AŞEZAREA ORAŞULUI CORNĂŢEL ŞI ÎNCEPUTURILE LUI. UN VECHI ORAŞ-TÂRG AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI-MANASTIREA !

Comuna Mânăstirea până la înfiinţarea judeţului Călăraşi de N. Ceauşescu în 1982, reprezenta localitatea
situată la extremitatea estică a fostului judeţ Ilfov. Apoi – tot spre est – era şi este lacul Mostiştea, după care
urma comuna Dorobanţu prima localitate care aparţinea judeţului Ialomiţa, situată la extremitatea vestică a
acestuia.
Pe locul actualei comune Mânăstirea se pomeneşte că a existat cândva un orăşel-târg care s-a numit
Cornăţelul. Târgurile şi oraşele noastre de odinioară au atras atenţia, din cele mai vechi timpuri, istoricilor
noştrii, preocupându-i modul cum au luat fiinţă şi cum au dispărut fizic şi din istorie, făcând obiectul unor
studii şi însemnate monografii.
Dar cu tot noianul mare de lucrări privind vechile aşezări urbane, mai sunt însă lacune şi unele chiar
însemnate. Nu toate oraşele şi târgurile noastre îşi au monografia respectivă, iar despre o seamă dintre ele nu
avem decât cunoştinţe fragmentare, insuficiente. Despre câteva nu avem decât simple menţiuni.
Prin urmare, unul dintre acestea este şi Cornăţelul, oraşul care a înflorit în veacul al XVI-lea şi al XVIIlea, şi care astăzi este o comună rurală, nepăstrându-se nici măcar numele de odinioară.
Despre această localitate Cornăţelul, cu părere de rău, nu există nici un articol, nici o notă în istoriografia
românească, ba mai mult nu se ştie cu precizie unde era aşezat.
În lucrarea de faţă, eu mă străduiesc pe cât posibil, să readuc în atenţia cititorului faptul că acest orăşel
cândva a existat spre a nu se uita integral şi pentru totdeauna. Şi aşa el pare acoperit de istorie întrucât se pierde
în negura vremurilor.
Cronicarul Ion Bogdan, publicând în 1895 opera lui Miron Costin, “Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei”, în care se află un pasaj referitor la “oraşele din Ţara Muntenească”, oraşe cuprinzând şi Cornăţelul, crede
că e vorba “probabil” de Cornăţelul din judeţul Dâmboviţa. În operele de sinteză ale lui A. D. Xenopol şi N.
Iorga, nu e amintit, după cum nu e amintit nici în studiile despre oraşe ale lui P. P. Panaitescu. În sfârşit, un articol – relativ recent – privind dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501-1650, nu se
ocupă de Cornăţel decât ca să afirme într-o singură frază că face parte din categoria aşezărilor urbane care
“încep să decadă şi să se transforme în mici târguri”.
AŞEZAREA ORAŞULUI CORNĂŢEL ŞI ÎNCEPUTURILE LUI.
Prima menţiune documentară singura despre Cornăţel, o găsim în documentul din 1 iunie 1526 prin care
Radu de la Afumaţi întăreşte lui jupân Neagoe vel. vistier, soţiei acestuia Caplea, cumnatului acestuia jupân
Staico şi jupânului Pârvan, “treizeci şi unu de sate şi părţi de sate” o avere uriaşă. Printre aceste sate sunt câteva
din sudul judeţului Ilfov: “…Olteniţa toată, Ulmenii toţi şi Clinciul jumătate şi Chiseleţul (nu Chiselet) tot şi
Clăteştii toţi şi Negoieştii toţi”. (Este vorba de Olteniţa – veche sau rurală).
Cornăţelul apare aşadar la această dată ca “sat boieresc”, posesiunea unei puternice şi bogate familii.
Doisprezece ani mai târziu, la 5 mai 1538, el este “târg”. Un document din această zi, de la Radu Paise,
prin care se întăreşte lui Vlaicu vel. logofăt ocină în Teleorman, este scris de “Oprea, diacul domnesc” în târgul
Cornăţel. Prin urmare în răstimpul dintre 1 iunie 1526 şi 5 mai 1538, aşezarea se transformase din sat în târg.
Iar la 23 decembrie 1575, Alexandru Voievod, întărind lui jupân Stan vel. spătar, soţiei sale Caplea şi fiilor lor
satul Descopereştii, ocina lor vechi şi dreaptă, spune: “Iară după aceea au avut satul Descopereştii pâră cu
oraşul domniei mele Cornăţelenii. Şi aşa pârau Cornăţelenii înaintea domniei mele ca să aibă ocină la satul
Descopereştii”.
