BARBU IONESCU- PRIMUL ARHEOLOG DE EXCEPŢIE AL ORAŞULUI NOSTRU ŞI -PROBABIL UNUL DINTRE PUŢINELE CAZURI DIN ROMÂNIA- INIŢIATORUL ÎNFIINŢĂRII MUZEULUI DE ARHEOLOGIE DIN OLTENIŢA


Barbu Ionescu face parte din marea galerie a oamenilor de seamă ai oraşului nostru, întrucât efortul preocupărilor sale persistente şi-au găsit consacrarea şi concretizarea în înfiinţarea unei instituţii unice de prestigiu şi cultură istorică, respectiv Muzeul de Arheologie Olteniţa, cu care, noi contemporanii lui, pe bună dreptate, ne putem mândri, întrucât o asemenea instituţie la noi nu a existat. Barbu Ionescu s-a născut la 4 septembrie 1904 în Olteniţa, în familia lui Alexandru I.Ionescu, un comerciant de vază al acelor timpuri, fiind al cincilea copil dintre cei şapte fraţi şi două surori, astfel:1) Panait Ionescu a fost ofiţer de administraţie la Marele Stat Major General al Armatei Române, 2) Ion Ionescu funcţionar în mai multe instituţii, 3) Sofia Ionescu casnică, 4) Gheorghe Ionescu arhitect la Banca Naţională a României, 5) Barbu Ionescu a fost administrator, contabil şi şef de depozit la Societatea Româno-Americană de Produse Petroliere, mai apoi Societatea Anonimă Română “Distribuţia” pentru distribuirea produselor petroliere din Olteniţa, situată în partea de est a oraşului nostru, peste calea ferată, pe locul unde în zilele noastre se află competrolul. Societatea Anonimă Română “Distribuţia” îşi avea sediul central în Bucureşti pe strada general Budişteanu nr.11. Aceste date rezultă din cartea sa de identitate nr. 657/26 aprilie 1941 pe care o posedă fiica sa cea mai mare, Olimpia-Maria Darvas. 6) Al Şaselea copil a fost Nicolae Ionescu funcţionar la Tuşnad, 7) Ştefania Ionescu casnică, 8) Mircea Ionescu economist, ieşit la pensie de la Intreprinderea “Electroputere” Craiova şi ultimul 9) frate vitreg, Jean Ionescu funcţionar, cel mai longeviv, a fost şi un pasionat sportiv, ahtiat chiar, după fotbal, jucând ani de zile, atât cât i-a permis vârsta, numai pe postul de portar în cadrul echipei olteniţene de fotbal “Venus-Paza-Dunării”, fiind apreciat şi îndrăgit de olteniţeni, iar temporar funcţionând la Compania “Vagon-Lits”, a jucat fotbal şi la echipe din Bucureşti. Jean Ionescu a fost îndrăgit de olteniţeni întrucât a fost un sportiv cu un comportament şi o moralitate exemplară, în perioada interbelică de glorie a echipei olteniţene, iar când a înaintat în vârstă şi practicarea fotbalului nu a mai fost posibilă, a fost unul dintre cei mai apreciaţi şi obiectivi cavaleri ai fluierului, prin arbitrajul său corect fiind un om al dreptăţii, atrăgându-şi elogii ce au fost confirmate şi reţinute pentru totdeauna şi de presa vremii. Din această cauză, în lucrare- împreună cu viaţa şi activitatea sportivă a echipei de fotbal – i-am consacrat un amplu şi binemeritat capitol separat. Datorită lui Jean Ionescu care mi-a pus la dispoziţie un valoros, bogat şi interesant material documentar, constând din articole publicate în presa vremii – păstrate cu grijă de el – unele apărând sub semnătura avocatului Ştefan Gheorghe, olteniţean – şi a fotografiilor făcute cu prilejul fiecărei partide, am putut să recuperez în mare măsură, memoria activităţii echipei de fotbal şi a celor care au format-o şi care ofereau pu-blicului olteniţean, în fiecare duminică, momente plăcute de satisfacţie şi de neuitat. Era o perioadă în care – la Olteniţa – fotbalul se practica în exclusivitate numai din pasiune, fără interese pecuniare, fiecare jucător păstrându-şi o conduită corespunzătoare