OLTENITA DE ALTADATA-OBICEIURI -in perioada interbelica -prima parte-de PAUL AMU !

Similar se proceda şi în ajunul Crăciunului, numai că, în acest caz, cel care aducea darurile, era chiar Moş
Crăciun (deghizat). Mai târziu aveam să aflu că tatăl meu făcea din timp comandă la Fabrica de bomboane
Stollverk din Braşov, de unde primeam la timp tot felul de figurine, de bomboane din ciocolată, fondante şi
multe altele.
Dar şi în această privinţă s-a făcut simţită intervenţia regimului comunist de denaturare a obiceiurilor, în
sensul că arhicunoscutul şi mult aşteptatul Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă, dispărând astfel caracterul
mistic, religios.
Apoi urma alt eveniment şi anume, cu câteva zile înainte de Crăciun – după cum era timpul – se tăia porcul.
Pe atunci când nu existau blocuri, nu existau case sau vecini care să nu aibă porc.Încă înainte de a se lumina, începea să se audă porcii guiţând. Bătrânii spuneau că în noaptea de ignat
porcul visează că va fi tăiat. Pe atuci porcii se pârleau numai cu paie de grâu întrucât nu se inventase încă aragazul
şi butelia, la noi. După ce porcul era pârlit bine i se curăţa părul cu cuţitul şi cu apă caldă, se acoperea
cu un macat sau un sac curat, timp în care gazda, oferea celor prezenţi ţuică fiartă cu zahăr, servită în ceşcuţe.
Pentru că în general iernile erau cu zăpadă, şoricul spre a se frăgezi, era frecat su zăpadă şi apoi cu sare.
Apoi se tămâia.
După aceea, se tăia capul împrejur, şi se duce cu botul înainte. Capul de regulă reprezenta 10% din greutatea
porcului. Adică, dacă ava 10 kg însemna că porcul a avut 100 kg.
După ce tot porcul era parcelat toţi cei prezenţi intrau în casă, se punea pe foc o cratiţă mare în care se
prăjea carne şi organe. Aceasta era aşa numita „Pomana porcului“.
Şi dacă stăm să ne gândim obiceiuri erau multe şi variate, diferind de la o localitate la alta. Nu întâmplător
se menţine vechiul proverb românesc: „Câte bordeie, atâtea obiceie!“ Îmi este frică să-mi spun părerea, dar
totuşi o fac: nimic din suflet şi cu atât mai puţin din credinţă. Însăşi concepţia despre vechile datini se găseşte
la o strâmtoare destul de periculoasă. S-a mers până acolo încât, în colinde se desluşeşte o formă deghizată de
cerşetorie celor săraci de la cei bogaţi. O asemenea optică dacă e lipsită de temei înseamnă că-i greşită.
Mai de mult – aceasta însemnând peste şase – şapte decenii în urmă – am avut ocazia să ascult colinde
pline de farmec, de tâlc, de istorie religioasă, provenite ca origini din timpuri care se pierd în negura vremurilor,
transmise, totuși cu grijă din generaţie în generaţie, prin viu grai, ajungând în zilele noastre, de la oameni care
pe atunci aveau 60 – 70 de ani.
De profesii diferite – plugari, căruţaşi, birjari, chirigii etc., umblau pe la casele oamenilor cunoscuţi, în
grup de 7-8, colindau în continuu, ore întregi, fără întrerupere. Veneau la fereastră, deşi ştiau că sunt primiţi,
totuși întrebau – pe atunci nu se încuiau porţile – şi apoi întrebau gazda ce fel de colinde să cânte? Colinde de
fată mare, de flăcău, de copil, dar cele mai plăcute erau colindele de bătrâni. Cântau în grup de 2-3 inşi, prin
rotaţie, având posibilitatea să răsufle, să-şi mai dragă glasul, să se mai odihnească, până le venea rândul la
ceilalţi. Când terminau de colindat, cu promoroacă la mustăţi formată de gerul de afară – iernile erau friguroase,
troienii de zăpadă mari – cu figuri de basm, lumea îi invita în casă, le dădea ţuică fiartă mai întâi, apoi mâncau,
beau vin, le dădea bani şi plecau.
Toată noaptea nu mergeau decât la 3-4 case pentru că colindele erau prea lungi. Mă uitam la ei ca la nişte
fiinţe venite oarcă din alte lumi. Simţeam o teamă, dar aveam totuşi o senzaţie plăcută pe care nu ştiam atunci
cum să mi-o explic. În faţa ochilor aveam imaginea unui tablou format din simbioza conţinutului strofelor, a
cântecului şi a feţei lor, un fel de fantasme.
Erau oameni simpli, nu aveau partituri, nu citeau după nimic, nu le sufla nimeni niciun cuvânt, însă totul
mergea perfect, nu se încurcau, iar rezonanţa pe timo de noapte parcă te înfiora.
Aşa mi-au rămas în minte oameni ca: Ioniţă Repezeanu, Dobrică Bobe, Costea Măcău, Niculae Vidra,
Niţă Serbu – care a fost şi reprezentantul sindicatului kirigiilor mai de mult şi despre care voi mai vorbi în lucrarea
de faţă – Marin Bozan, Păunică, Ipn Claponea şi alţii.
Cei care umblau mai mult cu colindele erau copii de la 7-8 ani până la 13-14 ani. Erau iernile grele şi
totuşi copiii nu puteau fi opriţi de nimeni.
Cu o zi înainte de Crăciun umblau cu „Moş Ajunul“ şi cu „Bună dimineaţa“. În ajunul Anului Nou umblau
cu „Pluguşorul“, iar în prima zi de Anul Nou cu „Sorcova“. Revenind la sărbătorile de Crăciun, în cei privesc pe adulţi, aceştia umblau cu „Brezaia“ şi cu „Capra“.
Se îmbrăcau cu dispensabili din piele, albi, lungi – în loc de pantaloni, se încălţau cu opinci din piele de porc
şi cu ciorapi de lână până la genunchi, legaţi cu noate, unde la exterior, atârnau clopoţei car sunau plăcut, şi
cu ciucuri.

WP2FB Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Acest website foloseste cookies.