OLTENITA DE ALTADATA-ÎNTREPRINDEREA DE INDUSTRIE LOCALĂ I. I. L. – OLTENIȚA

ÎNTREPRINDEREA DE INDUSTRIE LOCALĂ
I. I. L. – OLTENIȚA
(O întreprindere înfiinţată – ca multe altele – prin abuz de abuzuri, de deposedare a adevăraţilor proprietari
de drept şi de fapt, invocându-se „Naționalizarea”, așa zis și considerat act revoluţionar al clasei muncitoare.
Formal, aceste măsuri erau luate de exponenţii regimului comunist din România. În realitate, totul era dictat
de la Moscova.
I. I. L. Olteniţa a luat fiinţă la 1 octombrie 1950 printr-un mod specific și caracteristic regimului totalitar comunist instalat în România galopant, insistent, progresiv și obligatoriu, impus după 23 august 1944 de sovietici.
La înfiinţarea acestei întreprinderi, partidul-stat nu și-a adus contribuția decât cu abuzuri, pentru că toate
bunurile şi mijloacele au fost dobândite gratis de la particulari.
Pe la jumătatea anului 1948, proprietarilor de drept şi de facto, în prima fază, spre a se evita eventualele
reacţii sociale interne sau din afară, li s-au luat forţat, fiind deposedaţi abuziv, morile și presele de ulei care au
trecut sub administrarea și în patrimoniul sfaturilor populare, adică fostele primării comunale. Acesta era doar
începutul. Nu au existat niciun fel de justificări sau rațiuni economice, ci s-au urmărit numai scopuri politice
și anume deposedarea proprietarilor, cu tot cortegiul de consecințe și implicații.
Acolo unde au existat împotriviri – şi în perioada de început nu au fost puţine – au intervenit în forţă orga –
nele de partid, secondate de cele ale miliției care tocmai se înființase, întărite și dublate de teroarea sadică în
plină perioadă de ascensiune și de afirmare a securităţii, organe și structuri specifice de represiune, create
aproximativ concomitent pentru intimidarea populaţiei şi consolidarea regimului comunist totalitar.
În mod similar, simultan, s-a procedat şi cu în fiinţarea Întreprinderii de Morărit și Panificaţie – I.M.P.-
Bucureşti. De exemplu întreprinderea arhicunoscută şi apreciată de bucureștenii vârstnici, înfiinţată înainte de
al doilea război mondial “Otto Gaghell”, ”Moara Herdan” şi multe altele au fost trecute abuziv, pe gratis, în
proprietatea statului, cu acelaşi profil şi specific de activitate, schimbându-se numai firma de pe frontispiciul
clădirii. Acestea erau întreprinderi – societăţi – private de profil în domeniul respectiv, cu renume şi tradiţie.
O dată “aparent înfiinţate”, aceste mori şi prese de ulei care în fapt existau şi funcţionau de mult, din
mediul rural din subordinea şi administrarea consiliilor populare – lipsite de experienţă şi profesionalism – au
trecut de sub conducerea I.M.P. Bucureşti, iar mai apoi, din cauza dispersării teritoriale, au trecut sub îndrumarea şi coordonarea Întreprinderii de Industrie Locală Oltenița.
În perioada de început I.I.L. Olteniţa a avut ca obiect de activitate doar sectorul de morărit și prese de ulei
– format dintr-un număr de 17 – aşa-zise unităţi (adică mori și prese) din zona raionului Olteniţa și chiar din
oraș moara lui Lambru de pe şoseaua Călăraşi și presa de ulei a lui Iordan – venit în 1940 odată cu cedarea
Cadrilaterulul, de la Turtucaia – devenit Savu din Savoff, tatăl actorului de mai târziu Dem Savu.
Ulterior, tot prin anul 1950, I.I.L. Oltenița a preluat de la fosta I.M.P. Bucureşti (de acum cunoscută cititorului), fabrica de mezeluri şi gheaţă artificială care a funcţionat în clădirea limitrofă în partea de nord cu noul
imobil al Băncii Comerciale Române filiala Olteniţa, construit în anul 1996, clădire care aparţine unităţii, care
în timp şi-a metamorfozat denumirea în mai multe rânduri (iniţial Gospodăria Agricolă de Stat – G.A.S. –
Ulmeni, apoi I.A.S. Ulmeni, a primit după aceea o denumire mai apropiată de specificul activităţii şi anume
Întreprinderea de Stat pentra Creşterea şi Îngrăşarea Porcilor – I.S.C.I.P. – Ulmeni, cu noscută de populaţie sub
numele de Combinatul de porci Ulmeni, iar după revoluţia din decembrie 1989, societatea comercială
COMSUIN ULMENI S.A.).
Până în 1952 profilul I.I.L. Oltenița cu un număr mediu scriptic de 32 salariaţi a rămas neschimbată. În
anul 1952 I.I.L. Olteniţa a înfiinţat: o secţie de patiserie în Olteniţa, pe locul- parc de vizavi de actualul sediu
al primăriei, o secţie de paste de tomate – şi o secţie de cărămizi.