Prin urmare “târgul” din 1538 este numit, după mai puţin de patru decenii “oraşul domniei mele”, aşezare
deci de caracter urban, la fel cu celelalte oraşe ale ţării.
Cum s-a petrecut această transformare, căror factori i se datoreşte ea, nu se ştie. Dar trebuie să ţinem
seamă, în primul rând, de necesităţile economice. Pentru nevoile de schimb ale locuitorilor din bine populata
vale a Dunării, cu sate dese, era necesar un târg. Ţăranii din preajma Mostiştei erau prea departe atât de Bucureşti cât şi de Giurgiu – devenit după 1417 reşedinţa Maielei turceşti, deci mai greu accesibil – şi de oraşul
Floci. Un drum cu carul cu boi – dus şi întors – la unul din aceste trei centre dura circa o săptămână, şi asta
numai pe vreme bună, când începeau noroaiele, circulaţia devenea imposibilă. Chiar cu căruţa cu cai, tot trebuiau patru zile. S-a simţit deci nevoia unui centru de schimb, a unui târg mai apropiat, la faţa locului şi el s67
a întemeiat în această regiune a Mostiştei inferioare într-un punct aproape echidistant de cele trei oraşe amintite
mai sus.
Punctul era bine ales, Cornăţelul se afla la marginea câmpiei muntene, spre lunca Dunării, lângă o regiune
întinsă de bălţi, bogate în peşte. Dunărea formează în acest loc o serie întreagă de bălţi, legate între ele prin
gârle şi privaluri.
E mai întâi spre miazăzi balta “Vărăştilor”, aceea a “Sticleanului” sau cum îi zic localnicii “Sticlele” – şi
balta “Rătunda”. Spre vest de balta Vărăştilor, sunt alte bălţi mai mici: “Cepii, Leşteava şi Tenea”. Şi mai spre
vest, dincolo de gârla Scoiceni care leagă balta Cornăţelului sau, cum îi spun în zilele noastre, a Mânăstirii, de
Dunăre şi care, la extremitatea ei dinspre miazăzi, dinspre fluviu, poartă numele, sugestiv, de Dunărică.( A nu
se confunda cu Dunărica din zona Olteniţei-Chirnogi. )
Spre Dunărică se afla a treia serie de bălţi sau iezere, tot mici, dintre care cităm: “Simoiul Mare”, “Simoiul
Mic” şi “Privaca”. Iar spre nord este complexul de bălţi mari, format de cursul inferior al Mostiştei şi anume
balta “Cornăţelul”- azi a Mânăstirii – având partea cea mai adâncă la “Căldarea” apoi “Corcovatul şi Mojdreanul”. La rândul ei, această regiune a Mostiştei inferioare e mărginită de alte complexuri de bălţi atât spre
răsărit – complexul “Gălăţui”şi al iezerului “Călăraşilor”cât şi spre apus, spre bălţile Chiseletului şi Spanţovului.
Încă din epoca preistorică, oamenii au găsit în lunca Dunării condiţii foarte favorabile de trai. Pământul
este excelent pentru agricultură: grânele, legumele, viţa de vie reuşesc foarte bine şi se coc înanitea celor de
pe câmpie, cu atât mai mult a celor de la deal şi munte. Fâneţea e din belşug, deci putinţa de a creşte vite albe
şi turme de oi; lemn uşor din pădurile de baltă lesne de lucrat, şi lemn tare, din pădurile de stejar şi de corn de
la apus de Mostiştea, deasemeni.
Comunicaţia e înlesnită de Dunăre şi de întinsul bălţilor. Iar peştele, care se găseşte în seninul de apă
puţin adâncă deci condiţii optime de dezvoltare, constituie articolul de schimb cel mai important. Se poate
spune că pescuitul a fost îndeletnicirea caracteristică a satelor din lunca Dunării, încă din preistorie.
Descoperirile arheologice făcute la Mânăstirea, la Coconi, la Spanţov, la Grădiştea Mare şi cea Mică, la
Boian, la Stăncuţa, la Glina, la Cuneşti, la Gumelniţa şi, în general, în întreaga regiune între Călăraşi şi Giurgiu,
o atestă cu prisosinţă.
Printre punctele de reper ale unei hotarnice din 20 septembrie 1844, se aminteşte şi “vadul năvoadelor”,
din malul Mostiştei, unde s-au făcut muşuroi, iar la hotarul dintre moşia Mânăstirea-Coconi şi odaia Vlădichii
se află “drumul peştelui”. Satele de pe malul bălţii Cornăţelului dau un mare număr de “năvodari”, având în
fruntea lor “vătafi”. În această lume a apelor, îndeletnicirea de căpetenie e pescuitul, iar bogăţia principală
peştele. Pentru el, se poartă judecăţi lungi, care ţin generaţii, reluându-se sub fiecare domnie nouă. Oamenii
sunt dârji, în special “orăşenii” de la Cornăţel care-şi apără necontenit cocina, luptându-se mereu cu mânăstirile
şi cu boierii, stăpâni ai bălţilor vecine.
