Fragmente din cartea ACEASTA ESTA VIATA MEA de ION BUCIU prezentate de PAUL AMU !

Oltenițeanul nostru Buciu Ion, este primul care a scris o carte de acest gen, consacrată în primul rând, atât
Șantierului Naval Oltenița, directorului acesteia Cristea V. Ion, care a funcționat aici timp de 40 de ani – cazuri
mai rar întâlnite chiar în toată țara – de la naționalizare din anul 1948, până la ieșirea la pensie în anul 1988, la
vârsta de 67 de ani, cât și principalelor cadre de ingineri, maiștri, muncitori și funcționari, care și-au desfășurat
activitatea aici. Sigur că nu putea să-i înșire pe toți pentru că în decursul a peste o jumătate de secol de existență
a șantierului, aici au lucrat zeci de mii de oameni care, fiecare în felul lui, a contribuit la evoluția și ascensiunea
sa, astfel că în anul 1989, șantierul devenise o citadelă industrială navală performantă, realizând motonave la
nivelul standardelor europene.În ce mă privește apreciez în mod deosebit această carte a lui Ion Buciu care se referă în principal la
Șantierul Naval Oltenița, insuficient cunoscut chiar de întreaga populație a orașului nostru. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, în urma – așa-zisei privatizări – în fapt o escrocherie de proporții, practic, Șantierul Naval Oltenița,
imensa lui dotare tehnică, a fost tăiată și predată la fier vechi. În prezent, noii patroni indieni, încep să demoleze
și clădirile. Iată cum din fostul Șantier Naval Oltenița, care a fost fanionul și port drapelul orașului nostru și
nu numai, unde oamenii au investit eforturi fizice și intelectuale, muți din ei din tată în fiu, care le-au asigurat
existența și prosperitatea în viață, și care au scris cu sânge istoria acestei citadele, care făcea parte din emblema
patrimoniului spiritual al orașului nostru, cu strângere de inimă, regret din tot sufletul că nu a mai rămas nimic.
Acest lucru, mi se pare – și sunt convins – că este de o gravitate dramatică, fără precedent, în condițiile în
care de la Drobeta Turnu Severin și până la Constanța, toate Șantierele Navale Românești – cu greutățile inerente
– continuă să existe și să fie active, mai puțin ȘANTIERUL NAVAL OLTENIȚA, aceasta în condițiile în care
Ion Iliescu născut în Oltenița în 1930, a fost șeful statului timp de 12 ani (1990-1992), (1992-1996) și (2000-
2004) iar între anii 2004-2008 a fost senator în Parlamentul României.
În plus, de 23 de ani – ca președinte activ sau onorific – se află la cârma celui mai mare partid din România,
P.S.D. În acest timp, – cu riscul că mă repet, insist asupra situației de neconceput ca din cele 9 șantiere navale
din țară SINGURUL CARE A FOST FALIMENTAT A FOST ȘANTIERUL NAVAL OLTENIȚA, și acest
lucru s-a întâmplat din vina oamenilor, atât a conducătorilor șantierului ultimul fiind inginerul George Bozeanu
cât și a șefului statului.
La capitolul 41 pagina 152 din cartea sa ”Aici e viața mea”, Ion Buciu prezintă o fotografie de la Școala
primară nr. 2, în care pe primul rând din față se află învățătoarea, doamna Lola Ene – soția lui Mihalache Ene
– cel care a fost lichidatorul Băncii doctorului Constantin Deculescu numită ”Banca – Gura Argeșului” care a
avut sediul în actualul imobil unde se află muzeul de arheologie, clădire revendicată și obținută de fiica doctorului C. Deculescu, scriitoarea Annie Bentoiu, în 2012 în vârstă de 85 de ani.”S-a văzut clar că nimeni nu avea interes să salveze șantierul, mai ales că în Parlament
existau doi reprezentanți din județul Călărași și anume: Doru Ioan Tărăcilă și Munteanu
Ion (care a fost ajutat de șantier să se califice și sprijinit de majoritatea oamenilor din
șantier să ajungă în Parlament) care puteau să facă ceva ca să salveze șantierul, dar nu
au făcut.
După 10 ani de la privatizare şi urmare a mitingului organizat de salariați în fața
primăriei Oltenița,  sa declarat FALIMENTUL ȘANTIERULUI ÎN 2007.
Între timp, noii proprietari ai întreprinderii au început să demonteze și să vândă utilajele, toate standurile ca fier vechi, au demolat clădiri, practic au vândut munca noastră
de o jumătate de secol, fără nici o urmă de regret.