Regimul comunist, în marşul lui abuziv, l-a deposedat şi. pe Victor Zagăr de atelierul lui mecanic, situat
vizavi de Moara Dunărea, după care i-a venit rândul şi atelierului mecanic al lui Lăzărică Mişoc, clădirea
există și astăzi pe bulevardul Tineretului la nr.179 şi astfel, tot prin abuz de putere, regimul comunist şi-a mai
mărit zestrea gratis, cu meseriaşi şi utilaje, două ateliere mecanice și singurele din Olteniţa, dotate în mod
corespunzător cu tot ce trebuie.
Oare, poate să-și imagineze cineva în zilele noastre, cum în vremea regimului comunist I.I.L. Olteniţa, o
întreprindere complexă a fost înfiinţată cu fel de fel de secţii, fără ca statul să investească cel puţin un leu ?
În anul 1953, I.I.L. Olteniţa funcţionează cu același profil de activitate și număr d unități, dar cu un număr
de 157 de salariaţi, realizând o productie globală ae 14.203 mii lei.

În anul 1954 “se înfiinţează” o secţie de ape ga zoase (sifoane). În speţă este vorba de utilajele şi instalaţiile
luate gratis de la fabrica de sifoane a lui Stoian Ruse, situată pe strada Constantin Alimăneşteanu, în zilele
noastre Alexandru Iliescu nr. 72, unde locuieşte vecinul meu Necula Gheorghe.
O dată cu această “naţionalizare” fostul proprie tar Stoian Ruse a fost şi el ”naţionalizat” în sensul că din
patron-proprietar a devenit simplu lucrător de unde a ieşit la pensie. Cunosc bine situaţia familiei Stoian Ruse.
A avut doi băieţi, Costel, cel mai mare (decedat ), coleg de liceu şi clasă cu fratele meu cel mai mare, și Ionel,
cel mai mic, coleg de clasă şi liceu cu fratele meu mijlociu, şi două fete Luluţa şi Mioara, colege de liceu.
În anu 1955 I.I.L. Oltenița preia de la aceeaşi I.M.P. Bucureşti, secţia de tâmplărie complexă situată în
partea de nord a localităţii Budești. Imobilul care există şi astăzi, care era arhicunoscut sub numele de Fabrica
de tâmplărie Budeşti este impunător, format din parter şi anexe.
Pe parcursul anilor care au urmat, activitatea I.I.L. Oltenița a evoluat, s-a diversificat şi s-a extins pe
întreaga rază de activitate a fostului raion și oraș Olteniţa astfel: în Oltenița, secţia de frânghii, secţia de Citro,
de gheaţă artificială, alt atelier mecanic, sifonerie, tâmplărie binale, secţie de mase plastice.
În comuna Budești (azi oraş): o secţie de pigmenți (vopsele), secţie de sticlărie, secţie de înghețată,
sifonărie, tâmplărie mobilă, secţie confecţii sport.
În comuna Negoeşti secţie de confecţionat rogojini, secţie de tâmplărie.
În comuna Prundu secţie de rogojini.
În comuna Fundeni secţie de ţesătorie, secţie de meta lurgie (turnătorie ) şi sifonărie.
În comuna Frumuşani secţie rezid parafinos, secţie lichid frână, secţie fină proteică şi secţie de cauciuc.
În comuna Hotarele sifonărie.
În comuna Valea Dragului sifonărie.
În comuna Crivăţ sifonărie.
În comuna Greaca sifonărie.
În comuna Gostinari sifonărie.
Prin preluarea la Oltenița a unor secţii de pe raza fostelor raioane Vidra şi Brăneşti, I.I.L. Olteniţa s-a
întins ca o pecingine, extinzându-şi activitatea, structura şi profilul.
În comuna Fundulea moară, mase plastice,confecţii metalice.
În comuna Brăneşti secţii de confecţii textile, tâmplărie, marochinărie, confecţii metalice, service auto.
În comuna Ştefăneşti moară şi imprimerie textile.
În Bucureşti secţie de confecţii sport, confecţii textile, mase plastice.
Este de menționat că industria locală era mai eficientă şi mai rentabilă decât industria republicană, întrucât
folosea ca materie primă valorificarea deşeurilor refolosibile şi resturi de partizi din cadrul industriei republicane, pe care şi le procura la prețuri ieftine, însă prin prelucrare transformându-le în produs finit, le mărea considerabil valoarea.
Trebuie arătat că, dacă conducerea executivă era reprezentată printr-un om politic necorespunzător şi
deficitar cunoştinţelor cerute de funcție, unităţile de producție erau conduse de profesionişti, asigurând o
rentabilitate destul de ridicată de 25 – 28%, excepţie făcând sectorul de morărit, datorită predării oiumului de
12% la prețuri reduse de achiziţie şi fabrica de cărămidă, prețurile fiind impuse să fie mici, pentru ca blocurile – unde se folosea cărămida – să se încadreze în investiţia spe cifică stabilită de fostul Comitet de Stat al
Planificării (C.S.P.).
În anul 1961 s-a construit în partea de sud a comunei Curcani o moară nouă cu utilaje de import, de un
nivel tehnic ri dicat pentru acea vreme. Moara, de parametri şi dimensiuni im presionante s-a dovedit a fi un
fiasco. Aceasta pentru că cei care au proiectat-o, nu au ţinut seama de realitatea de fapt şi anume de lipsa
materiei prime.
