Constantin Ceausu-Scoala din Chirnogi

10 august 2016 dragon

ȘCOALA

Din izvoare istorice uitate de vreme, risipite, dar laborios adunate de cercetători istorici, s-a evocat istoria învăţământului, inclusiv cel rural, puţin cunoscut, mai ales la începuturile sale. Noi le-am căutat şi reprodus şi am adăugat propriile cercetări arhivistice, pentru a reconstitui învăţământul rural local, istoria sa mai puţin cunoscută şi în multe privinţe chiar necunoscută până la noi, fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, pentru că ceea ce am scris este doar o iniţiere în subiect, este o provocare.

Învăţământul a apărut odată cu societatea umană, omul a învăţat permanent, de-a lungul întregii sale existenţe, atât pentru propria cunoaştere cât şi pentru autodepăşire, necesară progresului speciei sale. Fără îndoială, omul făcea o aritmetică practică, de adunări şi scăderi a unităţilor de măsură a produselor agricole şi animaliere, a numărului de animale, păsări, stupi de albine, snopi şi glugi de coceni, snopi, clăi şi stoguri de grâu la care se adaugau legile nescrise de proprietate, de justiţie şi mai târziu socoteli cu bani.

O altă formă de învăţământ a fost şi predica de la biserică, considerată cel dintâi sistem de educaţie civică de durată, prin cartea religioasă sau pildele morale. La fel au fost leagănul de adormit copiii sau elementele de folclor.

Practicarea şi dezvoltarea meşteşugurilor impuneau însuşirea de către oameni a unor elemente de cultură, ca măsurători, cântăriri, cotitul butoaielor etc, în general calcule sumare, iar utilizarea unor instalaţii pentru irigat, mori de apă, pive, planul înclinat întrebuinţat la construcţiile laice şi religioase presupuneau un anumit volum de cunoştinţe matematice şi chiar o inginerie practică arhaică, constând în reguli mecanice şi o experienţă îndelungată transmisă din generaţie în generaţie.

Târgurile şi oboarele, unde se practica schimbul de mărfuri, mai întâi prin metoda trocului apoi prin intermediul banilor, au fost şi ele adevărate şcoli ale vieţii, prin procesul de vânzare-cumpărare.

Un învăţământ embrionar s-a practicat pe lângă mânăstiri, aici pregătindu- se puţinii ştiutori de carte din spaţiul românesc, diecii şi grămăticii, folosiţi de domnie, de mânăstiri şi de unii boieri. Existau şi puţini autodidacţi, care împreună cu diecii şi grămăticii, vor pune bazele învăţământului laic românesc, aceştia numindu-se dascăli.

După secolul al XVII-lea a crescut numărul diecilor din Ţara Românească. Prima iniţiativă de înfiinţare a şcolilor în mediul rural a avut-o Mitropolia Ţării Româneşti (Ungro-Vlahiei), una din şcoli fiind aproape de Chirnogi, la Fierăşti (Herăşti), locul de baştină al unui mare cărturar român, Udrişte Năsturel-Herăscu, cumnatul domnitorului Matei Basarab. Şcolile înfiinţate astfel se întreţineau din unele privilegii acordate de domnitori iniţiatorilor ( scutiri de anumite obligaţii, drepturi din unele vămi şi alte surse de venituri).

Unii copii de boieri studiau în şcoli private în limbi străine, după modă, greacă, franceză etc. Un mare om de cultură, Ion Heliade Rădulescu, care va avea un uriaş rol în dezvoltarea învăţământului românesc, scria în 1811despre viaţa sa de elev: “învăţam greceşte, cum se învăţa pe atunci, nu înţelgeam nimic”. (⁵)

Era evident că învăţământul nu putea rămane la acest nivel şi cărturari vestiţi au căutat soluţii, plecând de la cauzele “scăderii culturii române”, nominalizate de unul dintre primii noştri mari istorici, V. A. Urechia: ignoranţa clerului de jos şi apucăturile sale lumeşti, lipsa de grijă a părinţilor faţă de educaţia copiilor lor, lipsa perpectivei, administraţia fiind considerată “ lepra clientelară” , la care se adaugă “activitatea proprietarilor moşiilor sau reaua credinţă a lor” (⁶)

Un pas important în dezvoltarea învăţământului din Ţara Româneasca l-a avut transilvăneanul Gheorghe Lazăr, care venit la Bucureşti, a fondat în anul 1818 vestita şcoală de la Sfântu Sava, despre care vom mai vorbi.

Tânăra burghezie românească, în ascensiune, categorie socială cultă şi activă, avea nevoie de şcoli de toate gradele şi în acest sens a provocat un curent de înoire, de primenire a spiritelor, pregătindu-le pentru grăbirea unor necesare transformări dorite de ea.

Condiţiile istorice în care s-au pus bazele învăţământului public românesc, inclusiv cel rural, sunt legate de transformările profunde produse în domeniul ideologic, în noile mentalităţi aduse în ţară de tinerii boieri şcoliți în occident, la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Aceştia au fost nişte vizionari, care au impus organizarea învăţământului românesc prin legislaţie, principala urgenţă fiind o şcoală obştească, publică o şcoală care să ofere societăţii câţi mai mulţi ştiutori de carte, utili în toate instituţiile statului, la toate nivelurile, viitorii învăţători, constructori, funcţionari ai statului entuziaşti, creştini evlavioşi şi patrioţi, toţi folositori patriei, sau cum spunea prima legislaţie şcolară, “ creşterea publică a tinerilor”.

Într-o scrisoare a scriitorului şi omului politic Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri, rezulta punctul său de vedere despre direcţiile de dezvoltare a învăţământului românesc: “ar fi fatal să nu avem dulgheri, tâmplari, zidari, croitori, cizmari şi să avem numai oameni stropiţi cu literatură şi filozofie (….)oamenii învăţati sunt folositori, cei meşteri sunt indispensabili” pentru că “s-ar putea înfiinţa industrii fără meşteri şi că s-ar putea produce fără producători ( ….) nici tablourile nu se fac fără pictori, nici dantelele fără mâini dibace” ( ⁷)

În acest sens,un rol foarte important l-au avut Regulamentele Organice ale Ţării Româneşti, şi Moldovei,primele documente constituționale românesti elaborate în 1831, care vizau în ansamblu modernizarea celor două principate române. Pe baza acestora s-a constituit în 1831 Eforia Şcoalelor Naţionale din Ţara Românească (E.S.N.), în frunte cu omul de ştiinţă Petrache Poenaru, urmat de alţi oameni de ştiinţă că I. H. Rădulescu și Alexandru Odobescu.

