OLTENITA DE ALTADATA-dr.L U C I A N P O P E S C U -SAVANTUL NOSTRU LOCAL

Lucian Popescu, fiul lui Nicolae de 38 de ani şi Eliza de 27 de ani, s- născut la 24 octombrie 1904 ora 10,
la casa părintească din comuna Finţeşti judeţul Buzău. Datele respective rezultă din fişa nr. 44, extras din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1904 – al primăriei comunei Finţeşti judeţul Buzău (xerocopia alăturată).
A absolvit şcoala primară din comuna natală ca premiant.
Se înscrie la liceul “Alexandru Haşdeu” din oraşul Buzău pe care l-a absolvit în anul 1924, cu calificativul
“bine”. Datele rezultă din diploma de absolvire a cursului superior de liceu, secţiunea reală, seria IX nr. 76 eliberată
la 30 decembrie 1924. Un amănunt: dacă se priveşte cu atenţie, se poate observa uşor cât de simplă şi ordonată este semnătura sa. Se deduce cu uşurinţă şi caracterul şi felul său de a fi .
Susţine examenul de admitere şi intră prin concurs – imediat după bacalaureat – la Facultatea de Drept
din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care o absolvă în 1928, obţinând diploma de licenţă în drept (nr.
13053/19.07.1928, eliberată în numele Majestăţii Sale Regele Mihai I – copie xeroxată alăturată).
După obţinerea licenţei în drept, în acelaşi an de absolvire a facultăţii de drept, susţine examenul de admitere şi reuşeşte să intre printre primele locuri la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Bucureşti.
Aceasta confirmă că tânărul şi silitorul Lucian Popescu, concomitent cu urmarea cursurilor Facultăţii de Drept,
a învăţat hotărât şi s-a pregătit temeinic şi pentru examenul de admitere la Facultatea de Medicină, ca dovadă
a reuşit chiar în sesiunea de vară, ţinând seama de faptul că exigenţa profesorilor universitari, era unicul criteriu
şi că la medicină – ca şi la farmacie – existatu locuri puţine, iar concurenţa era mare. Se ştie că medicina ca şi
farmacia, fac excepţie faţă de toate celelalte, în sensul că nu există curs fără frecvenţă.
Ministrul Secretar de Stat, Prof. Univ. Angelescu, şeful Departamentului Instrucţiunii, văzând certificatul
de aptitudini al Facultăţii de Medicină din Bucureşti nr. 1873/1934, aprobat de rectorul universităţii conferă
absolventului Popescu N. Lucian, titlul de doctor în medicină şi chirurgie (Diploma nr. 4153/26.07.1924).
Pe această diplomă, pentru prima dată semnează clar şi citeţ Dr. Lucian Popescu. Pe parcursul vieţii sale,
semnătura doctorului Lucian Popescu, avea să apară de mii de ori.
Lucian Popescu – ca o excepţie – face parte din categoria puţinelor cazuri a medicilor din România care
au două facultăţi, la curs de zi, dar mai ales a celor care au făcut mai întâi dreptul şi apoi medicina – şi unde
mai pui, CHIRURGIE.
Un amănunt: pe diploma de doctor în medicină şi chirurgie s-a aplicat un timbru de 100 de lei – la valoarea anului 1934 – pe care scrie: “Ajutaţi Universitatea Bucureşti pentru Palatul ei”. Sub acest înscris există
capetele lui C. Cantacuzino şi Gheorghe Lazăr. Aceste denumiri erau atribuite unor licee de prestigiu şi cu
tradiţie în Bucureşti.
* * *
Juristul şi doctorul Lucian Popescu cunoaşte pe domnişoara Eleonora Iorca, profesoară de ştiinţe naturale-biologice, născută la 26 iunie 1908 în oraşul Buzău, fiica căpitanului Iorca C. Ion, care locuia împreună
cu părinţii şi cu o soră de a ei, pe strada Carol nr. 112 Buzău, cu care avea să se căsătorească.
Potrivit dorinţei socrilor mari – părinţii lui Lucian Popescu – cununia civilă a avut loc la sediul primăriei
din comuna natală Finţeşti, iar potrivit dorinţei mirilor cununia religioasă şi nunta au avut loc în ziua de 26
iunie adică ziua de naştere a miresei.