Proiectantul şi conducerea I.I.L.Oltenița, probabil – dacă nu în mod cert – au scăpat din vedere realitatea
de fapt. Din moment ce forma de proprietate era una, adică tot pământul era luat la colectiv, iar membrilor
acestuia nu li se dădea decât o dată pe an cel mult 8o de kilograme de grâu, înseamnă că moara nu avea ce
măcina. Prin urmare o moară măre și modernă la vremea respectivă, construită în anul 1961, şi după 40 de ani
constituie o do vadă grăitoare a modului cum se foloseau banii, fără a mai ține seama de prostia celor care au
comandat-o.
Ca un paradox, ”societatea socialistă multilateral dezvol tată” – cum îi plăcea pompos să se autointituleze
– se complica – din cauza propriului sistem, întrucât:
– o dată se făceau cheltuieli cu investiţia respectivă, iar apoi se majorau costurile prin trecerea pe cheltu –

ieli a cotelor de amortizare.
O altă investiţie care de asemeni s-a dovedit a fi ineficientă a fost ”Fabrica de cărămidă de la Budești”.
Din calcule preliminare, făcute de amatori și nu de profesioniști, reieşea că fabrica va produce la început, adică
în anul 1971 circa 15 milioa ne de cărămizi, iar peste 4 ani, 30 de milioane cărămizi. Tot ama tori au fost şi cei
care au proiectat şi realizat construcţia fabricii, care până la urmă nici nu a funcţionat cel puţin.
De altfel, chiar în situația în care s-ar fi realizat şi ar fi funcţionat, o asemenea cantitate imensă de cărămizi
nu ar fi avut asigurată desfacerea. În plus nu s-a avut în vedere că, nu numai în Budești, dar și în zonele limitrofe,
prin tradiţie, de ani de zile, se fabrică de particulari cărămizi la jumătate de preţ.
Numai cele două obiective importante de invenstiţii cu pondere în activitatea I.I.L. Olteniţa (Moara
automată de la Curcani și Fabrica de cărămidă de la Budești), dovedesc cu prisosinţă, lipsa de răspundere, superficialitate, dezinteres și incompetență din partea conducerii întreprinderii şi a forurilor tutelare în utili zarea
ineficientă a fondurilor de investiţii.
Iată câtă diferenţă catastrofală era între acel termen abstract-posesiv ”al nostru” chipurile al poporului și
al termenului concret și inconfundabil ”al meu” !
Această stare de lucruri devenise aproape o practică şi nu mai miră pe nimeni, din moment ce ultimul
cuvânt decisiv era al directorului, iar directorii erau oameni politici, numiţi de par tid, fără pregătire, necunoscători, fără a mai vorbi de specialitate, dar care nu-şi mai încăpeau în propria piele de ”deştepţi” bineînţeles, după
părerea lor. Aceeași impresie o aveau despre ei și șefii lor.
În plus regimul comunist îşi făcuse un obicei din schimbarea la perioade scurte de timp, așa numita “rotire
a cadrelor”, astfel că fiecare director, deși în mod normal se făcea răspunzător de grave erori cu sau fără intenție
– comise tacit – era absolvit de orice răspundere.
I.I.L.Olteniţa, pe parcursul existenței sale, acest conglomerat de tot felul de activităţi (unele creeate, altele
desfiin ţate în funcţie de dorinţa gestionarului care se numea şef de secţie, şi de interesul material al fiecărui director) o asemenea între prindere mai mult decât mixtă, neprofilată pe o activitate anume, în mod normal ar fi trebuit să fie condusă de un cadru capabil, competent, cu pregătire adecvată şi necondiţionat corect și cinstit.
În realitate însă, regimul comunist urmărea ca fiecare director să corespundă din punct de vedere politic,
ceea ce presupunea să aibă origine socială sănătoasă şi să provină din rândul mun citorilor. Bineînţeles, condiţia
obligatorie, necondiţionată, era și să fie membru al Partidului Comunist Român.
I.I.L.Oltenița, în momentul înfiinţării a avut sediul administrativ central în fosta grădiniţă de copii – clădire
în care am învăţat eu cu toţi frații mei și ca mine, mai toţi copiii de atunci din Olteniţa. Cum arăta grădiniţa
cititorul va lua cunoştinţă din fotografie, pentru că acea clădire a fost de mult demolată.
Din localul fostei grădinițe de copii, I.I.L.Oltenița s-a mutat în clădirea cu parter și un etaj a lui I. Vornicu,
situată între casa lui Eremia Drumulescu care avea debit de tutun și casa lui Ilie Miroiu care avea magazin de
coloniale, pe locul pe care mai târziu și-a construit o casă tip vilă ceasornicarul Mihai Cojiță. În clădirea în
care s-a mutat I.I.L.Oltenita, mai înainte a locuit cu chirie și a avut simigerie Marin Gingașu.
Familia Miroiu cu soţia și fiul lor student au fost toţi omorâţi în chip bestial într-o noapte de băiatul cel
mare al lui Mitică Fădălae, care locuia spre gară, caz despre care voi avea prilejul să scriu la locul potrivit, întrucât la vremea respecti vă, copil fiind, în viaţa socială a oraşului nostru a constituit un eveniment unic care
nu s-a mai întâmplat nici înainte nici după aceea, până în zilele noastre.