La rândul său, E.S.N. a elaborat în 1833 Regulamentul Şcoalelor Publice, care reglementa problemele de ordin organizatoric şi structural al şcolilor şi a fixat orientarea şi principiile de bază ale învăţământului, conform Regulamentelor Organice.

E.S.N era organul de îndrumare şi control, compus din patru efori, dintre care unul pentru Capitală şi judeţul Ilfov, ceilalţi trei pentru provincie.

Primul domnitor regulamentar al Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica (1834-1842) a emis în 1838 un decret care a consolidat sistemul de învăţământ, impunând dreptul “omului de ştiinţă, a omului de carte să fie preferat la slujbele statului înaintea celui ignorant” . (^{8 )}

În 1847, cel de-al doilea domnitor regulamentar, Gheorghe Bibescu (1842-1848) a îmbunătăţit legislaţia şcolară printr-un decret ce prevedea obligativitatea învăţământului primar rural.

În timp, regulamentul şcolar a fost de mai multe ori îmbunătăţit, printre altele subliniind obligaţia învăţătorilor ca şcoala să fie curată şi aerisită în permanenţă, iar elevilor să le insufle “ideea ordinei şi disciplinei”, în bancă elevul să aibe o ţinută corectă “a trupului”, rugăciunile să fie rostite “cu evlavie”, elevii să aibe o “înfăţişare cuviincioasă”, iar învăţătorul “prin exemplul său” să insufle “sentimentul de onoare şi umanitate”.

De asemeni s-au adus noi precizări asupra programului de funcţionare a şcolilor, cursurile urmând ca vara să înceapă la ora 8, timp de 3-5 ore pe zi, iar iarna să înceapă la ora 9 şi să dureze 2-3 ore pe zi. Începutul şi sfârşitul anului şcolar erau flexibile, şcoala începea între 15 octombrie şi 1 noiembrie şi se încheia în aprilie, dar şi mai târziu în cazurile în care cursurile se întrerupeau în timpul anului şcolar din cauza lipsei invăţătorului sau a iernilor grele.

Vacanţele şcolare aveau următorul program: iarna 4 zile, între 24 şi 28 decembrie, cea de paşte era de două săptămâni, una înainte de Paşte şi cealaltă după, iar vacanţa de vară era după cum evolua anul şcolar.

Vârsta de şcolarizare era de 7-12 ani, maximum 14 pentru băieţi, iar pentru fete 6-11 ani, maximum 12 ani.

Sancţiunile elevilor erau mustrarea, statul în picioare cu cartea în mână şi arestul (reţinerea după ore pentru a învăţa), pedepsele corporale fiind interzise.

În 1864, în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice s-au constituit Revizoratele şcolare judeţene, conduse de un revizor şcolar, ajutat de mai mulţi subrevizori şcolari.În 1939, revizoratele şcolare au devenit Inspectorate şcolare judeţene, in timpul regimului comunist au devenit secții de învățământ, iar dupa 1989 au redevenit inspectorate școlare.

Pentru şcolile rurale s-au elaborat şi proiecte de construcţie a lor: o sală de studiu cu dimensiunile de 8/10 m, cu înălţimea de 4 m, un hol şi o cancelarie, pe cât se poate cu ferestrele la miazăzi.

Fiecare sat trebuia “să ţie pe lângă preot şi un cântăreţ (dascăl), care să fie dator să înveţe copiii satului carte şi cântări numai pe vreme de iarnă” după care, copiii urmau să-şi ajute părinţii la muncile câmpului sau la îngrijirea fraţilor mai mici.

Învăţătorii urmau să fie retribuiţi cu “două kile de bucate” pe an, plus “doi lei de fiecare enoriaş sătean”. Comunităţile locale trebuiau să recruteze ” tineri ţărani dintre cântareţi sau grămătici de pe lângă biserici, şi aceştia primind a urma câtăva vreme pe vară la şcolile din oraşele judeţului, spre a se deprinde de învăţăturile începătoare ”, adică scris, citit, socotit, religie apoi altele, iar în iarna următoare să înceapă a aduna copiii la învăţătură în şcolile săteşti ce au a se aşeza pe la sate”. Puţini au acceptat şi a fost nevoie de lărgire a ariei de selecţie a învăţătorilor, promiţându-se şi alte avantaje, ca de exemplu “scoaterea de la bir şi de la datoriile proprietăţii şi mânaţi de un privilegiu oarecare”.

În 1833, Petrache Poenaru, primul efor al E.S.N, a demarat acţiunea de fondare a şcolilor săteşti, în localităţile cu minimum 50 de familii, primii învăţători fiind recrutaţi din rândurile preoţilor şi dascălilor, până la pregătirea învăţătorilor propriu-zişi.

E.S.N şi prefecţii judeţelor au făcut în repetate rânduri “apel la concursul tuturor bărbaţilor care-şi iubesc ţara, la concursul proprietarilor sau arendaşilor cei mai însemnaţi din comunele rurale, care înteleg că numai când sătenii vor fi luminaţi,vor putea şi ei îmbunătăţi pământul lor, averea lor”, apel repetat şi către primari, scoţând în relief rolul lor: “ cine este întâiul în sat cum eşti dumneata şi aproapele dumitale, mare datorie are şi răspundere nu numai înaintea comunei, ci şi a întregii ţări şi a lui Dumnezeu”.

Aceste apeluri mai cereau ca “învăţătorii de prin sate să fie scutiţi de clacă, dacă nu şi de dijmă”, deci de obligaţiile feudale, candidaţii fiind clăcaşi, cu obligaţii faţă de stăpânii moşiei, care înlaturate ar fi contribuit la creşterea prestigiului învăţătorului, la îmbunătăţirea statutului său social. (⁹)

Din corespondenţa E.S.N cu comunele şi şcolile se sublinia că nici o legiuire din Regulamentul Organic nu opreşte pe ţigani de a se bucura şi ei de dreptul ce au toţi locuitorii acestei ţări “să înveţe carte şi să se lumineze, ca să cunoască mai bine datoriile lor de cetăţeni şi oameni de societate. De aceea toţi copiii de ţigani, ce se vor trimite la şcoală să fie primiţi deopotrivă cu ceilalţi “(¹⁰)

În prima etapă s-au înfiinţat două şcoli în două mari oraşe, Bucureşti şi Craiova, care trebuiau să pregătească pe cei ce vor pregăti viitorii învăţători. Etapa a doua a constat în înfiinţarea de şcoli pregătitoare în reşedinţele de judeţ, iar în etapa a treia s-au înfiinţat şcolile rurale, dar care din păcate nu au avut activitate permanentă, ba se închideau, ba se redeschideau, cauzele fiind legate de lipsa învăţătorilor şi a spaţiior de învăţământ.

S-a adoptat un alfabet de tranziţie de la cel chirilic la cel latin şi astfel românii s-au definit mai clar prin originea comună, limba unitară şi spiritualitate specifică.

