OLTENITA DE ALTADATA-Plantatiile de arbori pe Strada mare si str. Garii !

PLANTAŢIILE DE ARBORI PE UNELE STRĂZI
(În special pe strada mare şi strada gării)
Pe mulţi dintre olteniţenii noştrii, ca şi pe alţii aduşi de împrejurările soartei şi ale vieţii, cu ani în urmă,
i-am auzit întrebându-se, când şi cine o fi plantat teii pe strada mare (Argeşului în zilele noastre), care în luna
mai înfloresc, îmbie trrecătorii cu o mireasmă, un parfum natural, generalizat, plăcut şi sănătos care îţi dă
viaţă.
Nu întâmplător porţiunea de stradă cuprinsă între centru (actualul club al Şantierului Naval) şi dincolo de
poştă, spre spital, era preferată pentru plimbări, în egală măsură de tineri şi vârstnici.
Cam această arteră era locul aristocraţiei oraşului, considerat şi apreciat astfel în funcţie de casele situate
în această zonă şi de cei care le locuiau.
Pe această stradă, care nu întâmplător se numea „MARE“, era ordine, în permanenţă curăţenie, civilizaţie,
linişte şi respect. Iar toate acestea erau impuse de la sine trecătorului de mediul ambiant.
Într-un fel, strada mare era cartea de vizită a oraşului nostru, pentru care, înainte de cel de al doilea război
mondial, existau vederi, aşa cum existau şi pentru „Lipscanii Olteniţei“ adică zoma comercială cuprinsă între
centru, de la Vornicu, până la Vasile Şorici, la colţul de la parc, vizavi de clădirea lui Niculică Teodoru, unde
a avut sediul Judecătoria, până s-a mutat în actualul palat din partea de nord a grădinii publice.
Fără nici o exagerare, cred că numărul degetelor de la mâinile unui om, este mare, în comparaţie cu numărul celor care ştiu că strada mare, este cea care i-a inspirat, ROMANUL CU ACELAŞI NUME
TITLU, scris de Adriana Vlad, în perioada 1957-1960 publicat în anul 1969, deci acum 34 de ani şi care a
văzut lumina tiparului la Editura pentru literatură Bucureşti.
Dar, oare este adevărată autoarea şi cine este în realitate ACEASTĂ ADRIANA VLAD? Pentru a nu pune
prea mult la încercare curiozitatea cititorului, iată că a sosit timpul să divulg acest secret. Adriana Vlad este
un nume fictiv, un pseudonim.
În realitate este vorba de distinsa doamnă Annie-Maria-Alice-Bentoiu, soţia celebrului compozitor Pascal
Aurelian Bentoiu şi unica fică a regretatului, onorabilului şi reputatului om complex de valoare, doctorul
Constantin Deculescu, arhicunoscut de olteniţenii autohtoni mai în vârstă, despre toţi având prilejul să scriu
detailat în lucrarea de faţă la timpul potrivit.
Aceştia au făcut parte din marea galerie a oamenilor de seamă ai oraşului nostru, cu care trebuie şi avem
tot dreptul să ne mândrim pentru că ne aparţin pentru că au reprezentat ceva pentru oraş, pentru judeţul Ilfov,
şi chiar pentru România, chiar dacă regimul comunist, exponenţii acestuia, în loc de preţuire, i-a înjosit, i-a
chinuit prin închisori cât au putut de rău, căutând să-i discrediteze în faţa oamenilor.
Doamna Bentoiu a luat acest pseudonim de Adriana Vlad, pentru că altfel, sub numele ei adevărat, ar fi
fost de neconceput apariţia acestui roman, într-o perioadă în care prigoana sălbatică a expoenţilor regimului
de tristă amintire, împotriva intelectualilor de marcă, a demnitarilor de prestigiu, era în plină desfăşurare. Despre dânşii va fi vorba la un capitol separat.
Dar să revin la bătrânii noştri tei de pe strada mare, pe sub care au trecut decenii de-a rândul, mari oameni
ai oraşului nostru şi cărora le-a admirat frumuseţea, oameni de seamă din Bucureşti şi din ţară.
Mai întâi, cred că este locul să amintesc aici proverbul românesc care spune că „cine nu a sădit sau plantat
un pom, cine nu a făcut o casă, sau cine n-a avut un copil“ a trăit degeaba. Proverbul este perfect adevărat şi
pe deplin confirmat de viaţă.