Când s-a pus problema începerii construcţiei imobilului comitetului raional de partid P.C.R. Oltenița care
până atunci îşi avusese sediul în casele lui Costică Bărbulescu, anterior atacării lucrărilor, s-au demolat toate
clădirile din zonă respectivă adică: casa fotografului Barton, casa lui Mihai Cojiță, casa lui I. Vornicu unde a
locuit Marin Gingașu, casa de pe colţ a lui Eremia Drumulescu și prima casă de pe strada mare construită de
roșu, dar netencuită a lui Fane Teodoru.
Unde s-au construit garajele pentru comitetul raional de partid era casa lui Davidescu, tatăl Aurorei
Davidescu, imobil care spre stradă avea o fereastră rotundă, cum nu mai exista în Olteniţa, casă de asemeni
demolată.
În aceste împrejurări, sediul I.I.L. Olteniţa a fost mutat pentru o perioadă scurtă de timp în nişte case mai
vechi, unde a fost prăvalia unui armean, Begheanu, atelierul de cizmărie al lui Manea – care a învăţat meserie
în Bucureşti la “Casa Gaston” care era furnizor de încălţăminte al Curţii Regale, Manea fiind tatăl lui Tudor
Manea, casierul central de mai târziu al I.I.L. Oltenița, și altele.
Din aceste clădiri insalubre, sediul central al I.I.L. Olteniţa a fost mutat în imobilul în care a funcţionat Securita –
tea Raionului Olteniţa, mai precis casa lui Aristlde Penu, unul din marii moșieri ai Olteniţei dintre cele două războaie

mondiale. În anul 2003 în această clădire funcţionează societatea “Textil” a inginerului Mircea Achim.
DIRECTORII I.I.L. OLTENIȚA au fost:
– Vasile Donescu de profesie tâmplar. În perioada 1950-1954. L-am cunoscut personal. La început era
popular, amabil, respectuos, stătea de vorbă cu lumea, dar pe parcurs, având în spate partidul care l-a numit
director si care îl susţinea, asigurându-i tot sprijinul, simțind ”gustul funcției și al puterii” și atuul de conducător,
cu secretară la uşă, cu audiențe, cu mașină mică la dispoziție, văzând câtă greutate și importanță are un ”DA”
sau ”NU” scris pe o cerere, cu puteri aproape discreţionare asupra salariaţilor din subordine, copleşit de atenţii
materiale și in vitat la chefuri și chiolhanuri de șefii de secții, toate acestea i-au schimbat caracterul, transformându-1 dintr-un om modest, într-un grandoman, plin de el, căruia nu-i mai dădeai cu prăjina de nas. Aştepta
să fie salutat, răspundea cu greu la salut, la el la birou se intra cu mare greutate sub pretext că este aglomerat
de probleme si supra-ocupat, astfel ca îi intrase în reflex că este un fel de supraom. De fapt el nu făcea o
excepţie. Funcţia este o chestiune psihologică care îl schimbă pe om. Rare sunt cazurile când oamenii rămân
constanți.
Vasile Donescu, înainte de a fi numit director la I.I.L.Olteniţa, lucrase la Şantierul Naval Oltenita unde se
deplasa cu bicicleta.
Și-a revenit la normal în anul 1954, când tot parti dul care-1 numise director l-a destituit, l-a trecut, cum
se spunea, la ”munca de jos”tot ca tâmplar, tot la Șantier, fiind obligat să înlocuiască mașina mică cu bicicleta.
Puţin a lipsit ca pentru matrapazlâcurile făcute să nu fie deferit justiţiei. Până la urmă a ieşit la pensie de la
şantier, redevenind omul modest care fusese înainte de a fi numit director.
Și astfel Vasile Donescu, vechiul director “emancipat politic” a ieşit din perioada de garanţie_a partidului,
a fost înlocuit cu un altul nou în care, ca și în primul, partidul, pentru început a investit speranţe. Mai urmau
să se confirme, dar nu a fost să fie aşa.
Ion Gherman, al doilea director, considerat om politic dar în fapt fără profesie, a funcționat ca director în
perioada 1954-1957. După cum se observă, directorii puşi pe funcţii de re gimul comunist erau menţinuţi de
partid timp de 4-5 ani. În acești ani ei aveau timp să se altereze social, să nu facă faţă și să reziste tentaţiilor,
dădeau dovadă de incompetență, necinste, incorectitudine, intrau în cârdăşie cu diverși indivizi dubioşi, încât ei
singuri prin propria activitate demonstrau că mai mult sunt inutili decât utilii întreprinderii și societății. Când șefii
de secţii începeau să-i aibă la mână, directorii îşi pierdeau și bruma de autoritate pe care le-o conferea funcţia.
În momentul în care li se cunoştea adevărata faţă şi “valoare” partidul, adică cei care-i pusese pe funcţie,
era același care se dispensa de serviciile lor. Și astfel noul director devenea vechi, perimat şi impropriu funcţiei.