Complexul de bălţi de la Cornăţel adică de la vărsarea Mostiştei în Dunăre a fost la început domnesc.
Ne-o spun lămurit hrisoavele veacurilor XVI şi XVII în legătură cu posesiunile pe care le aveau aici mânăstirile
Radu-Vodă şi Viforâta. La 11 ianuarie 1587 Mihnea-Voievod întărind “marii mânăstiri care este din jos de Bucureşti, lângă cetatea domniei mele”, aşadar mânăstirii Sf. Troiţă sau – cum i s-a mai zis mai târziu – RaduVodă balta Cornăţelului şi Corocovatul şi Mojdreanul pe care tot el i le dăruie, dă explicaţia că “această baltă
a fost domnească”. Deci “domnia mea cu bună vrere am dat şi am miluit sfânta mânăstirea cu mai sus zisa
baltă”.
În acest complex se află şi balta acordată de domnie şufarilor sau şefarilor, adică bucătarilor domneşti.
“Vel. şufarul”, subaltern al marelui stolnic, poartă cu mânăstirea de maici Viforâta un proces pentru stăpânirea
bălţii Sticleanul, proces din care rezultă precizări interesante.
Procesul se judecă în ziua de 12 aprilie 1630 şi Domnul, împreună cu tot divanul, dă câştig de cauză
mânăstirii. “Să fie volnice călugăriţele cu această carte a domniei mele – zice Leon-Vodă – să-şi ţie balta ce se
chiamă Sticleanul de la Vărăşti de lângă Cornăţel, ce iaşte balta mânăstirii de moşie încă mai dinainte de vreme,
în mijlocul ocinii. Şi tot o au ţinut călugăriţele … cu bună pace. Iar când au fost acum în zilele domniei mele,
iară lefarii ei au împresurat balta mânăstirii Sticleanul şi au zis cum iaşte baltă domnească miluită de domni
prea seama şi fărească.
Iar maica Anghelina stariţa, ia se-au plânsu înaintea domnii meale în divanul cel mare şi au venit de seau pârât de faţă cu Chirca vameşul care au fost cumpărat balta Sticleanul de la şeifarii domneşti. Şi au scos
călugăriţele cărţi pre baltă de la Sticleanu înanitea domnii meale de la toţi domnii.
68
Într-aceia domnia mea am căutat şi am judecat pre dirept şi pre judecată dereaptă şi cu toţi cinstiţii dregătorii domnii meale şi au mărturisit toţi boiarii ai divanului cei bătrâni cum balta Sticleanul n-au fost şifărească
nici o dată, ce au fost tot a mânăstirii de călugăriţe ce se chiamă Viforâta. Iar şifarii n-au nici o treabă, ce au
fost baltă şefărească în balta Cornăţelului de se chiamă Ceapiia, deosebi. Şi au rămas Chirca vameşul şi şefarii
de leage şi de judecată denaintea domnii meale de în divan”.
Din acest proces rezultă deci că şefarii, în frunte cu vel. şefarul, aveau pe seama lor, ca un venit al slujbei
ce îndeplineau la curte, balta Ceapiia, după cum vel. stolnicul avea, mai târziu, balta Greaca. Era una din bălţile
cele mai bogate în peşte.
Aşadar, în marginea bălţii domneşti, s-a întemeiat în prima jumătate a veacului al XVI-lea, târgul, apoi
oraşul Cornăţel.
Numele şi-l trage de la o pădure mică de corni, un “Cornăţel”-diminutiv din cornel -de prin partea locului.
“Corneturi” şi “Cornăţele” găsim pe întreaga faţă a pământului românesc, în Ialomiţa – unde un sat cu
acest nume apare în harta din 1835 – în Ilfov – oraşul Cornăţel – în Dâmboviţa unde aşezarea Cornăţelului, la
“podul de piatră” a văzut eliberarea, în 1717, a robilor luaţi de tătari, în Vâlcea – vechea mânăstire Cornetu –
în Putna, Argeş, Buzău, Gorj, în Ardeal etc.
Cornul e unul dintre copacii – mai bine am spune pomii – care cresc pretutindeni pe pământ românesc, ca
şi nucul, mărul, părul şi prunul. De aceea mulţimea “cornetelor”, a “nuceturilor” şi a “perişurilor” la noi, atât
în Muntenia, cât şi în Moldova şi în Ardeal.