şi în viaţa particulară, iar jocul constituia un veritabil şi adevărat spectacol de la care, cei care asistau, plecau relaxaţi şi mulţumiţi de echipa lor. Revenind la Barbu Ionescu şi familia sa, după cum se poate observa, în acele vremuri, în cadrul unei familii, băieţii aveau o anumită importanţă pentru că purtau pe mai departe numele capului de familie, care astfel se perpetua în timp, în timp ce fetele – unele provenind chiar din familii mai bune – şi chiar dacă absolveau şcoala de menaj – deveneau şi rămâneau casnice. Mentalitatea acelor vremuri era ca femeia să se ocupe în exclusivitate de familie de creşterea şi educaţia copiilor, iar majoritatea familiilor, în general, aveau mulţi copii.Erau destul de rare cazuile când – dintr-o casă , dintr-o familie – aveau servici atât soţul cât şi soţia. În privinţa lui Barbu Ionescu, arăt că după absolvirea şcolii primare din Olteniţa, a urmat cursul liceului “Mihai Viteazu” din Bucureşti, întrucât la Olteniţa, în acea vreme, nu exista liceu, acesta avea să se înfiinţeze în anul 1919. Încă din perioada sfârşirii primului război mondial – 1918 – înainte de împlinirea vârstei de 15 ani, Barbu

Ionescu, o fire precoce, nativă şi curioasă, începe să umble şi să cerceteze – la început împrejurimile oraşului natal – pentru a găsi urme de viaţă şi de locuire omenească din secolele şi mileniile trecute. În liceu îi plăcuse istoria, iar în mintea sa rămăsese cu anumite reminiscenţe şi mai ales curiozităţi, aflate sub imperiul unor veşnice întrebări la care nu reuşise să-şi dea răspuns, dar în care persista. Pentru că din preajma lui, asemenea preocupări – la o vârstă atât de fragedă, erau – pentru alţii – de neînţeles, acestea nu puteau să pară atunci decât bizare. El a intuit, stăpânit de o curioasă şi persistentă convingere interioară, că resturile modeste de cioburi de oale arse, aşchii de cremene, bucăţi de vetre şi multe altele, care apăreau şi se găseau în urma plugului care ara pământul, în margini de terase, în malurile abrupte ale râurilor şi în alte locuri au o importanţă istorică. El a bănuit şi a văzut – ceea ce alţii nu vedeau – că în zona oraşului nostru, existau în multe locuri asemenea resturi, cu precădere cioburi din vase de lut, ba chiar că acestea diferă de la un loc la altul unde s-au găsit, sau că altele semănau între ele. Barbu Ionescu, o fire dinamică, prematură, a înţeles de timpuriu că asemenea resturi descoperite trebuiau să aparţină altcuiva, eventual să reprezinte dovezile unei lumi de mult dispărută şi mai mult, că asemenea descoperiri trebuie să corespundă sau eventual să caracterizeze anumite epoci. Aceste frământări împreună cu numele emblematic etimologic de istorie de “Gumelniţa”, vehiculat şi pomenit de bătrânii autohtoni din tată în fiu, transmis prin viu grai, atribuit locurilor numite de olteniţeni “La bataluri”, unde chiar ieşeau hoţii la drumul mare – este vorba de curba în pantă pe care o face şoseaua naţională Olteniţa-Călăraşi, pe atunci un drum, în devenire judeţean, deabia început să fie făcut din piatră spartă, aşternută pe pământ şi nisip, un fel de macadam empiric, la kilometru 4, cam în dreptul conacului boieresc al lui Calomfirescu, situat pe un proeminent bot de deal, cu faţa spre sud, spre Dunăre, unde mult mai târziu a fost sediul administrativ al G.A.S., apoi I.A.S. iar de dată recentă “Olriz” Olteniţa S.A. – l-au determinat pe Barbu Ionescu, să scotocească, practic să caute, să sape, pe măsura posibilităţilor lui reduse atunci, în această zonă, urme