Privitor la conţinutul învăţământului au existat mai multe etape, dar în cei patru ani de şcoala primară se studia astfel: în clasa întâi citirea, scrierea şi lucrul de mână; în clasa a doua caligrafia, gramatica, aritmetica şi lucrul; în clasa a treia scris, citit, aritmetică, geografie, catehism şi desen, iar în clasa a patra compunere, aritmetică aplicată, istorie, geografie şi desen.

La 24 ianuarie 1838, vornicul Dimitrie Ghica (ministrul de interne) cerea E.S.N. “a dispune a fi luate măsuri urgente pentru dezvoltarea învăţământului public în satele ţării” , la rândul său E.S.N. a solicitat pe acelaşi ton “găsirea de urgenţă a unui local special pentru desfăşurarea cursurilor de pregătire a candidaţilor de învăţători” (¹¹ )

Pregătirea “conducătorilor de învăţătură” a început la 13 octombrie 1838 în reşedinţa judeţului Ilfov, Bucureşti, la şcoala de la Sfântul Sava, despre care am mai vorbit, dar primul an şcolar,1838-1839 a fost ratat, pentru că nu s-a fondat nici o şcoala în judeţul Ilfov, principalul motiv fiind lipsa învăţătorilor cu o minimă pregătire (scris-citit-socotit) la care s-a adăugat un minim de inventar şi rechizite, dar şi din cauza lipsei candidaţilor care nici nu s-au înghesuit din cauza retribuţiilor modeste, a condiţiilor precare de locuit, abuzurilor proprietarilor locului şi nu în ultimul rând din cauza puţinilor copii de vârstă şcolară, familiile reţinându-i pentru muncile câmpului şi supravegherea numeroşilor fraţi.

Candidaţii de învăţători dădeau probe la citit, scris, silabism, probe date în faţa profesorilor de la Sfântu Sava, ceea ce era un privilegiu.

În 1839, din plasa Olteniţa au participat la cursurile pregătitoare doar 6 candidaţi.

Dacă anul şcolar a fost ratat, continua să existe speranţa în a se înfiinţa şcoli săteşti, urmând ca vara ţârcovnicii sau dascalii să se adune “ la şcoalele aşezate prin capitale de judeţe spre a se deprinde” şi în lipsa lor “alţi tineri de la satele lor” pregătire ce ţinea cinci veri, urmând ca iarna copiii sătenilor să înveţe carte. (¹² )

Calificativele pe care le puteau primii candidaţii de învăţători erau patru: cu băgare de seamă, cu puţină băgare de seamă, fără băgare de seamă şi mare neorânduială.

Primele şcoli funcţionau în case închiriate, donate sau cumpărate, după care s-a pus problema construirii şcolilor tip.

La Chirnogi, şcoala s-a fondat în prima etapa a şcolilor publice rurale, anul şcolar 1839-1840, aceasta rezultând dintr-un proces verbal de inspecţie încheiat în aprilie 1840, de către revizorul şcolar de Ilfov şi profesor de la Sfântu Sava, Jorju V. (Vasile sau Vasilache?), care a inspectat şcolile judeţului, printre care Căscioarele, Radovanu, Ulmeni şi “Chârnoşti” (Chirnogi). Din proces verbal reiese că la şcoala Chirnogi , în clasă a I -a erau înscrişi 35 elevi, dintre care numai 16 “frecventau”, dintre ei învăţau “cu băgare de seamă 6” , restul “citeau binişor, învăţau rugăciuni, într-o casă dată de proprietar (fam Danielescu n.a), şcoala nu e, trebuie făcută mai mare “, localitatea având peste 360 gospodării. Clădirea şcolii Chirnogi era construită din “gard şi pari în pământ” .

Acelaşi revizor şcolar, într-un alt proces verbal de inspecţie scotea în relief starea precară a şcolilor din judeţul Ilfov, unde învăţământul “merge aşa slab, atât din cauza încăperilor, cât şi de nedarea celor trebuincioase” şi dacă “judeţul Ilfov, cel mai apropiat de privigherea de la centru merge aşa slab, ce putem aştepta de celelalte judeţe mai depărtate”. (¹³)

Într-un tabel cu şcolile din plasa Olteniţa în anul 1841, este menţionată din nou şcoala Chirnogi, cu un post de învăţător, alături de şcolile din Mitreni, Aprozi, Crivăţ, Radovanu, Tatina şi Ulmeni.(¹⁴)Un alt tabel tot din 1841, menţionează şcolile din plasa Olteniţa inclusiv satul Chirnogi cu cătunele sale, Chirnogi pământeni, Chirnogi străini şi Chirnogi turtucăieni. Şcoala Chirnogi mai apare şi într-o listă din 1844 alături de şcolile Hotaru, Aprozi, Spanţov şi Olteniţa (rurală n.a), şi tot din 1844 erau consemnate şi dimensiunile sălilor de clasă, şcoala Chirnogi având cel mai generos spaţiu din plasa Olteniţa, 5 5/8- 4 stânjeni, în timp ce spaţiul cel mai mic îl avea şcoala de la Valea Dragului, 1 -1 stânjeni.(¹⁵ )

Primul învăţător nominalizat la şcoala Chirnogi a fost Ioniţă, în 1844 (¹⁶), iar în 1846 este menţionat Ioniţă Ghiordeanu, probabil acelaşi din 1844, care răspundea de copiii din Chirnogi pământeni (153 familii), Chirnogi străini (45 familii), Chirnogi turtucăieni (37 familii), Stupinele (152 familii) şi Clăteşti (62 familii), promovat subrevizor şcolar al plăşii Olteniţa, recrutat dintre cei mai buni învăţători.

Scrisul se făcea pe nisipul aşezat pe bănci dotate cu stinghii pe margini pentru a nu curge nisipul, apoi s-a trecut la tăbliţă şi condei şi mai târziu la caiete, conform lui Păun Popeşteanu.

În toamna anului 1848, ca urmare a evenimentelor revoluţionare, şcolile au fost închise, pentru că numeroşi învăţători s-au implicat. Cei dovediţi au fost înlăturaţi din sistem şi prigoniţi, iar E.S.N. a poruncit ”cârmuitorilor de judeţe ca toate şcolile săteşti să fie sigilate” şi la Chirnogi învăţătorul a fost demis, “astăzi 10 noiembrie 1849”. (¹⁷)

Câţiva ani şcolile au fost închise şi s-au redeschis treptat până la 1857 şi chiar s-au înfiinţat altele, cu prilejul adunărilor ad-hoc, etapă a Unirii de la 1859.