Stoican Costică, de etnie rromă, de profesie mecanic morar, a funcţionat ca director în perioada 1957-
1960. Era exagerat de gras, având peste 130 de kilograme şi, fiind de statură mijlocie, parcă părea mai gras
decât era. Mergea puţin pe jos, pentru că nu putea din cauza propriei greutăţi, suflând des şi greu. Cred ca ini –
ma îi era înfăşurată în grăsime. Și acesta a fost dat afară, din cauza, la început, a incompetenței, iar mai târziu
necinstei. Intrase în cârdăşie cu clanul ”Cap de bou“ de la Budeşti. Indiferent unde pleca sau de unde venea,
trebuia să facă o escală de 2-3 ore la Budeşti. Aceştia, ca şi directorul Costică Stoican, mulțumită traiului bun,
nemuncii și vieții sedentare și hoției, erau trei frați și aveau mult peste o sută de kilograme. Clanul ”Cap de
bou” de la Budești avea tot felul de secții (sifonărie, mori, înghețată, piepteni-darac de lână etc.) Când directorul
Costică Stoian se urca în mașina ”ARO”, pentru că în ”Dacie” nu încăpea, mașina se lăsa vizibil într-o parte.
Șoferii evitau să-l ia în mașină, pentru că, din cauza greutății sale, le deșela canapelele.
Deplasările lui la așa-zisele ”secţii de producţie”, pentru control, erau anunţate o din timp, ce-i vizaţi
pregătindu-se din vreme să-l aştepte aşa cum se cuvine pentru a se simţi bine, iar vizita se încheia în toate
cazurile cu chiolhane zdravene și cu ciubucuri. La mai puțin de trei ani partidul a fost nevoit să-l schimbe și
pe acesta, care nu se deosebea cu nimic de predecesorii săi decât cu greutatea corporală.
Prin urmare ”altul la rând, ca la moară”, tot așa de exigent verificat și recrutat de cadrele partidului. Era
un obicei ca atunci când se schimba un director, comitetul de partid din întreprindere îl critica, apoi organele
de la nivelul comitetului raional de partid, după care, celui nou numit i se făcea reclama de rigoare, iar când
nici acesta nu mai corespundea, schimbarea nu se mai făcea ”cu pompă, în cadru festiv”.
Pe măsură ce în activitatea directorului interveneau fapte, ne reguli, abateri grave şi abuzuri, care acumulate
nu mai puteau fi acoperite și nici trecute cu vederea, partidul, prin intermediul secretarului de partid din întreprindere, stimulat și încurajat de organele partidului de la raion şi de la alte eșaloane superioare, organiza o
şedinţă specială acuzatoare la adresa directorului, îl critica dur şi chiar îl invinuia și astfel era “scos din muncă”.
În prealabil i se “lua calitatea de membru de partid”, altfel spus, era dat afară din rândurile P.C.R., iar dacă

lucrurile erau prea grave, partidul – care îl ocrotise până atunci – acum îşi lua mâna de pe el. Când a fost numit
director, a fost primit pe uşa din faţă, iar primirea a fost marcată şi de o masă festivă prin care di rectorului –
partidul – spre îmbărbătare, îi ura succes.
La urmă, după comiterea abaterilor, vechiului, ca la orice obi ect “expirându-i perioada de garanţie” era
dat afară. Dacă până atunci în jurul său polarizau toate atenţiile, acum nu se mai uita nimeni la el, nici chiar
fostul şofer care era singurul care avea cunoştinţă despre ceea ce făcuse directorul lui.
Un proverb românesc spune: “Când ești în treabă, toţi te întreabă”. După ce nu mai era director, nimeni
nu mai dădea doi bani pe el. Abia în astfel de momente foştii directori începeau să calce cu picioarele pe pământ
şi să revina, oarecum, la normal. Astfel, vechiul director înjura regimul că nu l-a ajutat, ca nu l-a sprijinit, și,
prin urmare, partidul, în persoana fostului director , îşl făcea un dușman.
Următorul director (Stoican Costică de etnie rromă, de peste 130 de kilograme) a fost numit pe funcție
PICĂ TEODOR. Plecarea vechiului director și sosirea noului director, avea loc în cursul unei zile, în circa
două ore. Deabia în acel moment – cel care pleca – își dădea seama că efectiv nu are ce să predea, pentru că
nici nu avusese nimic în primire.
Noului director i se înmâna o decizie în care se menționa de la ce dată este numit, funcția și salariul. O
copie de pe această decizie, împreună cu specimenul de semnătură era depus la bancă și din acel moment, devenind oficial director, avea drept de decizie și – prin semnătura sa – angaja valabil întreprinderea.
Un gestionar însă nu putea pleca așa de ușor ca un director, întrucât, prin lege, avea stabilit un număr de
zile spre a preda gestiunea înlocuitorului său.
Pe Pica Teodor, adus director de partid, până atunci nu l-a cunoscut nimeni. A funcționat ca director în perioada 1960-1967. Nu știa să vorbească bine românește, dar după fizionomie, după cum îi plăcea să bea și după
cum se înroșea la față, chiar proprii lui salariați credeau că la origine este ruș și cred că nu greșeau.