Cununia religioasă, a avut loc – ca şi nunta – la Buzău, iar fotografierea mirilor a fost făcută de amestrul
Mircea M. Pădurăleanu în laboratorul său “Fotoart” din Piaţa Daciei nr. 4 Buzău.
Prezint alăturat fotografiile făcute în ziua nunţii – 26 iunie 1937 – reprezentând proaspăta familie a lui
Lucian Popescu. Pe Lucian Popescu cu sora sa, ambii îmbrăcaţi în negru, şi pe mireasă cu sora sa, ambele îmbrăcate în alb. O enigmă care nu va fi descoperită niciodată. În ambele fotografii, mireasa nu zâmbeşte ca de
obicei în asemenea momente unice ale vieţii şi nici nu priveşte înainte, privirea fiindu-i aţintită în jos, spre deosebire de Lucian Popescu, care – după cum se vede – este satisfăcut şi încântat chiar, de acest eveniment.
* * *
Printr-o cunoştinţă şi urmare a demersurilor făcute de C. Sava, un om foarte cumsecade, o personalitate
marcantă a vremii pentru Olteniţa, medic al oraşului, o vreme girând şi funcţia de medic al Plăşii Olteniţa şi
un timp doctor al spitalului din oraş, iar în mai multe rânduri, chiar primar al oraşului nostru, un om deosebit,
doctorul Lucian Popescu este repartizat la spitalul din Olteniţa, într-o perioadă în care spitalul nu avea niciun
medic titular, după ce mai înainte lucrase la Spitalul Filantropia din București.
Din lipsă de locuinţă, o perioadă bună de timp, doctorul Lucian Popescu împreună cu soţia aveau să
locuiască chiar în incinta spitalului. Prezint alăturat o fotografie din perioada în care Lucian Popescu cu soţia
au locuit în spital.
Spre deosebire de celelalte două fotografii de la nuntă – când soţia lui Lucian Popescu privea îngândurată
– parcă – în jos, iar Lucian Popescu era bine dispus, de data aceasta lucrurile s-au inversat. Soţia doctorului Lucian Popescu privind înainte, are aliura unei femei distinse, frumoasă, în timp ce soţul ei, nu este supărat, ci
mai degrabă sunt tentat să cred că este obosit şi îngândurat.
Criza de medici, îndrăzneala, onestitatea, curajul, competenţa profesională dobândită în scurt timp prin lucru efectiv, seriozitatea, tratarea cu răspundere a oricărei probleme şi a fiecărui caz în parte, implicarea cu
toată fiinţa sa cu pasiune în mai toate domeniile medicinei într-o perioadă în care spitalul, deşi sectorizat pe
câteva secţii dar fără şef, puterea tinereţii, prezenţa sa zi şi noapte efectiv în spital, lucrând zilnic 10-12 ore,
îndeplinind în acelaşi timp şi atribuţiunile medicului de gardă, a făsut din tânărul Lucian Popescu un medic
erudit prematur, care în numai 2-3 ani, s-a impus nu numai în cadrul spitalului, dar şi la nivelul oraşului şi
chiar în comunele limitrofe.
Informativ arăt că în partea de est a oraşului nu exista spital până la comuna Mânăstirea, în partea de
nord, spre Bucureşti, până la Budeşti şi chiar mai departe, în partea de vest până dincolo de comuna Prundu,
iar în partea de sud inclusiv Turtucaia. A avut chiar 2-3 medici bulgari în partea de vest a oraşului Turtucaia cu
care colabora şi cu care chiar a fost prieten, ajungând la nivelul intimităţii prieteniei până la a-şi face vizite familiare.
Personal – şi cred că mulţi alţii ca mine – peste timp, l-am întâlnit pe doctorul Lucian Popescu îmbrăcat
în alb, nu este exclus să fi fost chiar în pijama, mergând grăbit în papuci spre spital, solicitat la cine ştie ce intervenţie de urgenţă.
Arăt aici, deşi s-ar părea că este o chestie elementară lipsită de importanţă – doctorul Lucian Popescu nu
încuia poarta, astfel că la uşa lui putea bate oricine la orice oră din zi şi din noapte. Afirm cu certitudine că
doctorul Lucian Popescu nu s-a menajat.