de viaţă. Eforturile, strădaniile şi căutările lui aveau să-i fie recompensate şi chiar încununate de succes. Aşa se face că pentru el a constituit un puternic îndemn şi stimulent, descoperirea unui bogat şi interesant material arheologic pe dealul Gumelniţa. Erau speranţe pline de satisfacţii care îi dădeau un mai mare imbold spre năzuinţele lui. Acest important eveniment pentru el se întâmpla în anul 1922 – deci cu circa nouă decenii în urmă faţă de zilele noastre – când Barbu Ionescu avea doar 18 ani, constituind o cotitură hotărâtoare, plină de speranţă în viaţa lui, făcându-l să privească cu încredere viitorul. Din acel fericit an 1922, bănuielile lui aveau să capete caracter de certitudine, prilej cu care va trăi o mare satisfacţie care i-a adus recunoaşterea valorii activităţii sale arheologice. Doi ani mai târziu, în 1924 – oferă Muzeului Naţional de Antichităţi, descoperirile sale de pe dealul Gumelniţa şi primeşte de la directorul acestuia, savantul necontestat de mai târziu Vasile Pârvan, o scrisoare de mulţumire, aceasta constituind prima confirmare oficială a recunoaşterii meritelor lui Barbu Ionescu când acesta avea doar 20 de ani. Din acel an crucial 1924 Barbu Ionescu plin de optimism şi încredere intră şi face parte din tagma arheologilor români, reprezentând un veritabil exemplu de autodidact consacrat, putând să-şi atribuie în mod meritat, denumirea de arheolog. Importanţa descoperirilor lui Barbu Ionescu – intrate cu caracter de informaţie în circuitul arheologic naţional – a determinat imediat după aceea, cercetările altui viitor savant în materie – easte vorba de Vladimir Dumitrescu – care avea să definească cultura specifică perioadei eneolitice din spaţiul balcano-dunărean, cultură denumită “de tip Gumelniţa”. Aceste lucruri rezultă în mod indubitabil din publicaţia periodică intitulată “Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie” (S.C.I.V.A) I, Tomul 32 ianuarie – martie 1981, publicaţie apărută sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.România, Editura Academiei, pag. 157-159. O altă dovadă de confirmare, rezultă din Prefaţa la “Catalogul Sculpturilor Eneolitice din Muzeul Raional Olteniţa”, autori Silvia Marinescu – Bâlcu cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologia al Academiei R.S.R. şi Barbu Ionescu directorul Muzeului Raional Olteniţa care aparţine doctorului docent academician Vladimir Dumitrescu, şef de secţie la Institutul de Arheologie, laureat al premiului de stat şi care scrie :
“Deşi potrivit actului oficial de înfiinţare, Muzeul Raional din Olteniţa datează numai din 1957, se poate spune pe bună dreptate că el în fapt are mai bine de patru decenii de

experienţă. Într-adevăr, au trecut mai mult de patruzeci de ani de când actualul director Barbu Ionescu, pe atunci elev de liceu, aflând despre descoperirea unor obiecte vechi pe movila Gumelniţa, din apropierea Olteniţei, a arătat interes faţă de astfel de desco- periri, strângând cu grijă piesele găsite de locuitorii ce-şi lucrau pământul pe movilă şi adunând altele prin unele sondaje. O primă serie de astfel de descoperiri ne-a fost predată la Muzeul Naţional de Antichităţi, încă din anul 1924 şi a făcut chiar atunci obiectul unui articol prin care movila Gumelniţa a devenit cunoscută în literatura de specialitate ca aşezare neolitică.” Deci din anul 1924, prin acel material publicat, Barbu Ionescu, cu descoperirile sale, se face cunoscut ca arheolog la nivel naţional, în ţara noastră, aceasta la vârsta de 20 de ani.