Se știa că provine din armată, cu grad de locotenent colonel unde funcționase ca locțiitor politic la o mare
unitate. Nu cunoștea nimeni dacă și ce studii are, pentru că directorii – așa cum era cazul la I.I.L. aveau dosarele
la partid, la raion. Oricum, cei care au lucrat cu el și care, pe parcurs, l-au cunoscut, spuneau că practică o
metodă care în fapt consta din fuga de răspundere. El niciodată nu spunea nici ”DA”, nici ”NU” ! Ci te trimitea
la un subaltern, fără a avea un punct de vedere personal. În privința cunoașterii legislației, de așa ceva nici nu
putea fi vorba.
Spre deosebire de predecesorii săi, nu-i prea plăceau plimbările și nici deplasările la secții.
În schimb, după ora 10 – până atunci cârciumile nu erau deschise – în anumite zile când avea ședință de
analiza muncii cu toți salariații sau numai cu șefii, pleca cu câte un șef de secție și intra la restaurantul ”1 Mai”
care era pe colț în imobilul – fost și actual al lui Nicu Vornicu – unde zăbovea 2-3 ore.
Când ieşea din local – după ce trecea pe la toaletă – roşu la faţă – lua o aliură de om grăbit, serios şi lucid,
îşi dregea glasul şi se grăbea spre birou, iar dacă-l întreba cineva, spunea că a fost la partid. Nu prea avea
obicei să scrie, să pună pe vreun document vreo rezoluţie mai de Doamne-ajută, consistentă, cu caracter de
dispoziţie.
Aşa-zisa rezolvare a mapei – adică a corespondenţei care se afla în aceasta – se limita la doar un fel de
dirijare scriind scurt: tovarăşul…… şi se semna, după cum îmi spunea un fost contabil șef al I.I.L. Olteniţa cu
mulţi ani în urmă, pe majoritatea hârtiilor prezentate la semnat, unde scria ”DIRECTOR” se semna de multe
ori fără a le citi. Cât a funcţionat ca director s-a lăsat dus de valurile împrejurărilor – rar dacă avea câte o ieşire
mai dură – în rest s-a menţinut în virtutea inerţiei.
Mulţi dintre noi – printre care mă pot număra şi eu – nu am realizat la vremea respectivă că şi acest fel de
a fi a reprezentat în fapt o filosofie a existenţei acestui tip de oameni. Acest mod de viaţă, la cei mai mulţi, lea prins bine, în sensul că nu şi-au bătut capul, nu s-au uzat, nu s-au consumat, n-au pus nimic la suflet, s-au
ghidat după proverbul: “Câinii latră ursul trece”, motiv pentru care nici nu prea au simţit când şi cum le-a
trecut timpul.
Concluzia incontestabilă este că au dus-o foarte bine, nu şi-au bătut capul, nu s-au trecut cu firea în comparaţie cu majoritatea celorlalţi pentru care viața a reprezentat un zbu cium continuu şi permanent. În timpul
regimului comunist nici un director nu a dus-o greu din niciun punct de vedere. Aveau cel mai mare salariu din
întreprinderea pe care – aparent – o conduceau, și prin urmare i s-a stabilit şi o pensie corespunzătoare, deşi
mima că răspunde, în realitate, în mod concret, niciodată nu a răspuns de nimic, iar pe parcursul ocupării
funcției de director, din salariul său, niciodată nimeni nu i-a reținut nici un leu. A fost o pe rioadă când – afară
de leafa propriu-zisă – primea într-un anumit cuantum o sumă care se numea salariu personal. Răspunderea

avea un caracter abstract, numai prin vorbe, nici unui director nu i s-a imputat nimic niciodată, îşi respecta
programul de serviciu, nu a stat la coadă niciodată pentru a-și procura alimente (și ca să de taliez: lapte, carne,
chiar pâine și alte produse de bază), îmbră căminte, își procura pe uşa din dos obiecte casnice (televizor, frigider,
aragaz, butelie).
În ce mă priveşte, nu fac din persoana mea un capăt de ţa ră, însă mai am destui martori în viaţă care
cunosc, pentru că am stat împreuna la lapte şi la iaurt de la miezul nopţii, la carne stăteam câte o jumatate de
zi şi nu puţine au fost cazurile când nu am apucat și am stat degeaba, la butelie stăteam câte o noapte indiferent
de anotimp.
În general filosofia directorilor – fără excepţie – era comportamentul atent, până la lingușire și osanale faţă
de partid și organele sale, manifestând un exces de respect faţă de primul secretar raional sau orăşenesc al partidului, pentru că, în ultimă instanţă, menținerea lor pe post de primul secretar depindea.
Directorii între ei îsi creaseră un fel de castă, având ei între ei, păreri de supraoameni, cunoscători, înţelegători ai problemelor şi strategiei partidului, înzestraţi cu ştiinţa conducerii.
În ultimul deceniu premergător revoluţiei din decembrie 1989, majoritatea au fost trimişi de partid la aşanumitele cursuri politice C.P.E.C.A. (Centrul de Pregătire a Cadrelor din Economie şi Administraţie), unde se
făceau nişte teoretizări sub forma unor abrevieri care se introduceau într-un fel de pseudo-ecuaţii. De exemplu
A.D.C. însemna alegerea drumului critic. Atât de mult dege neraseră toate încât, mai peste tot, chiar şi prin
facultăţi (filo sofie, administraţie, drept, economie politică etc.) un subiect de bază, ca una dintre cele mai importante teme o constituia, în fapt o gogoriță, intitulată generic “ din gândirea tovarăşului Ceauşescu”.