Redeschiderea şcolilor a consemnat noi exigenţe, o ridicare a calităţii învăţământului care nu se mai limita la doar scris-citit-socotit, ci mult mai mult. Se acorda mai multă atenţie educaţiei civice, respectării legii, disciplinei, igenei, demnităţii învăţătorului, activităţilor metodice, implicarea mai consistentă a autorităţilor locale, sporirea subvenţiilor şcolilor atât din bugetele locale cât şi din bugetele statului, ca în occident “unde nu sunt şcoli bordee de bârne lipite cu glod, ci zidării monumentale” ( ¹⁸)

După redeschiderea şcolilor se accentuează studiul disciplinelor mai vechi ca limba română, citirea, aritmetica, istoria, geografia, dar se introduc şi noi discipline ca Istoria naturală sau Instrucţiunea morală şi religioasă.

Populaţia şcolară a sporit. Astfel, şcoala Chirnogi avea în 1857, 113 copii(¹⁹ ), în 1859 în evidenţele şcolii erau 255 elevi la care se adăugau şi 192 de copii de la Stupinele (²⁰)

În 1861 copiii din Chirnogi, Stupinele şi Clăteşti erau învăţaţi de învăţătorul Ştefan Popescu, care primea un salariu de 50 lei/lună şi tot în acel an mai era menţionat ca învăţător “Ştefan preot Constantin”, probabil aceeaşi persoană. Anul următor, 1862, subrevizorul şcolar al plăşii Olteniţa a informat MCIP că învăţătorul şcolii Chirnogi “lipsind două luni şi jumătate, de n-a predat lecţiune” şi a propus ca salariul acestuia să fie trecut la economii.

Un revizor şcolar, anonim, a inspectat şcolile judeţului Ilfov şi a constatat dezamăgit că “mai pretutindenea localurile sunt în cea mai proastă stare” printre care şi localul şcolii Chirnogi, unde elevii au o frecvenţă slabă, învăţătorul, anonim şi el, afirmând că deşi sunt în localitate “locuitorii îi iau pe copiii lor la munca câmpului” .

Legat de localurile de şcoală, subrevizorul propunea “a se căuta case mai bune de şcoală”. El mai consemna că “în nici o şcoală nu a găsit un catalog de numărul copiilor ce frecventează şcoala şi nici însemnare de note”, iar la Chirnogi “am găsit pe învăţător într-o stare foarte tristă” iar “după întrebările ce i-am făcut, mi-a mărturisit singur că el nu e în stare de a fi învăţător, căci meseria lui a fost cea de cofetariu”. (²¹)

Învăţătorul Ştefan preot Constantin a fost admonestat pentru că nu a predat la timp situaţiile cu rezultatele examenului pe semestrul I al anului şcolar 1862-1863.

La 3 martie 1863 subrevizorul şcolar P.Andreescu a constatat că la Chirnogi “învăţătorul Ştefan preot Constantin, a început şcoala d-abia la 1 ianuarie” şi atunci condiţionat, “până nu i-a dat sătenii o oarecare învoială particulară”, şi atunci cu “d-abia 18 elevi, mai cu seamă că există peste 500 familii, dar şi aceştia s-au găsit mai toţi începători, nevăzându-se mai nici un progres”, motiv pentru care subrevizorul întreba “dacă merită acest învăţător a mai ocupa postul de învăţător, neînsuşindu-şi totodată nici calităţile cerute pentru asemenea post”.

Acelaşi subrevizor a revenit la şcoala Chirnogi la 10 aprilie 1863 şi a constatat mai multe “necuviinţe”, ca lipsa gardurilor, bănci stricate şi neîncăpătoare, sobe stricate, lipsa lemnelor pentru foc, motiv pentru care sufera “atât elevii” cât şi învăţătorul. Din punctul de vedere al subrevizorului şcolar, cauzele acestei stări de lucru erau nepăsarea locuitorilor, a primarilor, a consilierilor comunali, absenţele elevilor “pe care părinţii îi reţin de a merge la şcoală pentru diferite împrejurari domestice”, şi încheia cu câteva recomandări ca “o remustrare a învăţătorului comunei Chirnogi sau oprindu- se din salariu”.

La 7 februarie 1864, subrevizorul şcolar a informat M.C.I.P. că “învăţătorul comunei Chirnogi din judeţul Ilfov, plasa Olteniţa (fără a-l nominaliza n.a.), destituindu-se de la 1 februarie curent, subsemnatul are onoarea a face şi dumneavoastră cunoscut spre a avea în vedere la liberarea salariului”, iar în luna aprilie 1864, şcoala Chirnogi nu mai apărea în evidenţele şcolare. În 1865 „Consiliul Superior de Instrucţiune aproba numirea de învăţător la comuna Chirnogi a individului Ilie Cătulescu deoarece a dat un rezultat bun la învăţătură şi merită a ocupa funcţiunea de învăţătoriu” în urma testării. Îl găsim în continuare figurând pe statul de plată pe care l-a semnat pentru salariul cuvenit şi la semnare adăuga ,,am servit“.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este dominat de marea personalitate a învăţătorului, Alexandru Dociu. Despre el, Nicolae Manea afirma că „rămâne vrednicul învăţător care a rămas nemuritor în sufletul chirnogenilor”. În plus ,,cunoştea şi muzica bisericească şi cânta la strană” în biserică, iar prietenia lui cu preotul Moise Bărbătescu şi Ghiţă Danielescu a ridicat ,, satul Chirnogi pe o treaptă culturală demnă” ( ²²). Alexandru Dociu a funcţionat mai întâi la Şcoala Stupinele, apoi la Şcoala Chirnogi până în anul 1903, când s-a colonizat voluntar la Caraomer (Negru Vodă).

Pe Alexandru Dociu îl mai cunoaştem din scrisoarea sa către Păun Popeşteanu, din care aflăm aspecte importante despre activitatea sa de învăţător şi director de şcoală la Chirnogi. Astfel, aflăm cum s-au construit localurile de şcoli din Chirnogi. În 1897, s-ar fi construit localul şcolii Chirnogi, din iniţiativa lui, cu sprijinul judeţului şi a lui Spiru Haret, cel mai important reformator al învăţământului românesc, ministrul învăţământului, deputat şi naşul de cununie a lui Alexandru Dociu. Ar fi beneficiat de ,,30 de prestatori cu vitele şi 30 cu mâinile”, care au cărat pământ din luncă în curtea şcolii, pentru astuparea unor gropi, aici fiind o parte a vechiului cimitir.

În curtea şcolii a amenajat o grădină cu pomi fructiferi, arbuşti şi flori, folosind banii adunaţi de la serbări, bani cu care a mai procurat aparate de gimnastică şi unelte pentru lucrul manual. O sală de clasă a fost folosită ca atelier în care se lucrau rogojini, împletituri din paie, în special pălării.