Oraşul se învecina: spre răsărit cu satele Vărăşti şi Gurguiaţi, spre nord cu Nenciuleştii şi Făureii, spre
nord-vest cu Curăteştii şi Descopereştii, iar spre vest cu Chisăleţul (azi Chiseletul). La sud se învecina cu albia
Dunării.
Dintre aceste sate, Vărăştii, Făureii, Curăteştii şi Chiseletul şi-au păstrat până în zilele noastre vechile
nume. Nenciuleştii, Gurguiaţii, Descopereştii şi Găojanii însă nu. Nenciuleştii se numesc azi Chirnogi, pentru
celelalte trei sate, dispariţia numelor se poate explica în două feluri: sau prin schimbarea numai a numelor,
satele continuând ca şi în cazul Nenciuleştilor să existe.
În cazul ultim, schimbarea numelor se explică, la rândul ei, prin caracterul lor satiric sau chiar pornografic; fenomenul e frecvent în această regiune de sud-est a ţării, unde asemenea numiri au abundat. Dacă avem
de a face numai cu o schimbare a numelor, atunci Găujanii s-ar putea să fie actualul sat Ulmul, pe malul de est
al bălţii la sud de Nenciuleşti. Gurguiaţii veneau mai la sud de Găojani, probabil pe locul actualului sat
Boşneagul sau, eventual Dorobanţu. Cât despre despre Descopereşti, el era pe malul de vest al bălţii, probabil
unde e azi Odaia Vlădichii.
Numele se păstra încă în 1778, într-o hotarnică inedită din acest an, noiembrie 29, descriindu-se hotarele
bălţii, proprietatea mânăstirii Radu-Vodă, se spune: “Întâiu semn iaste în gura Covărluiului şi merge în baracină,
pân prival; di în Covărluiu pîn Corcovatul; di acolo … iar capul privalului … iar de acolo merge la Grădişte, la
Peilele, care merge matca apei la Discopereşti”.
Hotarul dintre Cornăţel şi Chisăleţ este precizat în documentul din 28 noiembrie 1579 – păstrat într-o traducere românească târzie – prin care Mihnea-Vodă întăreşte mânăstirii Sf. Troiţă de din jos de Bucureşti acest
sat. El începe “din vadul Staiului din Dunăre până în Japşa Mantii şi la privalul Manii şi la gorganul Letii şi pe
şuviţa Cadului la lacul lui Nan şi de acolea la acele doo pietrii şi până la drumul cel mare al Cornăţelului.
Pentru acest hotar fusese judecată în vremea lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557); fostul stăpân al satului,
Tudor vel. logofătu, luase “lege peste lege” 24 de boieri jurători şi aceştia puseseră semnele pe unde fuseseră
din vechi.
În acelaşi document din 28 noiembrie 1579 se precizează că hotarul Chisăletului faţă de satul Marotin
între punctele de reper figurează şi “Cernuleasa”; e locul unde se află binecunoscuta pădure de stejar de azi
Ciornuleasa, bogată în vânat.
“Mânăstirea” de la Cornăţel.
La Cornăţel se pare că a existat o mânăstire; unele mărturii documentare, de care dispunem ar justifica o
asemenea ipoteză. Printre cei ce restabilesc, în 1778, hotarele încălcate ale bălţii, este şi unchiaşul “Iacov de
la mânăstirea Cornăţelului”. Pe de altă parte, în harta Ţării Româneşti din 1788 a lui F. Jos Ruhedorf, la
“Kornizel” citim: “Kalugeriae seu Coenobia”. Aceeaşi indicaţie a existenţei unei mânăstiri aci, găsim şi în
vestita hartă a lui Rhigas din veleştin, tipărită la Viena în 1797.
Poate că pentru această mânăstire – de la care s-ar trage numele actual al aşezării – a zidit Matei Basarab
69
o biserică de zid în anul 1648. Pisania bisericii, inedită, citită cu prilejul cercetării ce s-a făcut la faţa locului,
are următorul cuprins: “Întru slava tatălui şi a fiului şi a sfântului duh, ridicatu-se-a această sfântă biserică den
temelia ei de prea luminatul Domnu Io Mateiu Basarab voevod şi de doamnă sa Elina, întru cinstea şi lauda
hramului ei, a sfântului şi marelui mucenic Nestor, fiind ispravnic jupân Gheorghe, biv iv vistier i Sima judeţului
Msiţa Iulie 25 văleatul 7156 (1648)”.
Câteva cuvinte despre cei doi “ispravnici” prin grija cărora s-a ridicat biserica din Cornăţel. Primul, Gheorghe vistierul, este începătorul neamului lui Radu Popescu, cronicarul, adică bunicul acestuia şi tatăl lui Hrizea.