Cu privire la conducerea și rolul directorului, teoriile regimului comunist au fost în permanenţă oscilante.
O perioadă se vorbea de conducere unică, adică directorul era totul, apoi conduce re colectivă, un timp conducere
unipersonală (?!?!?…), conducere aparent democratică prin faimosul C.O.M. (Consiliul Oamenilor Muncii),
însă trebuie să fac precizarea că totul se rezuma la vorbe pentru că numai directorul avea specimen de semnătură
valabil în bancă, numai directorul putea semna contracte, deci numai el putea să angajeze valabil întreprinderea
în relaţiile cu altele, numai lui îi erau adresate cererile de orice fel, numai el putea angaja şi desface contractele
de muncă ale salariaţilor, când venea cine va într-o întreprindere, numai de director întreba, numai directorul
avea maşină la dispoziţie, directorul avea birou impunător separat şi secretară unde se făcea anticameră, iar
paradoxul domnea și în acest domeniu, întrucât regimul comunist, partidul, apleca urechea şi lua de bun ce
spunea secretarul comitetului de partid din între prindere, ea era cea care îl spiona – pusă tot de partid – pe direc –
tor, iar când se făceau diverse materiale, o dare de seamă anuală sau o analiză a muncii, preambulul debuta în
mod fariseic, cu de-acum arhipracticata formulă: “Sub conducerea Comitetului de partid, a sindicatului etc.
etc.”, deşi conducerea se afla la director.
Directorul primea salariul din cadrul întreprinderii, fiind primul pe statul de plată la personalul tehnic-administrativ, în timp ce secretarul comitetului de partid, deşi figura că lucrează în producţie, cine ştie pe ce post,
în realitatea nu făcea decât propagandă comunistă şi politică, efectiv nu lucra, dar primea o indemnizație – în
plic – de la organele partidului.
În toate domeniile, în timpul regimului comunist au func ţionat asemenea paradoxuri, între cine era şi cine
nu era conducă tor, cine era de fapt şi ce influenţă avea fiecare.
Fac o digresiune simplă, spre a scoate în evidenţă similititudini. În armata română, până la instaurarea
regimului comunist, nu a existat locţiitor politic. Metoda a fost impusă de sovietici. Exista comandant şi atâta
tot. Prin acest sistem, în fapt se urmă rea ca totul să se afle sub controlul partidului.
Locţiitorul politic, deşi nu avea drept de comandă, to tuşi – chiar dacă avea grad mai mic – aşa cum era în
majoritatea ca zurilor – funcţia sa se considera superioară comandantului.
* * *
Directorul care i-a urmat lui Pica Teodor din anul 1967 a fost Coman Stan de etnie rromă, născut la 10
aprilie 1926 în ora şul Călăraşi, de profesie mecanic, a fost al cincilea şi de fapt ultimul la conducerea I.I.L.
Olteniţa, şi a funcţionat pe acest post în perioada 1967-1977, iar spre sfârşitul perioadei a fost chiar promovat
pe funcţia de director judeţean al unităţilor I.I.L.
Iniţial Coman Stan a fost tot cu şcoala primară la activ.
Spre deosebire de predecesorii săi tovarăşul Coman Stan mai orientat ca ceilalţi, încă din perioada de început, s-a ancorat puternic în regimul comunist, dovedindu-şi abnegaţia şi ataşamentul faţă de partid, a reuşit
să capete încrederea exponenţilor organismelor locale si judeţene ale partidului, unde a fost inclus, dobândind,
momentan, încredere și notorietate locală în cadrul raio nului Olteniţa și-al județului care, menținându-l în

funcție și promovându-l, automat, i-a sporit și puterea.
Tot partidul a fost cel care i-a creat posibilitatea – ca multora – să-şi facă studiile medii în regim privilegiat,
în sensul de a-i elibera diplomă fără ca aceasta să reprezinte cât de cât echivalentul cunoștințelor atestate de
aceasta.
De altfel partidul considera normal şi crease un sistem si o practică națională de bagatelizare a învățământului și culturii de la cel mai înalt nivel al partidului și statului, mai concret, de la Ceaușescu, pe care protipendada sa îl cocoţase pe funcţia supremă de preşedinte de onoare al Academiei Române – sanctuarul ştiinţei si
culturii româneşti – şi de la soţia sa Elena Ceaușescu, devenită cu cea mai mare obrăznicie și nesimțire academician doctor inginer și până la ultima funcție a exponenților partidului.
Activişti de partid, ofiţeri de miliţie și diverse or gane ale partidului, au fost duşi la un centru special la
Brăneşti, o comună din apropierea Bucureștiului și au mimat că dă examenul de bacalaureat și bineînţeles că
au reuşit toţi.