Ani de zile a operat bolnavi, ajutat doar de simple surori, aşa cum a fost cazul – cu tânăra pe atunci sora
Eleonora Neagu, căsătorită Spirea, cu sora Maria Turcu şi cu altele – neexistând pe atunci medici tineri asistenţi
sau colaboratori.
Nu am auzit vreodată pe cineva să-l vorbească de rău pe doctorul Lucian Popescu. Cei mai în vârstă poate
îşi amintesc că pe strada mare unde mai târziu şi-a luat casă – ca şi la vestitul doctor Constantin Deculescu- era
un şir de căruţe de ţărani veniţi din comunele învecinate să apeleze la serviciile acestor mari şi pricepuţi doctori.
Doctorul Lucian Popescu a fost un mare psiholog. Avea o vorbă plăcută, hotărâtă dar blajină, încât îi da
omului curaj, încredere şi speranţă că se va face bine, moralul bolnavului contând foarte mult. În vorbire,
folosea cuvinte şi expresii accesibile înţelegerii oamenilor simpli, captându-le astfel o încredere oarbă în el.
Nu cred că a existat în oraş sau de la ţară, oameni care să fi plecat de la doctorul Lucian Popescu nemulţumiţi
de maniera comportamentului său. Pe toţi, în permanenţă, îi sfătuia să se spele, să fie curaţi şi să nu facă abuz
în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura.
Pe atunci nu erau restricţii pe criterii teritoriale, în sensul că omul, putea să se ducă la oricare spital din
Bucureşti dacă avea bani, nefiind nevoie de trimitere, recomandare, programare etc. Însă au fost destule cazuri
când olteniţenii care s-au dus la spitale ca Filantropia, Viting, Colţea, Brâncovenesc şi altele erau întrebaţi: De
ce veniţi la noi ?… La Olteniţa îl aveţi pe doctorul Lucian Popescu care este la fel de bun ca şi noi şi poate
chiar mai bun !… Atât de recunoscut devenise de timpuriu doctorul Lucian Popescu.
Din livretul militar seria RMI nr. 124956 emis la 27 nov. 1961 de Comisariatul Militar al raionului Olteniţa
( copie xeroxată alăturată), completat de ofiţeri analfabeţi ai regimului comunist, fapt rezultat cu prisosinţă
după scris – ca formă şi conţinut – (regimul comunist a luat măsuri şi a schimbat livretele noi unde erau trecute
date incomode), rezultă că doctorul Lucian Popescu ca ofiţer medic ( la fila 3 din acest livret, la punctul 3
“grad militar”, unul dintre aceşti ofiţeri semianalfabeţi, a scris mai întâi locotenent, iar apoi a adăugat în faţă
cuvântul “sub”, adică sublocotenent, “degradându-l” pe Lucian Popescu cu un grad. Iată câtă bătaie de joc din
acest punct de vedere.
Dr. Lucian Popescu cu două facultăţi absolvite – de drept şi de medicină -, avea doar gradul de sublocotenent, iar noi am avut un caz în Olteniţa – Berendei – cunoscut de cei mai în vârstă, care fusese făcut de comunişti,
direct general. Nu ştiu dacă avea patru clase primare.
De asemeni comandantul Comisariatului militar al raionului Olteniţa a fost un analfabet de profesie
cioban, luat direct de la târlă, de la oi, din satul Valea Popii comuna Radovanu fostul judeţ Ilfov, şi l-a făcut direct căpitan. Este vorba de Surdu Ion care nu ştia să se semneze, în loc de semnătură făcea trei linii aproape
paralele (nici oblice nici verticale). Făcuse o şcoală politică de vreo trei săptămâni unde abia învăţase să se
echipeze cu uniformă şi să salute.
Eu l-am văzut şi ca mine toţi olteniţenii de seama mea, se plimba prin grădina publică – la brăţete – cum
spunea el, cu nevasta lui, îmbrăcată cu pistelcă (un şorţ ţărănesc dinainte) şi încălţată cu papuci. Câtă diferenţă
între Regulamentul de ordine şi de garnizoană de altă dată, când se prevedea ţinuta şi comportamentul ofiţerilor
şi ciobanul din Valea Popii.
