportului, să o cumpere ei, la preţul de şase taleri, loco ocnă pentru suta de ocale, pe contul lor
şi „să o ducă pă la casele lor, să o vânză de vor voi prin sate şi să-şi facă alişveriş”. Uneori cantităţi mari de
sare, de sute de mii de ocale, destinate să ajungă la Dunăre, rămâneau la aceşti căruţaşi care le comercializau.
Dezvoltarea comerţului cu sare se datora faptului că la sud de Dunăre nu existau saline.
Sarea ajunsă la Olteniţa era dusă pe celălalt mal, conducătorii caiacelor care o transportau primind în
1823, pentru fiecare sută de ocale, câte şaptezecişicinci de parale.
Pe lângă cereale şi sare, lemnul de construcţie era un material foarte căutat la export. Astfel în ianuarie
1824, paşa de Silistra cerea domnitorului Grigore Ghica, 40 de bucăţi mari de lemn de stejar pentru „tălpi la
urcuş şi coborâş pe Dunăre” la şalupe, grinzi care urmau să fie transportate de la Olteniţa la Turtucaia, plata
tăiatului şi transportului urmând să se facă în momentul sosirii.
Înainte de 1829 – an în care, prin pacea de la Adrianopol s-a asigurat libertatea comerţului nostru exterior
– puţine articole erau libere la export; vinul şi porcii – prohibite de Coran, lâna, blănurile de iepure, cordovanele
(pieile fine de capră sau de oaie folosite pentru încălţăminte de lux şi marochinărie), scumpia, (coaja şi frunzele
de arbust întrebuinţate în vopsitorie şi tăbăcărie), cele mai multe produse cotinuând însă să fie la dispoziţia
turcilor, putându-se exporta numai după satisfacerea necesităţilor Porţii otomane.
Activitatea de export a schelei era oprită când circulaţia pe Dunăre nu mai era posibilă din cauza sloiurilor
de gheaţă. în februarie 1928, muhafâzul (comandantul militar al societăţii) din Nicopole, îi scrie domnitorului
Grigore Ghica să nu-i mai trimită momentan cei 100 de cai cumpăraţi pentru Poartă, deoarece venea sloiuri
pe Dunăre, neputându-se trece din cauza lor la Turtucaia.
Activitatea schelei era complet întreruptă în timpul epidemiilor, în special a celor de ciumă, prin măsurile
luate de Carantină. Slujbaşii carantineşti supravegheau în permanenţă, atât importul cât şi exportul. Datorită
faptului că directorii carantinelor nu erau în posesia unor dispoziţii clare în legătură cu importul sau exportul,
dar şi datorită unor abuzuri ale acestora, unele produse erau ţinute în vamă, ceea ce atrăgea după sine nemulţumirea
posesorilor. întârzieri peste măsură a ţinerii mărfurilor în carantină erau ilegalităţi destul de frecvente şi

ale cinovnicilor.
În martie 1836, într-o vreme când exportul sării fusese concesionat fostului principe Obrenovic, departamentul
visteriei dispunea construirea la schela Olteniţa, a unei magazii pentru depozitarea sării ce se exporta
în Serbia. „încăpătoare de treizeci milioane ocă”, având lungimea de 126 stânjeni (circa 250 metri) şi lăţimea
de 15 stânjeni (circa 30 metri), magazia urma să fie făcută de locuitorii din satul Olteniţa, locul clădirii şi
„suma materialelor” trebuind să fie chibzuite de „cămăraşul schelei Olteniţa, suptcărmuitorul locului şi şeful
carantinei”.
După cum se observă, se foloseşte termenul de satul Olteniţa, şi este normal să fie aşa, pentru că în 1836
Olteniţa rurală era într-adevăr sat, fondarea oraşului având loc în 1853.
în zece ani, însemnătatea schelei Olteniţa, a crescut atât pentru export cât şi pentru importul diverselor
mărfuri.
