BISERICA „SFANTUL NICOLAE“ DIN CENTRUL ORAŞULUI OLTENIŢA-adevar si istorie !

BISERICA „SFANTUL NICOLAE“ DIN CENTRUL ORAŞULUI OLTENIŢA Biserica mare din centrul oraşului nostru poartă hramul „Sfântului Nicolae“, cu toate că la început era însoţită şi de hramul Sfântului Alexandru“, fiind vorba de ctitorul ei ALEXANDRU Dimitrie GHICA. De fapt, de vreo trei ani, preoţii care slujesc aici, alături de Sfântul Nicolae, mai pomenesc şi pe Sfântul Alexandru, iar din data de 7 decembrie 2008 se pomeneşte şi hramul capelei din curtea bisericii, din partea de nord, respectiv „Sfântul şi Dreptul Lazăr”. Date scrise cu privire la ridicarea bisericii „Sfântului Nicolae“ din centrul oraşului, cu toate insistenţele mele, nu am reuşit să găsesc pentru simplu motiv că nu există. Tradiţia spune că această biserică ar fi fost făcută de ruşi, şi anume că o doamnă bogată dintr-o familie rusă al cărui soţ, ofiţer superior, a căzut în luptă în toamna anului 1853, a venit cu o baniţă de galbeni şi a făcut biserica. Mai sigur însă, biserica s-a ridicat prin colectă de la membrii familiilor celor morţi şi îngropaţi la această margine a imperiului rus. Nu este exclus că vreo doamnă mai avută să fi contribuit cu o sumă mare de bani. Când or fi văzut olteniţenii noştri, aurul cu care susţineau ruşii cheltuielile de zidărie ale bisericii, au avut poate impresia că aceşti bani au fost aduşi cu baniţa, cu dubla cum i se spune în zilele noastre. Gestul ridicării acestei biserici a pornit dintr-un sentiment de pietate faţă de cei îngropaţi aici, pentru pomenirea sufletelor lor. De altfel şi turla bisericii avea altă configuraţie decât cea de astăzi. Bătrânii tăgăduiau însă ofranda ruşilor şi spuneau că toate cheltuielile s-au făcut numai cu banii credincioşilor 277 din oraş. Anul precis în care s-a pus piatra fundamentală a acestei biserici, ca şi anul când s-a târnosit, nu s-a găsit scris şi prin urmare numeni nu poate avea pretenţia că ştie aceste lucruri.Totuşi, se crede că zidirea acestei biserici trebuie plasată între anii 1858 şi 1860, după cum spuneau bătrânii că le-au povestit înaintaşii lor, dar mai ales după cum susţinea însăşi fostul paroh, preotul D. Marinescu. Pe o cruce veche a bisericii, care se află în dreptul altarului, care ani buni a existat în partea de răsărit, se aflau cifrele anului 1860, ceea ce ar dovedi că atunci a fost gata biserica. Pe mineele bisericii se găsea adnotată, cu data cea mai veche, anul 1861, când s-a donat acel mineu de Tudor Bogasieru. Celelalte minee au fost donate, în cea mai mare parte în anul 1863. Foarte mulţi bătrâni spuneau că au auzit de la părinţii lor că târnosirea bisericii s-a făcut la 1862 de către arhiereul Ghenadie Petrescu. Cert este că ruşii nu puteau clădi o biserică pe câmp şi numai între câteva case câte erau în toamna anului 1853 pe locurile acestea. Pe de altă parte, listele cu numele cumpărătorilor de locuri de casă în Olteniţa, datează din martie 1853 şi nu aveau cum să-şi construiască locuinţe, tot în acel an. Ce se poate afirma cu certitudine, este că, în anul 1866, biserica era terminată, pe motiv că în dreptul stranei dinspre miazăzi, din acel an – care se menţine şi în zilele noastre – se găsea un mormânt. Categoric că nu putea nimeni să fie îngropat acolo până nu se termina de ridicat şi târnosit biserica. Preotul Gheorghe Sachelariu, care a fost