78
Ei bine, o să aveţi prilejul ca să vedeţi că aceşti tei, vrem nu vrem, convine sau nu convine cuiva, inclusiv
foştilor exponenţi ai regimului comunist, sunt legaţi tot de numele lui Deculescu.
Din bătrânii tei plantaţi simetric, de o parte şi de alta a străzii, în anul 2003, au mai rămas ca mărturii vii,
care să confirme că-i adevărat ce scriu:
– unul în faţa fostei case a mecanicului de excepţie Victor Zagăr, care a avut atelier mecanic vizavi de
Moara Dunărea, despre al cărui profil voi vorbi, despre obiectul de activitate, despre cei care au lucrat la el,
cum a fost naţionalizat, cum a trecut la Şantierul Naval Olteniţa, unde şi-a impus pecetea prin inovaţiile tehnice
pe care le-a făcut pentru totdeauna, şi despre multe altele pentru că merită;
– un tei a rămas de decenii ca veghe în faţa casei doctorului Lucian Popescu, acest om mare, de un caracter
rar întâlnit, de o erudiţie ieşită din comun, care a fost pentru Olteniţa şi împrejurimile sale un om care a salvat
mii de vieţi omeneşti, cu mii de intervenţii chirurgicale la activ, un om cu trei licenţe, ÎN DREPT, ÎN MEDICINĂŞI CHIRURGIE şi în OMENIE, un savant local, un om de excepţie. Voi avea prilejul să-i înfăţişez cititorului pe larg, viaţa şi preocupările acestui monument de caracter şi omenie. Sunt convins că în Olteniţa, nu
există casă, din care, să nu fi fost tratat, cel puţin un om de doctorul Lucian Popescu.
Deasemeni, după cum ştiţi, a avut o singură fată, Doiniţa, care i-a semănat întru-totul şi – ca şi tatăl săpu
– s-a dăruit binelui omului pe care l-a slujit până la ultima clipă a vieţii ei. Cum spuneam, teiul de la poarta
casei doctorului Lucian Popescu, este cel mai fidel martor al miilor de oameni care i-au cerut sprijin, care iau solicitat zile şi viaţă, pe timp de zi sau noapte, aceasta n-a constituit un impediment, tei care, pentru mulţi
din noi care-i cunoaştem istoria şi valoarea, are caracter de mărturie, de simbol, a unei vieţi consacrate în exclusivitate binelui omului, alinarea suferinţelor şi speranţa în viaţă şi în dorinţa de a trăi.
– al treilea tei, la fel de bătrân şi de gros, este în faţa clădiri la intrarea actualului cămin de copii, imobil
construit pe locul viran al avocatului Ştefan Gherghe, un simbol al răului, total diametral opus personalităţii
doctorului Lucian Popescu. Aici cândva era teren de tenis, unde jucau tineri din elita oraşului.
– al patrulea tei se află în faţa sediului CEC-ului, şi acesta având misiunea de a supraveghea casa doctorului
Constantin Deculescu care găzduieşte Muzeul de Arheologie.
Ei bine, cum menţionam la început, îi voi spune cititorului când şi cine a plantat aceşti tei.
Prin astfel de fapte şi altele similare, primarii din perioadele respective, au rămas peste vremuri în memoria
oamenilor.
Poate parte din olteniţeni au uitat, însă eu nu am uitat, că strada mare, prin anii 1958 s-a numit şi
„GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ“ fără să-mi dau seama ce or fi avut în vedere, întrucât acest lider comunist
nu a avut nici-o legătură cu Olteniţa, din niciun punct de vedere.
Arăt însă că prin grija şi cu cheltuiala primăriei oraşului, cu decenii în urmă s-au plantat tei pe strada
mare şi plopi pe strada gării.
Primii tei s-au plantat pe strada mare pe porţiunea cuprinsă între centru şi poştă în anul 1906, când primar
era Gh. Deculescu.
Strada mare pe care primarul Gherghe Deculescu a plantat tei în anul 1906, avea să constituie şi să inspire
titlul romanului scris de doamna Bentoiu, după 63 de ani. Iată cum n lumea aceasta apar nişte coincidenţe
inaccesibile minţii omului de a le înţelege sau de a le interpreta.