Pentru a se evita trecerile frauduloase ale graniţei şi deci evaziunile vamale, încă din acel timp, se făcea
un control riguros al diferitelor articole ale importului şi exportului.
Se exemplifică varietatea produselor exportate prin schela Olteniţa, redând lista acestora din anii 1834 şi
1840; produse alimentare (brânză, caşcaval, unt, miere, pastramă, pere, prune, rachiu); cereale, plante de grădină
şi industriale (grâu, orz, mei, porumb, fasole, varză, in şi sămânţă de in, tutun); materii prime, produse
meşteşugăreşti şi industriale (aba, aramă lucrată, butii, căpestre, coase, doage de bute, luntre, lână, piei de
oaie, piroane, postav, rogojini, scânduri, seu, sfoară, tocitoare, ţigle, uluci); produse de uz casnic (aţă, amici,
cămăşi, cioareci, glugi, iţari, vase); animale (bivoli, boi, cai, oi, berbeci).
Comparând lista anului 1840 cu cea din 1834, rezultă că în decursul acestor şase ani, exportul unor produse
a crescut foarte mult; fasolea de la 4836 la 45676 ocale; inul de la 666 la 3105 ocale; grâul de la 718 chile şi
16 baniţe la 4572 chile şi 53 – 1/2 baniţe. (Chila are 35 duble. Baniţa este denumirea dublei de azi, care are
circa 15-17 kgr. cereale) pastrama de la 100 la 3795 ocale; păcura de la 2287 la 3526 vedre (o vardă are 10
litri) tutunul de la 14400 la 57931 ocale; brânză de la 1793 la 9314 ocale; bivolii de la 28 la 77 capete, etc.
Sunt de observat unităţile de măsură care se utilizau: ocale, chile, baniţe, vedre, capete.
De remarcat apariţia în 1840 a unor articole pentru export care nu figurau în 1834, dar şi dispariţia altora,
probabil numai prin acestă schelă.
În acea vreme se importau prin schela de la Olteniţa produse alimentare (ceapă, cireşe, halva, icre, icre
negre, lapte, magiun, marinată, măsline, melci, miere, morun, orez, pepeni, pere, peşte, scrumbii sărate, prune,
roşcove, stafide, struguri, tei, zarzăre, usturoi, tutun); materii prime, produse meşteşugăreşti, paftale de argint,
scânduri, scumpie, var, care de boi, colaci de moară, ghizduri de puţ, grindeie, grinzi, nuiele de araci, osii de
car, pari, piei de oaie, piei meşină, piei saftian, spiţe, stâlpi, tălpi, tălpoaie); produse de uz casnic (bumbac,
furci, butoaie, ceară, cizme, cojoace, iminei, papuci, rogojini, lemne de foc).
Se face remarcată apariţia în 1840 a unor articole noi la import, majoritatea făcând parte din grupa produselor
industriale, dar şi produsele alimentare aduse în ţară erau în cantităţi mai mari, unele din ele nefigurând
pe lista din anul 1834.
Tarifele pentru plata navlului produselor Principatului Valahiei, ce se transportau „prin remorcaţie atât în
susul cât şi în josul Dunării”, erau în acel timp în continuă creştere, oglindind cerinţele tot mai mari de ambarcaţiuni
de transport, precum şi sporirea cantităţii de materiale duse pe această cale mai uşoară, de ape.
Astfel preţurile care se plăteau navlu la caiacele ce transportau produse între Olteniţa şi Brăila au crescut
între 1836 şi 1843 de la 29 la 60 de lei pe mia de ocale.
La 21 septembrie 1845, „Departamentul din Lăuntru” cerea Visteriei ca cinovnicul schelei de la Olteniţa
să primească şi să asigure păstrarea ţevilor ce urmau să sosească în port pentru fântânile din capitală – modernă
lucrare edilitară a vremii lui Gherghe Bibescu. Aceste ţevi, grele, din „her” (fier) cântărind 191920 de funţi,
erau turnate la fabrica de la Ruzberb din Banat şi aduse de la Ruşava (este vorba de Orşova), până la Olteniţa,
pentru a fi transportate la Bucureşti.