Localul de şcoală despre care vorbeşte Alexandru Dociu în 1897 este discutabil pentru că în 1914, Primăria a construit actualul local vechi al şcolii Chirnogi şi este puţin probabil ca localul să fi fost demolat după doar 17 ani.

El ne dă şi informaţii despre modul de viaţă al chirnogenilor, aspectul satului („premiul întâi la praf”), firea oamenilor etc.

După Alexandru Dociu, noul învăţător a fost Florea Grigorescu, despre care nu avem informaţii suplimentare şi nici despre alţi învăţători din acea perioadă, deoarece in timpul Primului Razboi Mondial trupele bulgare de ocupație au distrus arhivele și alte bunuri.

În timpul Primului Război Mondial şi şcoala Chirnogi a suferit în urma ocupaţiei militare străine: anul şcolar a fost decalat, orarul modificat cu aprobarea „Guvernului Imperial German”, localul şcolii folosit de ocupantul militar, cursurile şcolare erau deseori întrerupte .(²³)

Şcoala Chirnogi a beneficiat apoi de prezenţa unui alt mare învăţător, Păun Popeşteanu. Acesta a funcţionat mai întâi la Spantov, Stupinele, apoi la Şcoala Chirnogi. În monografia sa, Nicolae Manea îl aprecia ca ,,o figură apostolică”, ceea ce confirm şi eu care am avut acces la mai multe surse de informare și l-am cunoscut personal, multe prezente în această monografie.

Unul dintre cei mai reprezentativi învăţători şi directori de şcoală în acelaşi timp a fost Nicolae Manea, pe care mulţi dintre cei de azi l-au cunoscut.

A venit în Chirnogi în anul 1930 prin transfer din judeţul Hunedoara, iar soţia sa Maria, bucureşteancă, a venit prin transfer de la o comună vecină, Greaca .

Nicolae Manea a fost, probabil, primul cadrul didactic de la o şcoală din Chirnogi care a obţinut gradul didactic întâi, în 1945 cu o monografie a localităţii.

Procesele verbale de inspecţii au scos în relief marele dascăl, complex, multilateral, calificându-l ca un „distins învăţător în regiune”, sau ,,un element de elită al învăţământului primar“, ca director ,,prezintă şcoala în perfecte condiţii de întreţinere, de bună gospodărire interioară şi exterioară, având şi toate lucrările scriptice în ordine şi la curent “elevii săi fiind, „curaţi şi disciplinaţi”.

A fost fondator al Căminului Cultural, al bibliotecii, împreună cu Păun Plopesteanu, un neobosit activist obştesc etc.

În 1949, a fost epurat politic şi transferat la Brezoaiele ,,în interesul învăţământului”, apoi s-a revenit asupra deciziei.

În perioada interbelică a izbucnit un conflict între familia Manea şi familia Ion şi Ana Zăvoianu (²⁴)(Ana născută Mitroi, se pare primul învăţător localnic), după care familia Zăvoianu s-a transferat la Ciorogârla unde Ion Zăvoianu devenit director, a organizat o expoziţie judeţeană de mare succes. El a murit foarte tânăr. Soţia sa, Ana şi-a continuat studiile, devenind prof. de biologie, probabil primul profesor chirnogean, a funcţionat până la pensioanare la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti.

În 1950 s-a înfiinţat în Chirnogi prima grădiniţă şi a funcţionat în locuinţa Directorului şcolii.

Conform surselor noastre de informare încercăm un tabel cu directorii Şcolii Chirnogi:

Înv. Ioniţă – 1841

Înv. Ioniţă Ghiordeanu- 1844

Înv. Matache Tănăsescu – 1857

Înv. Tănase Ghiordeanu – 1860-1864

Ştefan Popescu ( Ştefan Constantin Preot) – 1861-1864

Înv. Ilie Cătulescu – 1865-1866

Înv. Andreescu – 1870, colonizat la Curcani

Înv.,, o armeancă “ înainte de Al. Dociu

Înv. Al. Dociu – 1897-1903

Înv. Florea Grigorescu – 1903-1920

Înv. Păun Popeşteanu – 1920-1939

Înv. Nicolae Manea – 1939-1949

Înv. Anghel Paceagiu – 1949-1953 ( primul director localnic)

Dumitru Marinescu – 1953-1956

Înv.Stan Pană – 1956-1958

Înv. Vespasian Ştefănescu – 1958-1973 (director adjunct 1973-1982)

Înv. Enef Constantin 1960-1968 (director adjunct)

Prof. Elena Merdescu 1973-1975 primul director-profesor al şcolii Chirnogi, localnic

Prof. Emilia Neicu 1975-1980

Prof. Marieta Robu -1980-1990

Prof. Vasile Catrina 1982-1984 (director adjunct)

Prof. Lucian Chesăraicu -1990-1991

Prof. Constantin Stănilă – 1991-2004

Înv. Lidia Barbu 2004

Prof. Stelică Pană – 2004-2011

Prof. Viorel Zamfir 2011- prezent

Între 1973-1975 școala Stupinele nu a mai avut personalitate juridică, ca și astăzi, făcând parte din școala Chirnogi,iar din 1975 nici școala nr. 3 nu a mai avut personalitate juridică, toate cele 3 şcoli din comună aveau o conducere unică cu un director prof. Emilia Neicu şi un director adjunct, înv. Vespasian Ştefănescu, după care cele trei şcoli din comună au avut conducere proprie(1984).

Localurile şcolii Chirnogi au fost următoarele :

Până la 1869 nu avem informaţii despre sediile localurilor de şcoală.

În 1869, şcoala Chirnogi funcţiona în curtea bisericii, între biserică şi actuala casă parohială, un local făcut din nuiele , pereţii fiind bulgăriţi cu pământ, după spusele lui Păun Popeşteanu ,,un salon de clasă mărişor şi unul mic “,considerate pintre cele mai bune din judeţ cu toate că era prea scundă; localul despre care ne-a informat Alexandru Dociu că ar fi fost construit în 1897, discutabil , actulalul local al şcolii vechi fiind construit în 1914; şcoala cu 8 săli de clasă, dată în folosinţă în 1960, construită prin autoimpunere Pe măsură ce numărul elevilor a sporit, drept săli de clasă au mai fost improvizate în casa parohială şi în fosta reşedinţă a Danieleştilor, ca urmare a obligativităţii învăţământului de 7 şi 8 ani.

În învăţământul chirnogean funcţiona şi învăţământul complementar sau post-primar, dar frecvenţa era foarte slabă. Astfel în 1938 la şcoala Chirnogi erau înscrişi 26 de elevi, dar frecventau doar 4, iar la şcoala Stupinele erau înscrişi 20 de elevi şi frecventau doar 7.