un om deosebit dintoate punctele de vedere, care a avut două facultăţi – Teologia şi Conservatorul – care s-a implicat mai mult decât oricare altul în viaţa socială şi istorică a oraşului, care era foarte citit, care a fost consilier comunal şi chiar primar într-un timp, care era preşedintele „comitetului pentru protecţia animalelor“, toate acestea fără a fi om politic, care purta o intensă corespondenţă cu marile feţe bisericeşti ale vremii, că era abonat la publicaţiile religioase, fiind ancorat puternic la cunoaşterea evenimentelor religioase la nivel naţional, spunea că a mai existat o cruce, încrustată cu scris cu litere chirilice, în legătură cu biserica pe care era scris anul 1861. In legătură cu mormântul carev se află în dreptul stranei dinspre miază zi, despre care s-a crezut un timp că ar fi al vreunui preot – deşi nu scrie aşa ceva pe crucea respectivă – în urma unor veritabile incursiuni prin documente şi arhive cu domnul Done Şerbănescu directorul Muzeului de arheologie – Cultura Gumelniţa – Olteniţa – s-a ajuns la concluzia, că mormântul în cauză este al lui Matache Ioan nimeni altul decât primul primar al oraşului Olteniţa. Mai bine de un secol şi jumătate, cel care ţinea capul de listă al primarilor oraşului, figura sub denumirea de „Tache magistratul“. Ei bine Tache, era, – ca să numesc aşa – porecla atribuită de cetăţeni care provine de la diminutivul Ma (tache) cu numele complet de Matache Ion. Mormântul este protejat şi îngrădit cu un frumos şi rezistent gard (grilaj) din fier – care poate fi considerat forjat – iar pe placa de marmură orizontală, am descifrat, împreună cu preotul Marcel Veştemanu, parohul bisericii că scrie : (redau identic) „Opriţivă puţin, o muritori, Sub piatra ce înveleşte, Acestu tristu mormânt, Aici zace, odihneşte, Ţărâna şi al meu mormânt, Fostam şi eu ca voi în lume, Asta di collu sus în ceru, Toate în lumes tercătoare Divinitate în eternu, Glorie, avere s vane, Virtute nepieritoare, Ca om în lume trăitu, Or ce erori v-am făcutu Voi ertaţile pe toate Căci şi eu pe voi vă ertu” Matache Ioan născut la Anul 1815, mai 22 şi răposatu La anul 1866, iunie 30 Pe cruce, în partea de vest – crucea de marmură, cândva fiind albă, de trei metri înălţime, care la partea superioară se termină cu un înger, tot din marmură, între acesta şi soclu scrie: 278 „Matache Ioan născut la anul 1815, luna Maiu, ziua 22 şi răposatul la anul 1866, iunie 30. Aici se însemnează numile răposaţiloru miei părinţi Ioan, Zoiţa, George, Ioan, Stanca, Stana, Ilinca, Niculina, Anca, Lovin. Cred că dacă primele două prenume (Ioan, Zoiţa) reprezintă părinţii săi, celelalte cred că sunt fraţi şi surori, pentru că nu putea să aibă atâţia părinţi. Prezint în continuare o dovadă a faptului că Regele Carol I şi Regina Elizabeta, au fost în biserica „Sfântul Nicolae“ din Olteniţa. Mihai Niculescu născut în Olteniţa la 29 aprilie 1909, în cartea sa intitulată „Carte de vise“, Editura „Revista scriitorilor români“, Roma – Italia, la pagina 48 scrie: „Taică-meu fuma „ tutun regal, din cutii de tablă cu stema monarhiei pe capacul alb, într-un chenar împletit albastru şi roş. Mai târziu am aflat că tutunul „îl făcea Regele la Bucureşti”. întradevăr că Gheorghiţă librarul care era şi tutungiu aducea din capitală, odată pe săptămână şi o cutie de tutun regal, anume hârtie neagră cu lustru