Până prin 1942, ofiţerii, înainte de a se căsători, trebuiau să se prezinte comandantului cu viitoarea soţie  care se cerea să fie prezentabilă, spre a face faţă în societate în condiţii corespunzătoare şi să aibă dotă (situaţie
materială bună).
Un nenorocit ca, căpitanul Surdu şi ca generalul Berendei, avea să-i cheme la comisariat pe ofiţeri de
carieră, cum a fost cazul colonelului Petre Jeles care luptase atât în primul cât şi în al doilea război mondial
unde căzuse prizonier la ruşi şi a suportat supliciul asiatic câţiva ani, colonelul doctor Ilie Petrescu şi alţii, şi,
drept răsplată pentru serviciile aduse României, avea să-i degradeze, să le rupă epoleţii în chip bestial. Sunt
convins că dacă cei menţionaţi mai sus nu ar fi fost însoţiţi de militari în termen înarmaţi cu baionetă la armă,
unul precum colonelul Jeles ar fi reacţionat cum trebuie, indiferent de consecinţe.
Regimul comunist a avut sute de cazuri când a acordat gradul de general direct, sau a făcut avansări la
excepţional – în timp de pace – fără nici un merit. Nici cel puţin nu au fost de naţionalitate români, fără a mai
vorbi de pregătire.
Un exemplu este edificator: cazul lui Sălăjan – pe numele lui adevărat Silaghi, Leontin, cu patru clase
primare de profesie lăcătuş. După ce a fost prim secretar al Comitetului de partid la regiunea Satu Mare, a fost
numit – atenţie – adjunct al Ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale ( 22 aprilie 1948 – 24 septembrie 1949),
apoi Ministrul Construcţiilor (24 sept. 1949 – 20 martie 1950); direct general maior la 18 martie 1950 când
avea numai 37 de ani, adjunct al Ministrului Forţelor Armate şi Şef al Marelui Stat Major, când el nu ştia să
facă o orientare în teren în funcţie de cele patru puncte cardinale, de la 20 martie 1950 general-locotenent, de
la 2 octombrie 1951 prim adjunct al Ministrului Forţelor Armate şi general de armată în 1959, adică la 46 de
ani, cel mai mare grad posibil (afară de cel de mareşal).
Culmea ironiei este că, la 16 ani de la revoluţia din decembrie 1989, există staţie de metrou cu numele
de Sălăjan, ca şi când am fi amnezici sau ne-am fi îndobitocit.
Deci faţă de lăcătuşul – general de armată – cu patru clase primare, doctorul Lucian Popescu cu două licenţe, nu era decât sublocotenent. Dar eu mă întreb şi tot eu trebuie să-mi răspund că nu am motive să mă mir.
Şi am să spun de ce.
În cartea intitulată “Aşa a început războiul” scrisă de mareşalul Uniunii Sovietice Ivan Histoforovici
Bagramean, Editura Militară, Bucureşti 1974 (biblioteca personală) autorul însuşi scrie că în al doilea război
mondial U.R.S.S. a avut pe front mareşal neştiutor de carte. Şi cu aceasta cred că am sous totul, pentru că
regimul comunist din România, în toate, copia modelul sovietic.
Potrivit acestui livret militar menţionat mai sus, de la 22 iulie 1941 până la 28 aprilie 1942, doctorul
Lucian Popescu a fost trimis ca medic, pe front.
Prin Decretul nr. 1457/09.05.1942 Regele Mihai I l-a numit pe doctorul Lucian Popescu membru al ordinului Steaua României în gradul de Cavaler, putând purta însemnele respective. Decretul este contrasemnat
de Mihai Antonescu Ministrul Afacerilor Străine, Cancelar al Ordinelor şi de Directorul Cancelariei Ordinelor,
Ministru Plenipetenţiar (ss) indescifrabil. (Alăturat copie xeroxată).
Prin urmare, aceasta este o dovadă în plus că doctorul Lucian Popescu a fost pe front, şi că a luat parte la
ostilităţile celui de al doilea război mondial. VA URMA !


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136