* * * De prin anii 1955-1956, Barbu Ionescu a început să facă demersuri la forurile locale şi superioare, administrative şi de profil în vederea înfiinţării unui muzeu arheologic la Olteniţa. Nu trebuie să surprindă pe nimeni, că – la început – negăsind înţelegere, la autorităţile politice şi administrative locale a ajuns cu astfel de demersuri şi la Marea Adunare Naţională. Forurile comuniste locale, în speţă Sfatul popular raional şi Comitetul raional de partid, fiind conduse numai de inculţi – primul secretar Marin Vasile la origine era de profesie brutar, iar preşedintele Sfatului Popular Raional, Marin Nisipaşu de profesie tâmplar, iar separat de aceasta erau parveniţi – altfel spus venetici – nu erau cu nimic legaţi de Olteniţa, nu prea erau interesaţi şi nici nu prea ştiau ce-i acela un muzeu arheologic. Primind însă dispoziţie de la forurile superioare la care Barbu Ionescu fusese în audienţă, în sfârşit, prin Decizia nr. 19 din 21 februarie 1957, emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular Raional Olteniţa, s-a dispus înfiinţarea începând cu data de 1 februarie 1957 a unui muzeu arheologic în oraşul Olteniţa, în imobilul din strada Gheorghe Gheorghiu Dej nr.37, care urma să fie dotat cu piesele necesare predate de colecţionarul donator Barbu Ionescu, proprietar din Olteniţa strada Cuza Vodă nr.120. Este de observat că exponenţii locali ai regimului comunist, atribuise numele liderului lor, Dej, celei mai principale străzi din oraş, deşi acesta încă era în viaţă. Această stradă – strada mare cum o cunosc olteniţenii mai în vârstă – anterior purtase mai multe decenii, numele de Carol. La adresa de mai sus, la nr.37 era casa lui Mieluş Văcică – aşa era cunoscut în Olteniţa cel pe care în fapt îl chema Dobrescu Mihai – care, până la naţionalizare, aici avusese restaurant şi fabrică de sifoane. Prezint alăturat copie de pe decizia nr. 19 / 21.01.1957 emisă de Sfatul Popular Raional Olteniţa, privind înfiinţarea muzeului, semnată pentru preşedinte – de vice preşedintele Petre Năstase – care era de profesie tractorist – şi de secretarul Sfatului Popular Raional, Sanda Marin care făcuse Facultatea de Drept la fără frecvenţă – de profesie croitor – legalizată conform încheierii de autentificare nr. 4144 / 10 / 3 / 2004 de notarul public Manolache Nicolae. Pentru că mulţi din olteniţenii autohtoni l-au uitat, prezint alăturat fotografia lui Mieluş Văcică, mergând pe strada mare, spre centru, în dreptul casei şi magazinului de coloniale şi delicatese al lui Voicu Mantu, în spate frizeria lui Gogu Teodoru, apoi casa cu etaj a profesorului Barbu, magazinul lui Costică Bălan, casa cu etaj a farmacistului Leon Azdril, şi o mică porţiune din clădirea cu un etaj a lui Ioniţă Vornicu – unde după naţionalizare, ani buni, aici a fost sediul Miliţiei locale şi raionale. Din acea fotografie, olteniţenilor le apare, o parte din imaginea străzii principale de altădată şi a unor magazine care, odată cu demolarea, au dispărut pentru totdeauna, din peisajul oraşului. De asemeni prezint alăturat o fotografie cu intrarea în Muzeul de arheologie, unde, pe firma de deasupra uşii scrie : Comitetul pentru Cultură şi Artă. MUZEUL DE ISTORIE Olteniţa Judeţul Ilfov În partea stângă a fotografiei se află Barbu Ionescu iar în dreapta Plămădeală Andrei (aşa scrie pe verso fotografiei). Nu ştiu de ce pe firmă scrie “Muzeu de Istorie” din moment ce pe decizie scrie Muzeu de Arheologie. Tot prin această decizie se stabilea ca în imobilul proprietatea donatorului Barbu Ionescu, se vor rezerva două încăperi care vor face parte integrală din spaţiul necesar funcţionării muzeului în bune condiţiuni, camere