Vtori vistier sub Leon Tomşa într-un document din 2 iulie 1632, el cumpără, împreună cu soţia sa Sofica, satul
Vicăneşti sau Frăsinetul de jos, de pe Mostiştea; actul de întărire, dat de Matei Basarab poartă data de 21 noiembrie 1633. Prin urmare, el avea moşie în vecinătatea oraşului Cornăţel, nu e de mirare aşadar că Matei Basarab
l-a însărcinat să supravegheze şi să ducă la bun sfârşit ridicarea bisericii din acest oraş.
Cel de al doilea ispravnic, Sima judeţul, este “primarul” oraşului Cornăţelul, ca şi celelalte comune urbane
din Muntenia era cârmuit, în vremea aceea, de un “judeţ” şi de 12 “pârgari”. Prin demnitatea pe care o ocupa,
prin mijloacele pe care această demnitate i le punea la îndemână, el era cel mai indicat să privegheze ridicarea
lăcaşului. De fapt, el este cel care a avut grija, zi de zi, a lucrării, Gheorghe vistierul, boier din divan şi şezând
temporar la moşia lui de pe Mostişte, neputând să se consacre permanent unei asemenea trebi; el inspecta doar
din când în când şi raporta Domnului; nădejdea rămânea pe “primarul” localnic care era de altfel direct interesat
în ridicarea lăcaşului, o adevărată podoabă a oraşului.
Biserica restaurată în două rânduri, în 1900 – nu prea fericit – şi în 1937, se înfăţişază ca o construcţie
puternică, dominând satul prin turla ei masivă. Privind-o gândul te duce la turla bisericii din Strehaia, altă ctitorie a lui Matei Basarab. Hramul a fost început – aşa cum ne arată pisania – Sf. Nestor care se sărbătoreşte a
doua zi de Sf. Dumitru; azi, hramul este chiar de Sf. Dumitru.
Schimbarea s-a făcut după 1810, deoarece în catagrafia eparhiei Ungovlahiei din acest an se indică vechiul
hram.
În cazul când admitem existenţa unei mânăstiri la Cornăţel, cât de veche să fi fost ea ? Se datoreşte oare
lui Matei Basarab sau acesta n-a făcut decât să ridice – în complexul mânăstirii, existente dinainte – o bi-serică
nouă, în locul unei alteia mai vechi ruinate, așa cum s-a întâmplat la Câmpulung (mânăstirea lui Negru-Vodă),
la Sărindar în Bucureşti, la Târgovişte (mitropolia), la Brâncoveni, Măxineni, Sadova, Plumbuita, Drăgăneşti,
etc.
E posibil să avem de a face cu o veche mânăstire, anterioară lui Matei. Nu cumva aci a fost misterioasa
mânăstire Strugalea, căreia Mircea cel Bătrân îi întăreşte la 11 mai 1409 satul Pulconţii donat ei de jupânul
Gal şi hotărăşte totodată ca ea să beneficieze şi de obligaţia sau “legea” pe care o aveau locuitorii acestui sat
de a prinde pentru domnie moruni trei zile pe an ? Morunii, această specie deosebită de peşte, în urmă cu şase
secole, era preferată de domnii Ţării Româneşti, popula din plin, nu numai apele Dunării, în zilele noastre
poluarea a dus la – aproape – dispariţia morunului.
Asupra aşezării Strugalei istoricii nu sunt de acord. În genere, predomină părerea că era prin părţile
Giurgiului, plecându-se probabil de la faptul că actul din 1409 este scris în Giurgiu. Dar în această regiune a
vechiului port dunărean, nu se găseşte mai târziu, nici o amintire a vreunei mânăstiri, nici în documente, nici
în hărţi. Mai spre răsărit însă, aproape de gura Argeşului, respectiv gura Mostiştei şi a Ialomiţei, întâlnim nu
mai puţin de patru asemenea lăcaşuri, tuspatru aproape de Dunăre.
E mai întâi, mânăstirea de la Cătălui sau Gura Cătăluiului, numită astfel după micul curs de apă afluent
al Dunărichii; i s-a zis mai târziu şi mânăstirea Clăteşti, după satul din vecinătate. Prima menţiune documentară
despre această mânăstire datează din 7 iulie 1577, iar hrisovul din 12 decembrie 1579, arată clar echivalenţa
Cătălui-Clăteşti. A doua mânăstire e cea de la Surle sau Surlari, sat căruia i se mai zice, în harta din 1835 şi
Carasan.
Generalul Bauer, în “Memoriile” lui apărute în 1778, are următoarea menţiune: “Sourle, village avec
couvent sur le Danube”.