Pe vremea lui TAICA era ca în rai: aveam parcuri, grădină zoologică (căprioare, păuni,
iepuri) fanfară, gospodărie anexă cu teren agricol, muncitorii aveau asigurată – cum se
spune – ”ziua de mâine”. Viața culturală e ”sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. În incinta clubului nostru, construit de noi toți, acum nu mai au acces pensionarii șantierului
și nici nimeni altcineva. Am vorbit cu primarul Milescu să ia primăria clubul dar acesta
mi-a spus că a inițiat un dialog cu actuala conducere a șantierului, însă nu este de acord
cu așa ceva. La construirea clubului am muncit noi, salariații din șantier, am făcut voluntariat ca să putem să avem un loc în care să ne recreem. Mă întreb pentru ce am făcut
toate acestea ? Pentru cine ?…
Complexul sportiv construit pe terenul lui Calomfirescu, unde își avea sediul societatea ”ASTRA”, avea 10.000 de locuri, conținea două terenuri de fotbal și rugby, cu
tribune metalice, cu toate anexele necesare, a ajuns acum pășune de vite.
Domnilor, în ce lume trăim ? Ați uitat că S.N.O. era cea mai mare unitate, cu cea mai
mare producție cu cea mai mare pondere în P.I.B. din județ și din Regiunea București ?
Domnilor care ne-ați luat averea colectivului nostru de ce nu faceți public ”contractul
de privatizare” ? Nu sunt clauze care vă obligă ?” (am încheiat citatul).
Această carte a lui Ion Buciu intitulată ”Aici e viața mea”, este o lucrare monumentală, iar valoarea ei va
fi apreciată și va crește pe măsură și o dată cu trecerea timpului. Ea descrie cu patos o stare de fapt dezastruoasă,
la care au contribuit indivizi, străini de eforturile oamenilor care au lucrat în S.N.O. decenii. Nu va mai scrie
nimeni o asemenea carte cu totul inedită pentru că situația nu se poate reedita și nici nu mai are de unde să ia
date.Copiii vor afla din cartea lui Ion Buciu că la Oltenița, undeva pe malul stâng al Dunării, cândva, a existat
o întreprindere mare, unde se construiau vapoare mari, întreprindere care s-a numit Șantierul Naval Oltenița și
unde au lucrat peste 5000 de oameni. Că în cadrul acestui mare șantier au lucrat părinții și bunicii lor care au
construit acele motonave, nave de croazieră pentru pasageri cu tot confortul posibil, toate acestea făcând ca
renumele șantierului să depășească granițele țării, întrucât cel mai mare număr dintre acestea s-au livrat la export.
De asemenea va mai afla că a existat un Combinat de creșterea și îngrășarea porcilor, cu un efectiv de
200.000 de capete, care a intrat în faliment, și care era printre cele mai mari din sud-estul Europei – la care ultimul director a fost medicul veterinar, doctor Boabeș Dumitru, care ulterior a fost deputat în Parlamentul
României în două legislaturi.
Aceeași soartă și situație falimentară a avut și Întreprinderea Agricolă de Stat Oltenița devenită S.C. OLRIZ
S.A. la care ultimul director a fost inginerul Munteanu Ion, care, ulterior, a primit un mandat de deputat în Parlamentul României, iar alt mandat a fost subprefect al județului Călărași.
Va mai afla că ”Filatura de bumbac și fibre sintetice” cu un efectiv de 4000 de oameni a intrat în faliment
în anul 1998, și aceasta fiind reprezentativă și de talie europeană sub aspectul tehnologiei și că – și aceasta – ca
și Șantierul Naval, toate instalațiile, utilajele și mecanismele de producție, au fost tăiate în mod brutal și inconștient și le-au vândut șmecherii la fier vechi.
Va mai afla că întreprinderea I.P.I.L.F. (Întreprinderea de Producere și Industrializare a Legumelor și
Fructelor) în fapt Fabrica de Conserve Valea Roșie, unde vara și toamna lucrau 3000 de oameni (câte 1000 pe
schimb) produceau mii de tone de conserve de legume, fructe, carne, pește și băuturi, formate dintr-un număr
de peste 220 de sortimente, din care, o bună parte, deasemeni se librau la export.
Aceasta fiind situația, înseamnă că însăși orașul nostru a intrat în faliment și pe cale de consecință, chiar
România, fiindcă aceasta este situația la nivelul întregii țări. Păcat, trist, dar adevărat.
După 23 de ani de la revoluție, aceasta este dezastruoasa situație în care a fost adusă – fără voia ei – prospera
noastră țară, de către clasa politică, de partide, de demnitari și de fiecare politician în parte.
În spatele formalelor declarații publice de intenții pentru binele țării și poporului ei mult și greu încercat,
realitatea de zi cu zi prin mass-media, prin presă, ne-a dovedit că se ascund meschine interese personale de
căpătuială, masivă și galopantă, fără limite.
În ce mă privește, eu nu am aparținut și nu fac parte din categoria unor asemenea persoane. Înainte de
1989 nu am avut ”calitatea” de membru de partid, iar după 1989 și până în prezent nu sunt înscris în nici o formațiune politică. Deci nu-mi simt nici onoarea pătată nici conștiința încărcată cu nimic față de nimeni. Lăsând
modestia la o parte, din acest punct de vedere, sunt superior multora, situație față de care nu am ce să-mi reproșez.
* * *
VA URMA !

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Acest website foloseste cookies.