* * *
Se discuta odată la un chef prelungit, în compania aurtorităților și ”somităților” comuniste locale olteniţene
că cineva, în derâdere, și poate chiar sub formă de glumă, cineva din cadrul ace lui anturaj, a spus că statuia de
pe monumentul din grădina publică ridicată în memoria eroilor olteniţeni din primul război mondial, arată şi
strigă cu goarna spre întreprinderea de industrie locală Olteniţa, cum că acolo există oameni necinstiţi. La acele
vorbe – care aveau de fapt o mare doză de adevăr – parte din cei prezenți le-au dat crezare și le-au luat în serios,
poate potrivit proverbului că ”Chelul își pune mâna-n cap”.
Adevărul era că, printr-o coincidenţă, sediul I.I.L. Ol teniţa se afla în imobilul care a fost casa lui Aristide
Penu, unul din cunoscuții moșieri ai orașului dintre cele două războaie mondiale, pe direcţia goarnei statuii,
însa de fapt, statuia este îndreptată spre Turtucaia, graţie evenimentelor, argumentelor şi raţiunilor istorice
cunoscute.
Din acel moment, în mintea autorităților locale și somităților comuniste ale vremii, a încolțit ideea de a
dărâma statuia și inclusiv monumentul sub pretext de a deschide circulație – în direct – între stația C.F.R. Oltenița
și centrul orașului.
În oraş mai există supravieţuitori care au cunoscut acest episod, l-aş aminti aici pe unul din ei care este
profesorul Done Șerbănescu, doctor în istorie, directorul Muzeului de Arheologie Oltenița, care a depus eforturi
pentru ca statuia să nu fie demolată.
Statuia şi monumentul din gradina publică s-a aflat pe locul care există, însă era înconjurată de un parc,
un cerc cu circumferința asfaltată, cu o lățime de 2 metri, cercul având un diametru de 20 de metri, pe care se
plimba lumea, sau trecea când venea de la gară. Se numea ”rondul mare”. Pentru o mai uşoară înţelegere prezint
alăturat o fotografie. Cei mai în vârstă sunt convins că își amintesc de forma grădinii publice de altă dată. Prin
urmare și mutilarea acesteia se ”datorează” tot exponenților regimului comunist. Elemente declasate, venetici
aduși de aiurea de partid, nelegați cu nimic de soarta orașului, care făcuse un fel de cloacă, cu primul secretar
Iosin Nicolae și cu alții de teapa lor.
Pe latura nordică a clădirii cinematografului, s-au teatrului comunal cum i se spunea la început, se afla un
bazin de formă circulară, cu margini mozaicate, adânc de 50 de centimetri, cu o fântână arteziană în mijloc. La
extremităţile parcului delimitate printr-un grilaj de fier înalt de 60 de centimetri, încastrat în soclu mozaicat,
de jur împrejur, în forma pătrată a parcului, se aflau bănci şi aşa-nu mitul “rond mare”, pe unde se plimbau şi
înnoptau tinerii. Grădina publică era ocolită simetric de străzi. Ei bine, rondul mic și rondul mare au fost inlăturate, strada pentru circulație s-a făcut pe două artere prin parc, rămânând monumentul și statuia la mijloc.
În partea de est a bazinului de apă, cu toate că grădina publică este un loc de agrement, autorităţile comuniste,
mai precis Cojoacă Victor, penultimul prim secretar al comitetului orășenesc de partid (care îndeplinea și funcția
administrativă de primar al orașului Oltenița), susținut și aprobat de acoliții din anturajul său, ca să zică şi el că
a făcut ceva – a construit un WC public semiîngropat, care sub nicio formă nu se încadrează în peisajul floral al
parcului, aceasta, separat de faptul că, în special pe timp de vară când este cald, mirosul este supărător.
Cum spuneam mai sus, eşalonul imediat superior al partidu lui, apreciind activitatea directorului Coman
Stan la conducerea I.I.L. Olteniţa, l-a promovat director al întreprinderii judeţene Călăraşi I.I.L.
Numai că, la scurt timp, l-au ajuns o serie de reclamaţii din partea celor care, deşi i-au acordat diverse
atenţii constând în bani, porci, şi alte bunuri, nu le-a rezolvat în mod cores punzător doleanţele şi solicitudinile
pe încadrarea unor posturi ale lor sau ale copiilor lor.
Drept urmare, după obţinerea avizului organului de partid, miliţia a trecut la cercetarea şi anchetarea cazu211
lui, iar în fi nal cele reclamate s-au dovedit a fi reale, Coman Stan fiind de ferit justiţiei.
Coman Stan a fost arestat preventiv de la 13 martie 1982 până la 20 aprilie 1983, când Judecătoria Călăraşi
a pronunţat sentinţa penală nr. 214 de condamnare cu privare de libertate şi recuperarea prejudiciului.
Din dispozitivul sentinţei penale alăturate, rezultă no ianul de ilegalităţi şi abuzuri comise de Coman Stan,
încât citi torul rămâne surpins de ceea ce vede.
În bună parte, acestea erau elementele recrutate de par tid pentru posturile de conducere, instalate cu fast
pe funcţii, care îşi încheiau misiunea, înainte de termen, compromiţător şi detestabil. Intrau pe ușa din față,
primiți cu surle și trâmbițe în plină zi, și ieșeau discret, în liniște, pe ușa din dos.


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136