şi litere poleite. La un 10 Mai, mi se pare, a venit de la Bucureşti chiar Majestăţile Lor. Noi copii de la şcolile de băieţi, purtând steguleţe de foiţă tricoloră, aşteptam nerăbdători, în curtea bisericii „Sfântului Nicolae“ de pe Strada Mare, sfârşirea slujbei. După o vreme care mi s-a părut din cale afară de lungă, văzduhul se umplu deodată de vuetul clopotelor şi perechile regale ieşi din biserică, oprindu-se în pridvor, în timp ce noi răcneam, uraaa!, uraaaa, şi scuturam sus din steguleţe ca să vedem mai bine pe Măriile Lor. Mi-a rămas în minte imaginea chipului alb, ca un fâlfâit de porumbel, cu bărbuţa căruntă dedesubt, a lui Vodă Carol, iar alături, ascunsă într-o spumă de valuri din voaluri Doamna Sa Elisabeta. Deci iată o dovadă că Regele Carol I şi Regina Elisabeta au fost în biserica „Sfântului Nicolae“ din Olteniţa. în continuare, despre un prieten al său, autorul spune: „Niculae, care-şi făcuse loc până în pridvorul bisericii, ne-a povestit cu însufleţire acasă, după aceea că, „Regele a dat mâna cu taică-meu, dar numai un deget“. Cum a intrat în casă pe uşă taică-meu, ne-am repezit la mâna lui, căutându-i în palmă, urma degetului regal, şi-l îndemnam în gura mare, să nu se spele pe mână”. La ridicarea bisericii au contribuit bogătaşii oraşului; în primul rând familiile Hagi-Velciu (trei fraţi şi două surori) şi familia Ruse Sencu (el şi soţia sa Tudora). Familia Ruse Sencu îşi făcuse o inscripţie veche care avea următorul conţinut: Epitropul sfintei biserici Ruse şi soţia sa Tudora anul 1874 Cu ocazia deselor mele peregrinări prin cimitir, împreună cu doctorul Ilie Cernea – care avea cunoştinţă de o seamă întregă de înscrisuri pe diverse cruci ale mormintelor, dar nu îşi mai aducea aminte de unde sunt – din întâmplare – deşi prin acele locuri trecuserăm de mai multe ori, am dat de mormântul lui Ruse Sencu şi iată ce scria (în partea dreaptă a bisericii); „Acestu sfânt monument deasupra unei Gropnit ridicat dase odihni oseminte de mine este edificatu. Ruse Sencu Titoru acestei biserici când a decedat soşia mea Tudora la anul 1878 August x” Morţi; Dumitru Voica, Dumitru Marina, Dumitru Ion, Ion Enciu, Manole Maria, Paraschv Alexandrina, Petre Niculina, Filip Rada. înscrisul de mai sus, cu cuvintele de atunci; acum au următorul înţeles; Acest sfânt monument, de mine este edificat. Ruse Sencu Ctitorul acestei biserici când a decedat soția mea Tudora la anul 1874 August zece. +) Gropnit: încăpere situată între pronaosul şi naosul unei biserici, în care, de obicei se găsesc mormintele ctitorilor. După cum spun bătrânii că le-au povestit înaintaşii lor, biserica era terminată cu mult înaintea anului 1874. Şi pentru zidirea ei au ajutat foarte mult „orăşenii“ prin dania lor. 279 Sub prima inscripţie se continuă: Reparată din nou în anul 1894, toamna Cu deosebită stăruinţă a preoţilor: Dimitrie Constantin şi Costache. Epitrop Ion şi Andreiu, cântăreţ Păun Popescu Mihai Ionescu, I. Zorzor, N. Athanasiu, I. Badea, Cristea. Incepută reparaţia la 3 ianuarie 1894. Aceste reparaţii au costat după deviz 1000 lei. Este vorba despre biserica de la cimitir. In acelaş an s-au făcut reparaţii şi la biserica „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului, după un deviz de 2.11o lei. Antreprenor al reparaţiei bisericii a fost Lupu Samoil (evreu). Olteniţenii de altă dată, bătrânii