care vor fi utilizate, una pentru magazie şi alta pentru atelierul necesar muzeului. Odată cu inventarierea pieselor ce vor alcătui muzeul, decizia prevedea încheierea unui proces verbal de predare primire a acestora. Ulterior s-a procedat la întocmirea unui inventar a colecţiei de obiecte arheologice, proprietatea lui Barbu Ionescu din Olteniţa Regiunea Bucureşti, pe care o donează Statului Român în următoarele condiţii : 1. Muzeul, sau cel puţin depozitul şi atelierul de reparat obiecte arheologice să ia fiinţă în acelaşi timp, în casa donatorului din strada Cuza Vodă nr.116 şi anume : în apartamentul compus din două camere şi un antreu ocupate acum de chiriaşul Buga Drăghici care trebuie să fie evacuat -mutat în prealabil- în altă casă. 2. Donaţia se consideră valabilă în momentul inaugurării muzeului arheologic şi a depozitului – atelier. 3. Donatorul Barbu A. Ionescu să fie angajat permanent al muzeului ca director sau cel puţin în postul următor (muzeograf). 4. În acelaşi timp se angajează a repara localul destinat pentru muzeu şi apartamentul eliberat de chiriaşul său Buga Drăghici. 5. Colecţia ce o donez statului în număr de 900 obiecte, va rămâne pe veci în oraşul Olteniţa. Apoi urmau înserate obiectele de arheologie, grupate pe locul de provenienţă – adică unde au fost descoperite – cu specificarea cantitativă, a unei descrieri sumare şi valoarea acestora : – de la Staţiunea Gumelniţa (cunoscută de olteniţenii autohtoni sub denumirea de “La bataluri” sau “În deal la Calomfirescu”); – de la Staţiunea Căscioarele : obiecte din ceramică – silexuri, obiecte din piatră lustruită, obiecte de bronz, obiecte din coarne de cerb sau căprioară, obiecte din os lustruite : – de la Chirnogi, de la Sultana (zona Mostiştei) de la Crivăţ, punctul Bodoc : – de la Luica, de la Radovanu, de la Spanţov, de la Glina – Bălăceanca, de la Suceava, din localităţi necunoscute, de la Mangalia, de la Turtucaia (Transmarisca), de la Cusuiul din Vale, de la Silistra şi Durostor. În total, analitic, inventarul se întinde pe şapte pagini, reprezintă 902 bucăţi de obiecte arheologice în valoare de 18.750 lei, la preţurile anului 1957. Acest inventar este recunoscut şi se regăseşte anexat la actul de donaţie încheiat la 12 februarie 1957, cu privire la care menţionez următoarele : Barbu Ionescu face această donaţie cu scopul de a se înfiinţa un muzeu arheologic – de stat bineînţeles în Olteniţa , cu caracter raional, în funcţie de forma administrativ-teritorială de atunci, cu următoarele condiţii: a. Muzeul se va deschide într-un local corespunzător în Olteniţa, unde va găsi de cuviinţă Sfatul popular al raionului Olteniţa. b. Odată cu amenajarea localului ales pentru muzeu, va lua fiinţă şi depozitul-atelier pentru repararea obiectelor arheologice cu sediul în Olteniţa strada Cuza Vodă nr.116 şi anume, în apartamentul compus din două camere şi antreu, ocupat în prezent de tovarăşul Buga Drăghici care va fi mutat în altă casă, de către sfatul popular raional. c. Pentru folosirea acestor camere din casa mea pentru depozit şi atelier de reparat, se va încheia contract de închiriere între subsemnatul şi Sfatul popular al raionului Olteniţa, care va plăti chiria legală d. Subsemnatul donator, să fiu angajat salariat permanent ca director al muzeului sau cel puţin muzeograf, întrucât am pregătire