A treia mânăstire ar fi cea de la Cornăţel; ea a determinat, se pare, numele actual al satului. În sfârşit cea de-a patra a fost la vechiul oraş de Floci, la gura Ialomiţei. Bauer, în aceleaşi “Memorii” arată că, la acea
dată, lăcaşul de aci era în mină, el purta numele de Flămânda, i se mai spunea şi Oraşul sau Oraşul vechi.
Stolnicii de la Cornăţel. În afară de centru mânăstiresc, Cornăţelu mai era şi un centru administrativ şi
anume reşedinţa stolnicilor care privegheau pescuitul în Dunăre şi în numeroasele bălţi ale regiunei, luând
dijma cuvenită stăpânirii.
70
Către stolnicii din Cornăţel se adresează domnia în repetate rânduri atunci când se ivesc contestaţii în
privinţa dreptului de pescuit, sau când nu se respectă scutirile de dijmă acordate mânăstirilor. Prima menţiune
în acest sens este documentul din 10 februarie 1614: “Scris-am domnia mea – zice Radu Mihnea – voao stolnicilor de la Cornăţel, în vreme ce veţi vedea cartea domniei meale, voi să căutaţi să lăsaţi călugăriţile de la
Vihorăşti (Viforiţa) să-şi ia toată partea lor de peşte de în baltă ce au avut mânăstirea şi la Vărăşti şi la Gurguiaţi,
cum au luat şi până acum şi cum au ţinut şi până acum. Iară să va avea cineva vreo pâră, ei vor veni de faţă în
divanul domniei meale împreună cu călugăriţele. Iară voi să lăsaţi călugăriţele să-şi ia ce le iaşte partea lor de
peşte”.
Cornăţelul schelă la Dunăre
Pe la Cornăţel a fost şi un punct de trecere peste Dunăre, un vad. Nu un vad principal ca la Giurgiu, Turnu
Măgurele sau Calafat, dar totuşi un vad în faţa malului turcesc, e satul Popina. Când apele sunt la nivelul
normal, se poate merge cu căruţa până la malul Dunării, pe drumul negru, numai când vin apele mari, atunci
se întrerupe circulaţia pe uscat, folosindu-se, în schimb, barca.
Au fost inundaţii înainte de a se construi digurile, când apa a intrat în miazăzi a aşezării, ajungând până
la biserica lui Matei Basarab. Prin acest vad au trecut, încă din vremuri străvechi unii dintre călători. Traficul
s-a accentuat atunci când comerţul pe uscat cu Imperiul Otoman a sporit, adică după 1500, în timp ce acela cu
oraşele săseşti din Ardeal şi, în general, cu Apusul, începea să scadă. Caravanele cu mărfuri de la Constantinopol, de la Adrianopol sau Udriiu – de aci negustorii Udricani, cu uliţa şi biserica lor din Bucureşti; cf. Lipscanii de mai târziu – de la Târnovo ajungeau la Dunăre, fie la Rusciuk, fie la Silistra de unde treceau la Giurgiu,
respectiv Lichireşti; de la o vreme, unii au început a lua drumul intermediar, pe la Popina-Cornăţelu.
Şi acest trafic de mărfuri şi călători a contribuit la dezvoltarea târgului de la gura Mostiştii; aci era doar
primul popas pe pământ românesc şi primul punct unde începea să se desfacă marfa adusă. Mihail Cantacuzino,
în lucrarea sa descriptivă a Ţării Româneşti, alcătuită în 1776, arată că “schelă secundară la Dunăre, deci punct
de trecere şi de încărcare, cu vamă, Cornăţelul”. La această dată aşezarea decăzuse, nu mai era oraş, îşi păstrase
însă caracterul de schelă. El subzista şi mai târziu, înainte de 1914 se încărcau cereale, iar mai spre timpurile
noastre, aici se încărca sfecla de zahăr produsă de localnici.
Recapitulând, ne explicăm formarea târgului, apoi a oraşului Cornăţel şi dezvoltarea lui printr-o serie de
factori: în primul rând prin aşezarea favorabilă într-o regiune bine populată servind drept centru de schimb
pentru populaţia rurală care era departe de cele trei oraşe: Bucureşti, Giurgiu şi Floci; apoi proximitatea bălţilor
bogate în peşte, ceea ce a dus la dezvoltarea unui pescuit intens, efectuat de “năvodari” în frunte cu “vătafii”
lor şi, în acelaşi timp, la comerţul corespunzător. S-a adăugat prezenţa dregătorilor domneşti, a stolnicilor, însărcinaţi cu supravegherea pescuitului în Dunăre, bălţi şi gârle, deci centru administrativ; prezenţa, poate, a
unei vechi mânăstiri, cu biserică ridicată de Matei Basarab, deci centru religios, în sfârşit schelă la Dunăre,
deci loc de încărcare şi de trecere a călătorilor şi mărfurilor străine şi indigene.