Şcolarizarea copiilor era foarte dificilă din mai multe cauze, ca ignoranţa părinţilor, condiţiile economico-sociale care făceau ca iarna elevii să nu aibe ce îmbrăca, aceeaşi îmbrăcăminte fiind folosită alternativ de mai multi fraţi, iar toamna şi primăvara copiii erau folosiţi la muncile agricole.

De multe ori, vârsta unor elevi-băieţi, părea destul de înaintată, pentru că duminica efectuau instrucţia militară şi rezultatele se comunicau “domnului comandant al punctului Olteniţa.”

Conform registrelor matricole, în anul şcolar 1877-1878, se studiau următoarele discipline scolare:

în clasă I-a : – Cunoaşterea literelor, silabelor şi citire

– Formarea literelor

– Rugăciuni

– Formarea cifrelor şi calcul mintal

– Aplicaţiuni

– Conduită

în clasă a II-a – Lectura

– Caligrafia

– Dictare

– Catehismul

– Aritmetica practică

– Gramatica

– Geografia României

în clasa a III-a, aceleaşi ca la clasa a II-a plus Istoria sacră.

în clasa a IV-a, aceleaşi ca la clasa a II-a plus Istoria României, Geografie generală, Geometrie şi Desen liniar, Agricultură.

Retribuţia învăţătorilor se făcea din bugetul comunei sau al judeţului, ea nefiind unitară pe ţară, ci la aprecierea organelor locale.

Elevilor premianţi li se ofereau cărţi, drept stimulente, tot din fondurile administraţiei locale, ca şi manualele şcolare sau “cărţi de studii pentru învăţătura elevilor”. (²⁵)

Sancţiunile elevilor erau diferite, pentru indisciplină sau neefectuarea temelor, inclusiv eliminarea pe o săptămână, sancţiune ce s-a aplicat în 1875 chiar fiului lui Ghiţă Dumitru, învăţător şi preot la Stupinele.(²⁶ )

Funcţionarea şcolii româneşti în perioada interbelică a fost profund influenţată de noile condiţii istorice de după făurirea marelui ideal naţional, statul naţional unitar român, care a oferit condiţii favorabile unor uriaşe transformări în toate domeniile de activitate. România a primit o nouă Constituţie, printre cele mai democratice din Europa, urmată de transformări în toate domeniile vieţii economico-sociale şi politice: o profundă reformă agrară care a desfiinţat moşierimea ca structură socială şi a îmbunătăţit substanţial nivelul de trai al ţărănimii, s-a dezvoltat puternic industria naţională bazată pe un solid sistem financiar, dezvoltare însoţită de o puternică structură socială muncitorească alături de o puternică mişcare sindicală, iar moneda naţională, leul, era convertibilă în toată Europa. Învăţământul de toate gradele a fost reconsiderat, adaptat la noile condiţii prin reformele ministrului C. Angelescu, un alt mare reformator al învăţământului naţional.

Activităţile extraşcolare au ocupat un loc important în viaţa şcolilor din Chirnogi. Şcolarii mici erau ,,străjeri”, posedau un lot al lor ,,unde aceştia puteau să îşi efectueze exerciţiile“. Cerinţele erau ca acest lot să fie cât mai aproape de şcoală. La Chirnogi,acest lot se afla în spatele Primăriei, supus inudaţiilor şi se numea Stadionul Străjerilor.(²⁷), azi Baza Sportiva a comunei.

Educaţia extraşcolară cu adolescenţii se efectua în cadrul Premilităriei. Premilitarii audiau o serie de conferinţe ( Principi, voievozi, eroi ai neamului şi creştinătăţii, Epoca lui Mihai Viteazu, Bolile sociale, Creşterea şi îngrijirea animalelor, Îngraşarea pământului, Ţara, Neamul, Regele) conferinţe susţinute de preoţi, învăţători, dar şi cadre din afara localităţii ca Dr. Lucian Popescu, directorul Spitalului Olteniţa, Prof. Dumitru Hriţcu, directorul Liceului din Olteniţa, I. Czapek, medicul veterinar al Plăşii Olteniţa etc. (²⁸)În plus ei mai faceau exerciţii sportive, militare etc.

În perioada comunistă,stăjeria a fost înlocuită cu pionieratul și, de obicei pionierii erau investiți în locuri turistice, de obicei legate de mișcarea comunistă. Intre activitățile educative organizate pentru pionieri, la nivel national, de un real succes s-au bucurat expedițiile pionierești, activități la care un echipaj al școlii Chirnogi, condus de profesorul Florin Pană a câștigat un mare trofeu.

In perioada interbelică, premilităria era o formă de educație extrașcolară ce cuprindea adolescenții și tinerii in pragul incorporării.

1942, pe lângă Ministerul Culturii Naţionale s-a înfiinţat Subsecretariatul de Stat al Educaţiei Extraşcolare cu activitate numai în localităţile mari. La Chirnogi s-au format trei grupe de fete şi trei grupe de băieţi, de la ambele școlii din comună, conduse de câte un învăţător. Grupele erau alcătuite după vârstă: 10-14 ani , 15-18 ani, 19-21 de ani. Fetele erau conduse de înv. Petrana Ţăranu, Maria Ionescu şi Vasilica Cucu, iar la băieții de înv. Stere Ghiţă, Nicolae Turcu şi Nicolae Manea. (²⁹)

Tinerii in pragul incorporării beneficiau de o minimă pregatire militară, constând in instrucția de front și mai puțin instrucția focului urmată de trageri.Pregatirea lor mai conținea educație fizică si activității obștești ca plantatul de pomii (salcami, duzii, pomi fructiferi, pe marginea drumurilor), adunau ajutoare pentru familiile militarilor, desfășurau activități artistice etc.

Pe comună funcționa un subcentru comandat de învățătorul Nicolae Manea, in calitate de instructor, însoțit de câțiva ajutori de instructori proveniți din foștii gradați din armată.Ei nu erau retribuiți, dar, uneori, primăria le oferea în folosință, teren în islaz.

Ca și anul școlar, premilităria începea toamna și se încheia primăvara, în prezența obligatorie a autorităților locale.Festivitatea conținea o slujbă religioasă, urmată de cuvântări ale preoților comunei, primarului si comandantului de subcentru, iar în final se cânta Imnul Regal și se defila in centrul civic.

Un timp regimul comunist a păstrat premilităria, apoi a inlocuit-o cu P.T.A.P. (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei).