Cum spuneam, aceşti tei magnifici, care decenii de-a rândul ne-a înfrumuseţat viaţa, s-au plantat în anul
1906, deci au 97 de ani în 2004, prinderea a fost 100%, pe timpul primariatului Gherghe Deculescu, citez
dintr-un document al vremii: „având în vedere că în această privinţă erau ordine-circulare ale Ministerului de
Interne şi Serviciului de Higienă şi salubritate publică a judeţului“. Atunci s-au rupt 200 de lei din fondul de
500 lei alocat pentru cheltuiala şi întreţinerea grădinii publice.
În anul 1913, primarul de atunci Iancu Slăvescu a plantat cu plopi foarte înalţi, de o parte şi de alta, strada
gării, care se numea pe atunci Gh. Grigore Cantacuzino, iar în zilele noastre bulevardul Republicii. Din această
cauză, în semn de preţuire, un timp strada gării a purtat numele de Iancu Slăvescu.
Aceşti plopi falnici au fost tineri, au crescut exagerat de mari, printre cei mai înalţi era cel din faţa preturii.
Cu timpul au îmbrătrânit, s-au uscat şi i-a tăiat. Este bine că în locul lor au fost plantaţi alţii, care deja au
crescut destul de mari.
Totuşi plopii bătrâni au rămas în amintirea oamenilor mai în vârstă, dar atenţie, şi la pagina 72, o fotografie
cu strada gării, în lucrarea „Olteniţa – studiul albuim monografic“ a lui Alexandru I. Mărculescu scrisă în anul
1932, aminteşte despre aceştia.
În aceaşi perioadă au fost plantaţi şi opt plopi, care au crescut exagerat de mari,cât castelul de apă, pe
79
porţiunea de stradă cuprinsă între fostul restaurant al lui Vasile Şorici, singura clădire rămasă nedemolată,
vizavi de fostul sediu al tribunalului, până în dreptul dogăriei inegalabilului meșter neamț Şuman, care făcea
butoaie fără cercuri (Dumnezeu ştie ce fel de tehnică folosea, expuse la poartă pentru clienţi) care a avut două
fete; cea mare o chema Walburg – Eleonora, cu care am fost coleg la liceu, o fată de o frumuseţe cu trăsături
divine, cu un păr natural, ondulat, cu coade până la mijloc, veşnic veselă, zâmbitoare, exagerat de cumine,
având un ten şi o faţă de copil îngeresc. Mai avea o soră mai mică, la fel de frumoasă pe care o chema Sidonia.
Cei 8 plopi, care ajunseseră să aibă o grosime de 1 metru diametru, începuseră să se usuce şi au fost tăiaţi
în ziua de 17 august 2001, fiind martor ocular.
Pe timpuri, când bâlciul se instala în actualul parc al tineretului din faţa castelului de apă, copiii care nu
aveau bani, ca să vadă spectacolele prezentate de circul Kluschi, şi mai târziu al lui Ionel Bernea, cu luptători
greco-romani ca Jean Chirtop, mai de mult Didona Dumitrescu, iar în tinereţea lui intra în arenă şi Mircea
Popa, se suiau în aceşti plopi şi vedeau spectacolul mai bine ca cei dinăuntru.
Oricât ne-ar impune cineva, sau noi ne-am stădui, perioada copilăriei nu o putem uita şi ne mirăm cât de
repede a trecut şi cum ne-a furat-o timpul.
Îl asigur pe cititor că şi despre bâlci voi scrie la locul potrivit, cu-i i-a aparţinut iniţiativa, de când acesta
vine la Olteniţa şi despre târgurile de altă dată.
Trebuie să fiim conştienţi că istoria oraşului face parte din viaţa noastră şi a moşilor şi strămoşilor noştri
şi că avem datoria morală şi socială să o cunoaştem, pentru că pe aceste meleaguri ne-am născut, aici am văzut
prima dată lumina zilei, aici am reuşit – cât am putut fiecare dintre noi – să desluşim tainele vieţii şi aici ne
vom da obştescul sfârşit.
Prin naşterea noastră, la vremea respectivă, am adus bucurie în casele părinteşti.
Prin moartea părinţilor, am rămas singuri să ne luptăm cu greutăţile vieţii, cu durere în suflet. Acestea
sunt legile firii pe care nimeni nu le va putea schimba niciodată


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136