La 15 iunie 1846, „cinovnicul ecsportaţiei sării punctului Olteniţa”, comunica Departamentului Visteriei,
despre sosirea ţevilor şi încărcarea lor în 285 de care, pentru a fi aduse în capitală.
La 1850 se exportau prin schela Olteniţa, 115 articole şi se importau 128 articole, balanţa comercială
fiind în general echilibrată cantitativ şi valoric, iar în 1858 exportul număra 98 de articole faţă de cele 114 ale
importului.
Dacă în 1858 în comparaţie cu anul 1850 exportul unor mărfuri era în creştere aşa cum se întâmplase cu
unele produse alimentare (brânză de la 462 la 13873 ocale; fasole de la 50069 la 116561 ocale) importul se
mărise foarte mult, cuprinzând unele articole mai deosebite, ca pietre de Malta, scaune de Marsilia, paftale de
Madem, cruci de marmură, cafea în cantitate mare – 287 ocale, etc.
193
Păstorii transilvăneni treceau peste Dunăre, în afara animalelor, o cantitate mare de brânză, mult apreciată
în Turcia, precum şi o serie de lucruri pentru comerţul ambulant; articole fieroase cunoscute sub numele generic
de braşoveni, obiecte din piele confecţionatede ei, tutun, fluiere, etc.
în 1855, prin schela Olteniţa, Dumitru Borcea din Săliştea exporta: cinci burdufuri cu brânză, două
cu unt de oaie, 34 perechi de opinci din piele de vacă şi 11 ocale de tutun românesc.
Proprietarii moşiilor de la Dunăre erau interesaţi ca turmele să treacă pe pământurile lor. În1859
arendaşul moşiei şi spitalului Colţea, în plângerea sa către Visterie, arată că pierde anual peste 600 de galbeni,
datorită abuzurilor slujbaşilor din punctul Stirbei (Călăraşi), care făceau greutăţi trecerii oierilor, 20 de turme
de la Silistra fiind nevoite să intre în ţară prin Turtucaia-Olteniţa.
La Olteniţa – şi în localităţile mai importante din împrejurimi, se ţinea la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi în următorul, bâlciuri şi târguri. Acestea se desfăşurau cu aprobarea domnului ţării, atât duminica cât şi în
anumite zile de sărbătoare. Se ştie de exemplu că în satul Radovanu al familiei Ghica, în 1782 se ţinea târguri
duminica, iar în anii 1793 şi 1856 se confirma dreptul de a se organiza două bâlciuri pe an.
La Hereşti, în 1819, familiei Năsturel Herescu i s-a reconfirmat dreptul de a ţine trei bâlciuri anual, precum
şi târg în zilele de vineri.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin legislaţia promulgată, a ajutat mult dezvoltarea portului. Mă refer
aici la desfinţarea taxelor de export la produsele Principatelor Unite, la intrarea în vigoare a legii privind instituirea
monopolului total al statului asupra sării (cu excepţia drepturilor vrâncenilor) la adoptarea unui regulament
de navigaţie pentru marina comercială a Principatelor, la aplicarea legii monopolului statului asupra
tutunului, dar mai ales la legea din noiembrie 1863, prin care porturile dunărene erau autorizate să încaseze
0,25% din valoarea mărfurilor (atât cele importate cât şi cele exportate) în vederea dotării lor.
Mărirea portului a dus la creşterea corespunzătoare a activităţii vămii Olteniţa, mai ales după unificarea
vămilor şi trecerea lor în administraţia statului.
Lângă clădirea Carantinii de altădată, folosită ca barieră în calea bolilor contagioase, a luat fiinţă, la 1
ianuarie 1860, biroul vamal, care a preluat activitatea vechii vămi fluviale, schela Olteniţa de abia după această
dată începând să se dezvolte ca un adevărat port.