de mai târziu, nu lipseau de la biserică, oamenii cu credinţă în Dumnezeu, aveau multă grije de lăcaşurile sfinte şi tare se supărau când vedeau că biserica era desconsiderată de, te miri cine! Iată în ce termeni era redactat un raport al epitropilor; preot sachelar G. Deacă, I. Bogdan, St. St. Eralău, către prefectul judeţului la data de 8 Mai 1901; „ cunoscând că bisericile au ajuns într-o stare de plouă întrânsele, zidurile nevopsite, are un aspect urât, crucile strâmbe, în interior pietrele sparte, amvonul distrus, turla din faţă aproape a cădea fiind putredă prin dinăuntru toată lemnăria. Aceasta fiind situaţia domnule prefect, ne facem cea din urmă datorie rugându-vă să binevoiţi a reveni, etc, etc..” Acest raport, rămânând fără rezultat, se repetă şi în anul 1903, cu o descriere mai amănunţită şi mult mai alarmantă pentru că procesul de degradare al bisericii avansase mai mult. „Ferestrele de la biserică în tot cuprinsul său sunt putrede, partea lemnăriei abia ţinându-se prin legături de sârmă, şi apoi chiar dacă ar mai dura, în aşa stare biserica va fi deschisă de vânturi şi viscole temporale în toate părţile prin căderea menţionatelor ferestre. Curtea bisericii parohiale este cu totul distrusă prezentând un aspect necuviincios, pe strada Carol I (strada mare) şi strada 23 Aprilie 1877 (strada Alex. Iliescu, fostă Constantin Alimăneşteanu şi probabil la fel în viitor.) Onor primăria nu a prevăzut nici-o sumă bancară pentru astfel de lucrări, fiind în retragere sub cuvânt că nu are fond. In consecinţă se cere prefecturii să prevadă în bugetul judeţului suma de 3.000 lei pentru reparaţia bisericilor din oraşul Olteniţa. (Este vorba de biserica „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului şi de biserica „Cuvioasa Paraschiva“ de la cimitir). Dar de ce se temeau epitropii n-au scăpat, căci în anul următor o furtună din senin a stricat învelişul bisericii. Nici în acel an primăria nu a putut ajuta biserica decât cu subvenţia de 2103 lei. Apoi cu mare greutate s-a refăcut acoperişul bisericii, însă s-a continuat cu trimiterea de noi jalbe la prefectura judeşului Ilfov şi la Ministerul Culturii. * * * In continuare, prezint procesul-verbal din 25 noiembrie şi 1 decembrie 1923 cu lista enoriaşilor bisericii „Sfântul Nicolae“ care aveau calitatea de alegători de epitropi şi care se afişau la biserică şi la primărie. PROCES-VERBAL Astăzi 25 Noiembrie 1923 Noi membrii epitropiei parohiei Sf. Nicolae din urbea Olteniţea Judeţul Ilfov, întocmind listele de enoriaşii acestei parohii – alegători de epitropi – am dispus ca un tablou să se înainteze Onor Primăriei Urbei Olteniţa spre afişare, iar altul se va afişa la uşa bisericii.Drept care am încheiat prezentul proces verbal (ss) Ioan I. Stoenescu Paroh (ss) Pr. Ionescu Epitropi { (ss) Aristide Penu 280 PROCES-VERBAL Astăzi 1 Decembrie anul 1923 Noi Preşedintele Comisiei Interimare al oraşului Olteniţa din Judeţul Ilfov, constatăm prin prezentul proces – verbal că prezenta listă am afişatu o în sala acestei Primării şi la uşa Bisericii Parohiei din acest oraş listă ce va sta afişată până la 10 Decembrie 1923. Nemulţumiţii putând face contestaţiile lor la Epitropie şi la Ministerul Cultelor în zece zile. Drept care am dresat prezentul proces – verbal Preşedinte Secretar, (ss) D. Popescu (ss) indescifrabil   AUTOR-PAUL AMU !