Cornăţelul, oraş domnesc şi boieresc ? Da!…
Am văzut că la 23 decembrie 1575, Alexandru Voievod numeşte Cornăţelul “oraşul domniei mele”. Totuşi
peste mai puţin de patru ani, la 20 iunie 1579, fiul lui Alexandru, Mihnea Voievod, întăreşte jupânului Staico,
biv vel logofăt, fiului acestuia jupân Pârvul şi fiicei acestuia, jupâneasa Stana, cu fii lor, numeroase ocini, între
care sunt şi “Descopereştii toţi şi Găojanii toţi şi Cornăţelul tot şi cu morile şi cu bălţile şi cu toate gârlele şi
cu hotarul şi Ulmenii toţi şi cu bălţile şi cu toate gârlele şi Olteniţa toată (cititorul să nu fie tentat să creadă că
este vorba de oraşul Olteniţa, ci de Olteniţa-veche) şi cu morile şi Clăteştii toţi şi cu moara”. (Oraşul Olteniţa
a fost fondat la 23 aprilie 1853) adică după 274 de ani.
Aceste ocini le avea Staico – spune actul – şi pe vremea “răposatului voievod” deci a lui Radu Paisie
(1535-1545). Le avea, probabil, chiar mai dinainte, din vremea lui Radu de la Afumaţi, acest Staico din 1579,
fiind, – după toate probabilităţile, fiul lui Staico, cel căruia i se întărise, la 1526, 1 iunie, stăpânirea asupra a 31
de sate, între care şi acestea din judeţul Ilfov. Şi este posibil să avem de-a face cu unu şi acelaşi personaj, iar
într-un atare caz, putem să admitem că Staico era în 1579 foarte bătrân de circa 80 de ani.
Sigur că ar reclama mult spaţiu ca să arăt cum au mai evoluat evenimentele legate de orăşelul Cornăţel,
în decursul a două-trei secole care au urmat.
Este de menţionat însă că în catagrafia din 1810 unde fostul oraş Cornăţel nu mai există, apare acum
aşezarea devenită sat cu numele schimbat în Mânăstirea, care este trecută cu 83 de case, 505 suflete, iar în ce
priveşte originea etnică a locuitorilor, se menţionează: “rumâni şi sârbi”. Mai rămăseseră aşadar, dintre străini,
câţiva slavi de sud, deoarece la noi, atunci, prin sârbi, se înţelegeau atât sârbii cât şi bulgarii. Aici avem de-a

face cu aceştia din urmă. Până înspre zilele noastre s-a mai păstrat, în partea de nord-vest a comunei, un număr
important de aşa-zişii “sârbi”, în realitate bulgari; bătrâni încă, unii dintre ei, mai ştiau să vorbească încă
bulgăreşte.
Prin 1930 aveau şi horă separată, iar între timp, aceste diferenţe au dispărut. Se mai menţin însă unele
porecle adică, despre câte cineva zice că este “al lui Bulgaru”.
Pe lângă românii localnici, aşezaţi mai ales în jurul bisericii lui Matei, erau şi români ardeleni, mocani
din Luduş, veniţi cu oile după 1848.
Decăderea oraşului
Sub Mihnea al III-lea sau, cum îi plăcea să se intituleze, în amintirea lui Mihai Viteazul pe care a vrut săl imite, sub Mihail Radu, are loc răscoala împotriva turcilor, urmată de trecerea acestora, prin oraşele şi schelele
ţării.În ciocnirile şi luptele care au urmat, în toamna anului 1659, Cornăţelul a avut mult de suferit, întocmai
ca şi sub Mihai Viteazul, fiind expus cel dintâi răzbunării otomane, întrucât se afla aproape de malul Dunării,
între cele două garnizoane turceşti, de la Giurgiu şi Silistra, a fost prădat şi ars până în temelii. Din această
lovitură oraşul nu s-a mai putut ridica. O parte din locuitori s-au întors, ce-i drept, îndărăt, şi-au durat iarăşi
locuinţe, dar înflorirea, bunăstarea anterioară nu s-a mai întors.
De acum începe căderea târgului care va duce, treptat, la transformarea lui în sat şi la pierderea chiar a
vechiului nume.
În 1665, 12 februarie, Radu Leon, poruncind să nu se ia vamă din peşte de la balta Vărăşti a mânăstirii
Viforiţa, nu se mai adresează, aşa cum făcuseră domnii anteriori, stolnicilor şi vameşilor de la Cornăţel sau
celor de aci şi de la Ciocăneşti, ci numai celor din această ultimă localitate; stolnicii şi vameşii din Cornăţel
nu mai sunt amintiţi.