Traficul prin port s-a intensificat odată cu dezvoltarea activităţii, numeroase magazii de mărfuri fiind construite
pe mal.
Îmbunătăţirea drumurilor – care lega Olteniţa de capitală precum şi de celelalte localităţi din jur – a influenţat
simţitor dezvoltarea portului, care în afară de mărfuri, primea în hanul de aici călătorii care au străbătut
cele trei poşte de la Bucureşti la Olteniţa, cu poştalionul, diligenţa, căruţa sau birja.
Comerţul a luat amploare, în special cel cu grâne, care se măsurau cu baniţele din lemn sau fier (dublele
cum se numesc în zilele de astăzi – şi eu posed o astfel de dublă de la bunicul meu, veche de circa 120 de ani)
-, în şlepurile ce aşteptau să fie încărcate.
Referitor la aceste obiecte de măsurat, se ştie că, deşi stăpânirea luase în repetate rânduri, atitudine împotriva
folosirii unor baniţe (duble) mai mici decât cele etalon, negustorii de cereale câştigau în plus prin acest
procedeu necinstit.
Spre mijlocul veacului al XIX-lea S. Dănăilescu, locuitor din Olteniţa, se plângea Departamentului finanţelor
împotriva unui negustor de la schelă, care l-a păgubit prin măsurarea grâului său cu o baniţă mai
mică.
Un articol de schimb foarte căutat era peştele, numeroşi negustori fiind atraşi de ieftinătatea şi cantitatea
mare a mărfii pe care puteau să o procure în aceste părţi. Comerţul intern cu peşte folosea „drumuri ale peştelui”
care plecau de la Dunăre spre nordul ţării, asemănătoare celor „ale sării”, care mergeau din munţi spre fluviu.
Unul din aceste „drumuri ale peştelui” consemnat în harta României din 1864 şi într-o hotarnică din 30
noiembrie 1874, pornea din nordul satelor Mânăstirea-Coconi-Odaia Vlădichii, de pe balta Mostiştei.
În acel timp oraşul cuprindea numeroşi comercianţi indigeni şi străini, o parte din ei trimiţându-şi cerealele
la Brăila, portul care avea legăturile cele mai numeroase cu Olteniţa.
Oraşul avea o importantă staţie telegrafică şi poştală, aici fiind şi subprefectura judeţului Ilfov,
precum şi sediul Judecătoriei de ocol şi al medicului de plasa. într-o lucrare din acel timp se scria că, după
ce sosea de la Bucureşti, „La Olteniţa se schimba trăsura. Un serviciu de corespondenţă ia pachetele şi călătorii
cu destinaţia Călăraşi pe care îi transportă în 16 ore (cuprinzând şi oprirea), în acest ultim oraş”.
Olteniţa, ca de altfel întreaga regiune, era preferată şi căutată de emigranţii din alte părţi ale ţării, în special
de cei originari din jurul Sibiului, aşa numiţii mărgineni, care s-au stabilit aici, obişnuindu- se şi integrânduse
locurilor.
Iată ce scria Gherghe Bariţiu referitor la aceasta, în anul 1875…
194
„Au nu vedem chiar şi astăzi pe la gările Ploieşti şi Piteşti cete întregi de familii româneşti ardelene
mergând + ca să-şi vadă fiii, fiicele, surolile măritate în ţară + şi aşezate până spre Dunăre şi la Roşiorii de
Vede, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi şi tocmai pe la Brăila, + cum le merge la rudeniile dâvoastre
pe acolo+? la întrebarea aceasta în cele mai multe cazuri auzi răspunsul; + Bine, mulţumim lui Dumnezeu
că au de toate cele trebuie, numai că le-au fost greu o ţâră, un an, până s-au dedat cu apa”…
Unii erau în trecere prin Olteniţa, ziarul „Neue Freie Presse” din Viena, publicând despre aceştia următoarele
rânduri ;a 12 noiembrie 1878:
„Aceşti păstori cunoscuţi sub numirea de „mocani”, în fiecare toamnă emigrau cu droaia cu numeroasele
lor turme de oi, capre şi cai din Transilvania în România şi Moldova şi trecând Dunărea pe la Giurgiu, Olteniţa,
Călăraşi, Gura Ialomiţei, rămâneau toată iarna în Dobrogea”.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Olteniţa a devenit unul din principalele puncte de export.