Pomul de iarnă era o tradiţie în şcolile din Chirnogi, ca şi în zilele noastre. Înainte de instalarea comunismului, ca şi azi, venea Moş Crăciun, iar în timpul comunismului venea Moş Gerilă. Moşul aducea copiilor dulciuri, iar copiilor săraci le aducea uneori rechizite şi articole de îmbrăcăminte,daruri oferite de Comitetul școlar sau de privați.Astfel, un om de afaceri din Oltenița, Constantin D. Ceaușu(nu este rudă cu autorul), consilier liberal al orașului Oltenița, in 1946, „a ajutat cu îmbrăcăminte și încălțăminte copii sărmani din Chirnogi” de la ambele școli.(³⁰)

Comitetul şcolar era ales de totalitatea părinţilor sau tutorilor elevilor şi avea membri de onoare. El arenda pământul şcolilor cu aprobarea Comitetului şcolar Judeţean, având şi donatori.

Comitetul şcolar era condus de un preşedinte, un secretar şi membri în frunte cu primarul, preoţi, notar, agentul fiscal, directorii şcolilor şi ţărani fruntaşi. În 1935, directorul şcolii Chirnogi, Păun Popeşteanu era preşedinte, iar secretar era învăţătorul Nicolae Manea, ceea ce l-a deranjat pe directorul şcolii Stupinele, Nicolae Turcu, care afirma că ,,adunărea generală şi alegerea secretarului s-au ţinut în mod intenţionat în lipsa subsemnatului în scopul de a numi pe cine voieşte şi cum subsemnatul sunt cel mai vechi învăţător din satul Stupinele şi director de şcoală, cred că după lege trebuia să fiu eu secretarul comitetului, deoarece de la Chirnogi era preşedintele”.(³¹)

Cu prilejul alegerii comitetului şcolar, primarul era cel ce făcea convocarea , ,,pe toţi locuitorii din această comună cu drept de vot”.

Bugetul comitetului şcolar era compus astfel: 14% din bugetul comunei, venitul din moştenirea Danielescu, din arenzi, venituri întâmplătoare, destinate reparaţiilor,obiectelor de inventar, combustibilului, întreţinere, salarii, ajutoare pentru orfani sau săraci.(³²)

Comitetul şcolar comunal era inspectat periodic de un subrevizor controlor, un astfel de control din 16 octombrie 1934 sublinia că la Chirnogi comitetul şcolar întreţine nevoile şcolilor.

În timpul războiului, pe lângă comitetul şcolar funcţiona un subcomitet pentru colectarea alimentelor destinate cantinelor şcolare.

În 1939, în comuna Chirnogi funcţionau 2 cantine şcolare, câte una pe lângă fiecare şcoală. Cea a şcolii Chirnogi funcţiona în Ateneul Cultural, iar cea de la şcoala Stupinele ,,într-o cameră separată de clase”.

Importanţa acestora a crescut după ce a început războiul. De aceea la 20 iulie 1941, s-a constituit Comitetul de Colaborare al Cantinelor Şcolare alcătuit din primarul localităţii, directorii şcolilor, preoţii celor două parohii, agentul sanitar şi agentul agricol.

Pentru sporirea eficienţei Cantinelor Şcolare s-a hotărât ca ele să aibe ,,o naşă”, aleasă dintre marii proprietari din localitate, dar care la Chirnogi era unul singur, E.S.C.

Cantinele hrăneau copiii saraci, apoi şi pe cei orfani.

Meniul era ,,dimineaţa ceai cu pâine şi din când în când, la prânz un fel de mâncare” în mod frecvent peşte şi zarzavat oferite de E.S.C.

Cantina nu funcţiona pe timpul verii deoarece copiii erau cu părinţii la munca câmpului, cei mari munceau sau aveau grijă de fraţii mai mici.

Cantina şcolii Stupinele era ignorată de Primărie, motiv pentru care a apelat la E.S.C., obţinând astfel alimente cu care erau hrăniţi zilnic 25-30 elevi orfani sau fiii mobilizaţilor pe front. (³³)

Mâncarea era preparată de învăţătoarele şcolilor: Maricica Ionescu, Maria Manea, Vasilica Cucu, Petrana Ţăranu, Adriana Angelescu etc.

În 1946 nu mai funcţiona nicio cantină şcolară. (³⁴)

În şcolile din Chirnogi veneau ofertele educaţionale ale diferitelor licee, şcoli normale, profesionale sau de menaj. Prima infomaţie în acest sens datează din 24 ianuarie 1919, venită de la Şcoala Normală Carol I din Câmpulung Muscel, care şcolariza eleve pentru anul întâi, dar nu rezultă că vreo chirnogeancă a onorat oferta .

În 1933 au existat 3 oferte: şcoala de menaj Olteniţa, Liceul C.I. Alimăneşteanu din Olteniţa (actualul Neagoe Basarab) şi de la Gimnaziul Mixt Regina Elisabeta din Turtucaia.

În 1938, Liceul Alimăneşteanu din Olteniţa, şcolariza absolvenţi de patru clase primare în ciclul gimnazial şi absolvenţi de şapte clase în ciclul liceal şi tot în acest an, Pretura Olteniţa solicita şcolilor din Chirnogi să recomande ,,un elev bun absolvent a patru clase primare, lipsit de orice mijloace materiale, însă element bun şi cu media cea mai mare dintre elevii săraci “ pentru a fi înscris la Licelul Solidaritatea Bucureşti, str. Matei Voievod nr. 75, unde ,,i se va da gratuit îmbrăcăminte, încălţăminte şi cărţi” şi a fost recomandat, Ghioca I. Ion, dar nu ştim dacă această ofertă s-a concretizat. (³⁵)

În 1939 a venit o ofertă pentru şcolile militare , „pentru a se putea realiza angajări în armată “, subliniindu-se avantajele carierei militare, inclusiv scutirea părinţilor lor ,,de taxele prevăzute de Legea Drumurilor şi cotele adiţionale“. (³⁶)

În 1952, a venit o ofertă de şcolarizare din partea Şcolii Profesionale nr. 36 de pe lângă Şantierul Naval Olteniţa.

În 1956 deja observăm progrese: patru chirnogence erau eleve la şcoala Pedagogică Olteniţa: Elena Gh. Bretoiu, Niculina F. Claponea, Voica I. Păturan şi Vasilica M. Popescu.

Chirnogenii nu au fost receptivi la aceste oferte educaţionale decât după colectivizare, când li s-a confiscat ,, obiectul muncii” adică pământul şi a devenit obligatoriu învăţământul de şapte, apoi opt ani .

În timpul războiului, mulţi învăţători au fost pe front: Gheorghe Postelnicu, Nicolae Turcu, Nicolae Dumitru, Anghel Paceagiu, Ghiţă Stere, Stan Pană, Spiridon Podocea, fiind supliniţi de preoţii comunei.

Şcolile posedau pământ care era administrat de Comitetul şcolar Comunal. Cea mai mare parte a pământului era arendat învăţătorilor, pentru că aşa era destinaţia încă de la Reforma Agrară, pentru ameliorarea situaţiei învăţătorilor.