şi practică în această direcţie de peste 35 de ani, şi întregul inventar a fost strâns de mine personal, cu obligaţia pentru mine de a îmbogăţi inventarul muzeului. e. Pun condiţia ca această colecţie donată de mine, să rămână în veci în oraşul Olteniţa. f. În cazul în care clauza de la litera b. de mai sus nu va fi adusă la îndeplinire de către Sfatul popular al raionului Olteniţa – actul de donaţie va fi considerat nul, întrucât înţeleg ca muzeul să ia fiinţă o dată cu atelierul – depozit de reparaţii aşa cum este prevăzut la punctul b. de mai sus. În încheierea acestui act de donaţie, Taraş Gheorghe şeful secţiei culturale a raionului Olteniţa, împuternicit de către Comitetul executiv al raionului Olteniţa în baza delegaţiei nr. 19 din 21 ianuarie 1957 de a aduce la îndeplinire decizia nr. 19 din 21 ianuarie 1957 a Comitetului executiv al raionului Olteniţa, prin care s-a hotărât înfiinţarea unui muzeu arheologic în oraşul Olteniţa – declară că acceptă, în numele şi pentru Comitetul executiv al sfatului popular al raionului Olteniţa, donaţia făcută de Barbu Ionescu în condiţiile prevăzute în prezentul act de donaţie. Acest act a fost semnat de donator – Barbu Ionescu – şi de primitor, Taraş Gheorghe, şeful secţiei culturale a raionului Olteniţa. Urmează apoi procesul-verbal de autentificare nr. 114/76/12.02.1957 al Notariatului de Stat local Olteniţa. Actul de donaţie ca şi fiecare filă în parte a inventarului, au fost vizate de Notariat.

Pentru a dovedi generaţiilor prezente şi viitoaare că muzeul a fost înfiinţat din iniţiativă premeditată a unui olteniţean autohton prin persoana lui Barbu Ionescu, prezint alăturat în copie, actele respective, spre a oferi cititorului posibilitatea de a le studia. * * * Barbu Ionescu, în negocierile purtate cu Comitetul executiv al Sfatului popular al raionului Olteniţa, pomeneşte mereu despre mutarea chiriaşului său Buga Drăghici întrucât acesta era un alcoolic notoriu, era salariat la Şantierul Naval Olteniţa şi în fiecare seară venea beat acasă şi făcea scandal, iar fiica sa era o femeie uşoară şi imorală, încât întreaga perioadă cât a locuit la ei pentru familia lui Barbu Ionescu a fost un calvar. De altfel, acest Buga Drăghici intenţionat fusese obligatoriu băgat cu chirie pentru ca să-l distrugă pe Barbu Ionescu. A sesizat în mai multe rânduri miliţia cu privire la deranjarea ordinii publice şi a comportamentului său în general, însă aceasta intenţionat nu a luat nici un fel de măsuri. Buga Drăghici era refuzat de orice proprietar de a-l lua în spaţiu pentru că în Olteniţa era arhicunoscut, astfel că toţi îl evitau. În cele din urmă, intervenind Sfatul popular raional a reuşit să scape de el. Casa lui Barbu Ionescu era situată pe colţul format de intersecţia străzii Cuza Vodă cu Nicolae Bălcescu. Era o clădire solidă, încăpătoare şi aspectuoasă, situată pe un teren de 600 m.p. A fost făcută de un grec iar temelia se sprijinea pe blocuri de piatră, materialele fiind aduse chiar din Grecia. Proprietara, ultima, cunoscută sub numele de madam Deleroy Elena a vândut casa lui Barbu Ionescu în 1942. Prezint alăturat fotografii cu această mare şi frumoasă casă, orientată cu faţa spre sud, deci spre soare, cum şi unele detalii cu privire la cumpărarea acesteia şi împrejurările în care a fost demolată.-FRAGMENTE DON VOLUMUL-MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de Paul Amu —  VA URMA !

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Acest website foloseste cookies.