într-o scrisoare din 22 februarie 1877, trimisă părinţilor săi de la Paris unde îşi făcea studiile, Take Ionescu,
după ce îi informa asupra pieţii internaţionale a cerealelor, scria: „…Cred că anul acesta, mai cu seamă cu ieftinătatea
Ploieştilor, vom avea un an bun şi pe urmă vom putea relua Giurgiu, Olteniţa, şi Galaţii bine”… (Este
vorba, evident, de exportul prin aceste porturi).
În 1896-1897 biroul vamal din Olteniţa a adus statului un venit de 31.830 lei, sumă considerabilă pentru
acele vremuri.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea portului Olteniţa a continuat,
chiar dacă aceasta s-a întâmplat într-un ritm mai lent, fiind legată de amplificarea generală a oraşului.
Chiar dacă unele lucruri, le-am consemnat la capitolul „Gara”, pentru o mai bună întipărire în minte, arăt
că la 1 iunie 1906, s-a contractat cu N. Miclescu lucrările de teraşament pentru linia ferată Bucureşti-Olteniţa.
Am spus aici Bucureşti-Olteniţa, nu întâmplător -chiar dacă unii cronicari folosesc dircţia inversă, adică
Olteniţa-Bucureşti – precizând că lucrarea acestei importante căi ferate de comunicaţie, a început de la Bucureşti,
şi ajungând la Budeşti, a stagnat o perioadă de timp. Tocmai de aceasta multă lume mergea cu diligenţa
până la Budeşti, iar de aici lua trenul până la Bucureşti.
Pentru înfiinţarea acestui drum de fier se constituise un comitet compus din nouă persoane, condus de inginerul
S. Ottulescu.
Cu acest eveniment, a avut loc baterea în anul 1906, a medaliei Petru Theodor Sfetescu, marcând începerea
construcţiei liniei ferate Bucureşti-Olteniţa-port. Medalia era formată din aramă aurită şi aramă simplă, cu un
diametru de 65 milimetri, fiind singura piesă de acest gen despre care, se are cunoştinţă, cel puţin, până în
momentul de faţă. La locul potrivit o să prezint în amănunt toate datele necesare despre această medalie.
La data de 9 mai 1908, consiliul de miniştri a aprobat sumele necesare pentru întreţinerea platformelor
porturilor dunărene, printre care şi Olteniţa; cheiuri, magazii, elevatoare, pontoane de acostare, şosele şi căi
ferate de legătură pentru racordarea la reţeaua ferată naţională.
Pentru aceste lucrări se percepea o taxă de 0,50% asupra valorii mărfurilor manipulate în port, precum şi
o taxă de 0,20 bani pe tona de produse încărcate sau descărcate. După cum se observă modul de percepere al
acestor taxe sunt inspirate din cele instituite mai înainte de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Peste exact 10 ani, în mai 1918, tratatul de pace de la Bucureşti stipula la Capitolul VI – referitor la reglementarea
navigaţiei pe Dunăre – că Germania avea dreptul să exploateze elevatoarele de cereale şi cărbuni
aşezate în timpul ocupaţiei, în unele porturi dunărene, printre care şi Olteniţa.
Aceste prevederi, înrobitoare pentru noi, ca şi altele de acelaşi gen din tratat, nu au fost însă aplicate datorită
înfrângerii în război a Puterilor Centrale.
Iată deci, încă odată, se dovedeşte că există Dumnezeu şi că legea compensării, într-un fel sau altul,
acţionează în permanenţă.