Actele de arendare erau validate de Comitetul şcolar Judeţean.

Şcoala Chirnogi poseda 3 ha , dintre care 2 ha arabile şi 1 ha inundabil, lângă podul Argeş, iar Şcoala Stupinele poseda 3, 5 ha dintre care 3 ha arabile şi 0,5 inundabil, lângă Clăteşti. Alte şcoli aveau loturi mult mai generoase: Stancea 13,5 ha, Luica 13 ha, Valea Stânii 10 ha, Căscioarele 9,5 ha etc. (³⁷) Arendarea loturilor de către învăţători avea în vederea anumite criterii ca greutăţile familiare, gradul didactic şi vechimea în învăţământ.(³⁸)

În 1941 s-a renunţat la arendare şi s-a trecut la exploatarea în regie, folosindu-se munca elevilor, premilitarilor şi părinţilor, sperând că este un sistem mai avantajos.

După 23 august 1944 a început epurarea politică a personalului didactic, ce a vizat pe cei care au avut anumite funcţii în regimul politic anterior, sau care nu s-au aliniat noilor realităţi politice, comuniste.

De aceea în 1945, inspector şef şcolar al Plăşii Olteniţa era un agent agricol, dar membru PCR. ( ³⁹)

S-au intensificat ingerinţele puterii locale în viaţa şcolilor. Astfel la 24 mai 1958, preşedintele Sfatului Popular a cerut conducerii celor două şcoli planificarea concediilor cadrelor didactice ,,întrucât din cercetarea noastră au fost cadre didactice care au beneficiat de concediu de odihnă fără ca Comitetul executiv să cunoască”.

În acelaşi an, Sfatul Popular al comunei Chirnogi s-a adresat Sfatului Popular al Raionului Olteniţa astfel: ,,Având în vedere că cu ocazia zilei învăţătorului (30 iunie n.a.) se va face premierea unor cadre didactice , vă rugăm să binevoiţi a ţine seama de propunerile făcute de noi împreună cu comitetul de partid local”, iar la începutul anului şcolar 1958-1959, Sfatul Popular Chirnogi a făcut propuneri pentru ocuparea posturilor de cadre didactice , propuneri „întărite de către organele de partid”. (⁴⁰)

La 4 ianuarie 1959, cadrele didactice întocmeau Registrul Agricol şi erau atenţionate să lucreze cu responsabilitate.(⁴¹)

De asemeni personalul didactic a fost obligat să însoţească activiştii Sfatului Popular, miliţienii , ,,în inchiderea satului” pentru ca sătenii să se înscrie în G.A.C., învăţătorii dând seriozitate şi credibilitate acţiunii.

Personalul didactic a fost retribuit întotdeauna execrabil şi de aceea a iniţiat o serie de acţiuni revendicative, încă de la fondarea şcolilor publice.

Astfel, în ianuarie 1846, se semnala că „învăţătorii sunt foarte îngrijoraţi, disperaţi fiindcă nu mai pot face faţă greutăţilor zilei cu salariul lor. (⁴²)

În 1859 a avut loc un protest colectiv al învăţătorilor din judeţul Ilfov, adresat Eforiei Şcoalelor Naţionale , deoarece leafa e ,, mică în proporţie cu trebuinţele umane, am primit-o ( funcţia n.a.) numai din patriotism, pentru confraţii noştri, ţăranii, dar oricine vede şi chiar ţăranii că în această legitimă leafă, nu ne putem susţine”. (⁴³)

În 1862 s-a constatat o neritmicitate a plăţii lefii, motiv pentru care mulţi învăţători lipseau de la şcoli, deoarece stau ,, câte 10-15 zile prin Bucureşti până şi-o primesc”.

Anul următor, 1863, învăţătorii din judeţul Ilfov au adresat un memoriu E.S.N. afirmând ,,că avem un salariu foarte mic, pe care l-am acceptat provizoriu, dar suntem amărâţi, din care cauză nu ştim”. (⁴⁴)

Nici în 1866 situaţia financiară a învăţătorilor nu era mai bună şi de aceea 29 de învăţători din judeţul Ilfov s-au adresat M.C.I.P. deoarece nu şi-au luat retribuţia de 6 luni , motiv pentru care „suferim , încât nu mai avem cu ce ne susţine nici chiar hrana vieţii şi suntem muritori de foame”.

În şcolile din Chirnogi au funcţionat cadre didactice care au promovat pe linie profesională. Învăţătorii Ioniţă Gheordeanu, Păun Popeşteanu, Spiridon Podocea, Olimpia Andreescu, prof. Mircea Bâra şi Florin Pană au fost promovaţi inspectori şcolari, prof. Aspazia Haidăuţu a devenit vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor din R.S.R, echivalentul unui secretar de stat, iar prof. de matematică, Ilie Marinescu a ajuns în învăţământul superior.

Există numeroşi dascăli care toată viaţa au slujit şcoala Chirnogi: înv. Maria şi Nicolae Manea, Maricica Ionescu, Anghel Paceagiu, Felicia Stănilă, Aurica Popa, Vespasian Ştefănescu, Gherghina Mavrodin, precum şi profesorii Maria Stoicescu, Maria Munteanu, Constantin Stănilă.

In cei 175 de ani de existență și funcționare, treptat, școala Chirnogi și-a atins menirea, punând temeliile pregătirii școlare a numeroase promoții, de patru, șapte, opt și chiar zece clase, după care unii și-au continuat studiile profesionale, liceale și superioare, devenind lucratori ai unităților economico-sociale, științifice etc din localitate, împrejurimi, țară, și în ultimii anii chiar și peste hotare. Monografia conține și o listă cu absolvenții școlii Chirnogi care au urmat învățământ superior, întocmită cu un grup de cadre didactice, listă care probabil are omisiuni, evident involuntare.

De asemeni, absolvenți ai acestei școli au devenit slujitorii ei, ca învățători și profesori, și există de asemeni o listă cu ei.

Monografia vă mai prezintă și o serie de fotografii cu dascăli ai școlii Chirnogi și activități specifice, din diferite generații.

Nu în ultimul rând, ne gândim la cei care au asigurat curățenia în școli, îngrijitorii, ca Dumitru Pană(Golașă), Dumitra Voinea, Ilie Magheru, Mieluș Istode, Rada Cătănuș, Ilinca Cătănuș, Sanda Popescu, Ioana Ghețu, Mariana Florea, Mihaela Netezescu etc, sau meșteșugari care au asigurat buna funcționare a instalațiilor, mobilierului, ușilor și ferestrelor etc, ca Dinică Rățoi, Vasile Balcă, Nicolae Cătănuș, Florin Ghețu, Marian Stângă etc.