Astfel, înfloritorul oraş de odinioară a decăzut şi dispărut pentru totdeauna. Îmbucurător este faptul că a
existat totuşi o mânăstire, pe lângă care în timp oamenii şi-au făcut case, s-au extins, de la care şi-a luat numele
exstând în zilele noastre comuna Mânăstirea.
Sunt mulţumit totuşi că am putut oferi cititorului, aceste câteva date şi informaţii despre oraşul-târg
Cornăţel, pe care, parcă mi-l imaginez, cum era animat de pulsul unei vieţi trăite de îndepărtaţii noştrii înaintaşi,
cu preocupările lor, cu speranţele lor, care au fost spulberate de răutatea năvălitorilor otomani, care le-au dat
foc caselor, transformând totul în scrum.
Aceste date şi informaţii le-am luat dintr-o monografie cu autor necunoscut, dar care – în subsolul fiecărei
pagini – avea un bogat material critic (adică bibliografie).
De aceea monografiile au o importanţă covârşitoare pentru că, sunt destule cazuri când, o seamă de aşezări
umane, din varii motive, au dispărut, dar despre care nu ne rămân descrieri cu privire la modul că acestea
cândva au existat.
Tot aşa, prin intermediul arheologiei, descoperind după secole şi milenii, o seamă de urme de aşezări
omeneşti, a preocupărilor şi a modului lor de viaţă, a unei lumi de mult dispărută.
Iar arheologii practică cu pasiune o asemenea îndeletnicire. Este ca şi cum, fiecare dintre noi, la bătrâneţe,
dăm peste câte o fotografie de-a noastră din copilărie, din care vedem cum arătam demult, tare demult.
De aceea vă rog şi vă îndemn, să păstraţi cu grijă, ca pe relicve ale propriilor dumneavoastră existenţe,
acte, înscrisuri, dovezi, fotografii etc. care, cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai valoroase. Marele nostru
istoric, savantul Nicolae Iorga, spunea că noi românii, ne legitimăm în faţa lumii cu propria noastră istorie.
Din cele de mai sus mai rezultă şi faptul că în acele vremuri îndepărtate, mânăstirile acumulaseră în decursul secolelor, averi imense pe care le administrau şi de pe urma cărora beneficiau, constând din suprafeţe
întinse de terenuri agricole, păduri, iazuri, lacuri şi bălţi cu mult peşte pe care îl comercializau. Deasemeni
schiturile în care îşi desfăşurau viaţa monahală călugăriţele, erau protejate de domnitori.
Toate aceste stări de lucruri acumulate în timp, aveau să fie oprite la un moment dat prin măsurile luate
de Alexandru Ioan Cuza, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova prin acţiunea istorică cunoscută sub denumirea generică de “SECULARIZAREA AVERILOR MÂNĂSTIREŞTI”. Acea măsură care a pus capăt unei
stări de lucruri anormale.
Astfel că la 13/25 decembrie 1863, Alexandru Ioan Cuza prin guvernul său – Mihail Kogălniceanu era
prim ministru iar Dimitrie Bolintineanu ministru de Culte şi Instrucţiune Publică prezintă Camerei un proiect
de lege prin care erau secularizate “toate averile mânăstireşti din România, aşadar, nu numai acelea ale mânăstirilor închinate”. Această generalizare fusese impusă pe considerentul că o secularizare numai a bunurilor
mânăstirilor închinate ar fi fost prezentată în faţa forurilor internaţionale de către cei în cauză ca o măsură dis72
criminatorie, nedreaptă şi xenofobă, favorizând mânăstirile neînchinate, cu conducerea românească, şi lovind
în mânăstirile închinate conducere grecească.
Secularizând bunurile tuturor mânăstirilor, se anula din capul locului o asemenea argumentare care, cu
siguranţă ar fi impresionat Puterile garante.
Prin legea din 13/25 decembrie 1863, a intrat în patrimoniul statului, 25-26% din teritoriul ţării, adică
mai bine de un sfert. Iată de ce avere uriaşă dispuseseră toate mânăstirile. Legea acorda mânăstirilor închinate,
sub formă de ajutor, o dată pentru totdeauna, o sumă de 82.000.000 de lei – enormă pentru anul 1863 – în care
intră însă şi datoria către stat – ajunsă atunci la 31.000.000 de lei. Acest ajutor a fost sporit succesiv la
102.000.000 de lei, apoi la 150.000.000 de lei. Ierarhii greci, refuzând şi această ultimă ofertă, foarte generoasă, credeau că prin mediaţiunea marilor Puteri, vor obţine mult mai mult.
Rezultatul final a fost că, după câţiva ani – Cuza nu mai era domn. Camera declară problema închisă şi
cei ce se scumpiseră pierdură totul.